ICCJ. Decizia nr. 108/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 108/2015
Dosar nr. 2792/105/2012*
Şedinţa publică de la 20 ianuarie 2015
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 282/2012 din 11 iulie 2012, Tribunalul Prahova a admis excepţia necompetenţei generale a instanţei invocată de către debitorul G.V. şi a respins cererea având ca obiect somaţie de plată privind pe creditoarea SC H. SA, în contradictoriu cu debitorul G.V., ca nefiind de competenţa instanţelor române.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că în raport de excepţia invocată, izvorul raporturilor dintre părţi este acordul preliminar încheiat la data de 19 decembrie 2008 între SC V.H. SA şi L. SRL privind finanţarea în vederea constituirii unei societăţi.
Urmare neîndeplinirii obligaţiilor instituite în acord, părţile din prezenta cauză au încheiat acordul integrativ la acordul preliminar care prevede plata sumei de 3.000.000 euro către H. SPA sau una sau mai multe societăţi indicate de aceasta, care vor lua locul poziţiei contractuale a L. SRL cu acordul părţilor care se obligă, respectiv V.H. SA şi cel care garantează în nume propriu restituirea sumei, G.V.
Ulterior a intervenit între L. SRL şi H. SPA, contractul de cesiune creanţă acceptat anticipat de debitori.
Prin urmare, a reţinut judecătorul fondului că temeiul cererii creditoarei este acordul integrativ la acordul preliminar care conţine la art. 4 o clauză compromisorie privind aplicarea legii italiene şi soluţionarea oricărei controverse cu privire la interpretarea, aplicarea şi/sau executarea acordului integrativ de către Camera de Comerţ din Bolzano conform Regulamentului de arbitraj al acesteia.
S-a apreciat astfel că obiectul prezentei cauze se referă tocmai la aplicarea şi executarea acordului integrativ, fiind incidenţă clauza compromisorie prevăzută de părţi.
Pentru aceste considerente, tribunalul a constatat că părţile au prevăzut competenţa unei instanţe de arbitraj străine, a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti şi în conformitate cu prevederile art. 157 din Legea nr. 105/1992 a respins cererea ca nefiind de competenţa instanţelor române.
Prin Decizia nr. 41 din 16 mai 2013, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca inadmisibil apelul formulat de creditoarea H. SPA împotriva Sentinţei nr. 282/2012 din 11 iulie 2012 pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu debitorul G.V., reţinând că sunt incidente dispoziţiile art. 158 alin. (2) C. proc. civ., aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, care prevede că în situaţia în care instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, ceea ce face ca prezentul apel aşa cum a fost recalificat de instanţă să fie inadmisibil.
Împotriva Deciziei nr. 41 din 16 mai 2013, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs creditoarea H. SPA Italia, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, casarea deciziei şi a sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond tribunalului.
Prin Decizia nr. 1235 din 27 martie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel, apreciind că instanţa de apel a respins apelul ca inadmisibil, nesocotind dispoziţiile art. 297 alin. (2) C. proc. civ.
Soluţia instanţei de fond de admitere a excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti nu cade sub incidenţa dispoziţiilor art. 158 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu are ca şi consecinţă declinarea competenţei în favoarea unei alte instanţe.
Or, în atare situaţie este de reţinut că, Sentinţa civilă nr. 282/2012 din 11 iulie 2012 pronunţată de Tribunalul Prahova prin care a fost admisă excepţia necompetenţei generale a instanţelor este supusă căilor de atac reglementate de dispoziţiile generale ale legii, în speţă de art. 1591 C. proc. civ., pentru a se asigura astfel dreptul părţii interesate la căile de atac prevăzute de lege.
Cum instanţa de apel, a soluţionat în mod eronat cauza pe excepţia inadmisibilităţii, fără să analizeze fondul cauzei şi să stabilească dacă clauza compromisorie prevăzută în art. 8 din Acordul preliminar şi aliniatul ultim din Acordul integrativ la Acordul preliminar, este sau nu operantă şi care este instanţa competentă, criticile recurentei s-au apreciat ca fondate.
În rejudecare, apelul a fost înregistrat la data de sub nr. 2792/105/2012*.
Prin Decizia nr. 198 din 11 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins apelul ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta H. SpA a solicitat, în temeiul dispoziţiilor O.G. nr. 5/2001, obligarea pârâţilor SC V.H. SA şi G.V. la plata sumei de 2.625.000 euro şi a dobânzilor legale aferente, calculate de la data încasării acestei sume şi până la data achitării integrale a debitului.
Se reţine şi faptul că, la data de 19 decembrie 2008, între SC L. SRL şi societatea debitoare SC V.H. SA s-a încheiat o convenţie intitulată acord preliminar, prin care părţile s-au obligat să constituie o societate comercială în vederea obţinerii unei linii de credit pentru achiziţionarea unei proprietăţi imobiliare în valoare de 33,5 milioane euro.
Ulterior, prin înscrisul intitulat acord integrativ la acordul preliminar, debitoarea SC V.H. SA şi-a asumat obligaţia ca până în luna septembrie 2009 să restituie societăţii L. SRL suma de 3.000.000 euro pe care o deţine fără drept, iar pârâtul G.V. s-a obligat să garanteze personal restituirea acestei sume.
În baza contractului de cesiune de creanţe şi vânzare drepturi litigioase din 10 decembrie 2010, creditoarea H. S.p.A a dobândit de la societatea L. SRL doar parte din creanţa datorată de pârâţi, respectiv suma de 2.625.000 euro.
Raportat la excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, invocată de pârât, Curtea reţine că, potrivit art. 8 din Acordul preliminar, intitulat "Legea aplicabilă şi clauza de arbitraj", părţile au convenit ca orice controversă legată de interpretarea, aplicarea şi/sau executarea contractului să fie deferită, conform Regulamentului de Arbitraj al Camerei de Comerţ, Industrie, Artizanat şi Agricultură Bolzano, acestei camere de arbitraj".
Această clauză compromisorie este reluată şi în acordul integrativ la acordul preliminar, la pct. 4 prevăzându-se expres aplicarea legii italiene şi soluţionarea controverselor legate de interpretarea, aplicarea şi/sau executarea contractului, conform Regulamentului de Arbitraj al Camerei de Comerţ, Industrie, Artizanat şi Agricultură Bolzano, de către această Cameră de arbitraj.
Având în vedere faptul că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie obligarea pârâtului la plata unei sume de bani, ca urmare a neîndeplinirii, de către acesta, a obligaţiei asumate prin acordul integrativ, iar îndeplinirea sau neîndeplinirea obligaţiilor contractuale constituie aspecte ce ţin de executarea/neexecutarea contractului încheiat între părţi, Curtea a apreciat că, în mod corect, instanţa de fond a dat eficienţă clauzei compromisorii stipulate la pct. 4 din acordul integrativ şi a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti.
În acest sens, este de reţinut că efectele actului juridic civil se referă la drepturile subiective civile şi obligaţiile civile la care dă naştere, pe care le modifică ori le stinge un act juridic civil. Aceste efecte sunt guvernate de principiul forţei obligatorii a contractului, principiul irevocabilităţii şi principiul relativităţii efectelor actului juridic civil, principii de drept ce stabilesc modul în care se produc aceste efecte, respectiv cum, în ce condiţii şi faţă de cine se produc efectele.
Sub acest aspect, susţinerea apelantei în sensul că respectiva clauză compromisorie este inoperantă întrucât prezentul litigiu nu vizează o controversă născută în legătură cu clauzele acordului integrativ la acordul preliminar, nu poate fi reţinută, în condiţiile în care obligaţia de plată ce face obiectul acţiunii a fost asumată de pârât prin încheierea actului integrativ.
Nu se poate reţine nici susţinerea apelantei potrivit căreia competenţa instanţelor judecătoreşti române a fost deja câştigată prin faptul că o instanţă naţională a admis cererea de creanţă prin care s-a solicitat atragerea răspunderii patrimoniale a intimatului-pârât în cadrul procedurii insolvenţei declanşate împotriva societăţii debitoare SC V.H. SA, o asemenea susţinere nefiind dovedită prin înscrisurile depuse la dosar.
Pe de altă parte, apelanta face trimitere la o procedură judiciară de insolvenţă (ce se desfăşoară în faţa unei instanţe naţionale) care vizează societatea debitoare SC V.H. SA, persoană juridică română, nefiind relevantă o atare împrejurare în cauza de faţă. Deschiderea procedurii insolvenţei faţă de societate nu este de natură a înlătura clauza compromisorie stipulată de părţi, în litigiul purtat în contradictoriu cu pârâtul persoană fizică G.V.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta H. SPA Italia solicitând, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate în sensul admiterii apelului şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond întrucât nu s-a intrat în cercetarea fondului.
În dezvoltarea motivului de recurs invocat se arată că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 969 C. civ. şi art. 129 alin. (5) C. proc. civ. Arată recurenta că, valorificând greşit soluţia de admitere a excepţiei necompetenţei materiale a instanţelor judecătoreşti, instanţa de apel a ignorat voinţa expresă a părţilor din perspectiva limitării aplicării clauzei compromisorii şi astfel a nesocotit dispoziţiile art. 969 C. civ.
Se susţine de către recurentă că deşi convenţia din care rezultă răspunderea intimatului, respectiv în acordul integrativ la acordul preliminar a fost inclusă o clauză compromisorie, aceasta este inoperantă, aspect care rezultă din aceea că voinţa expresă a părţilor a fost, referitor la compromis, ca acesta să privească doar modalitatea de soluţionare a controverselor apărute în legătură cu interpretarea, aplicarea sau executarea convenţiei. Or, în cauză instanţei nu i s-a cerut să soluţioneze o controversă născută în legătură cu clauzele acordului integrativ la acordul preliminar ci doar să sancţioneze refuzul intimatului de a restitui pe cale voluntară sumele de bani pe care le deţine fără drept şi pe care s-a obligat să le restituie în calitate de garant.
Clauza compromisorie reglementează o situaţie de excepţie şi este de strictă interpretare, nefiind permis nici instanţei nici părţilor să extindă efectele acesteia asupra altor împrejurări decât cele expres prevăzute la momentul redactării clauzei.
Recurenta mai susţine că a fost câştigată competenţa instanţelor judecătoreşti naţionale întrucât acestea au admis deja cererea de creanţă prin care s-a solicitat atragerea răspunderii SC V.H. SA în procedura insolvenţei. Or, în condiţiile în care accesoriul urmează întotdeauna principalul rezultă că, competenţa instanţelor din România rămâne câştigată şi pentru cererea de atragere a răspunderii garantului intimat.
Înalta Curte, analizând cererea de recurs prin prisma motivului de nelegalitate invocat, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.
Înalta Curte reţine că, potrivit art. 8 din Acordul preliminar, intitulat "Legea aplicabilă şi clauza de arbitraj", părţile au convenit ca orice controversă legată de interpretarea, aplicarea şi/sau executarea contractului să fie deferită, conform Regulamentului de Arbitraj al Camerei de Comerţ, Industrie, Artizanat şi Agricultură Bolzano, acestei camere de arbitraj".
Această clauză compromisorie este reluată şi în acordul integrativ la acordul preliminar, la pct. 4 prevăzându-se expres aplicarea legii italiene şi soluţionarea controverselor legate de interpretarea, aplicarea şi/sau executarea contractului, conform Regulamentului de Arbitraj al Camerei de Comerţ, Industrie, Artizanat şi Agricultură Bolzano, de către această Cameră de arbitraj.
Având în vedere faptul că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie obligarea pârâtului la plata unei sume de bani, ca urmare a neîndeplinirii, de către acesta, a obligaţiei asumate prin acordul integrativ, iar îndeplinirea sau neîndeplinirea obligaţiilor contractuale constituie aspecte ce ţin de executarea/neexecutarea contractului încheiat între părţi, instanţa de apel a apreciat în mod corect că instanţa de fond a dat eficienţă clauzei compromisorii stipulate la punctul 4 din acordul integrativ şi a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti.
Este nefondată critica prin care se susţine de către recurentă inoperabilitatea clauzei compromisorii întrucât cererea de chemare în judecată vizează una dintre ipotezele acestei clauze respectiv, executarea convenţiei, or această situaţie nu este altceva decât o controversă născută în legătură cu clauzele acordului integrativ la acordul preliminar însăşi caracterul de excepţie al clauzei compromisorii impune aplicabilitatea acesteia cu prioritate iar cum excepţia este de strictă interpretare, în temeiul art. 969 C. civ. nu este permis nici instanţei nici părţilor să excludă efectele acesteia asupra unor situaţii expres prevăzute, cum este şi cea dedusă judecăţii.
Nici critica prin care se arată că a fost câştigată competenţa instanţelor judecătoreşti naţionale întrucât acestea au admis deja cererea de creanţă prin care s-a solicitat atragerea răspunderii SC V.H. SA în procedura insolvenţei nu este fondată, în cauză nefiind operant principiul accesoriul urmează principalul pentru că între cele două proceduri, respectiv cea de drept comun şi cea de insolvenţă nu există acest raport. În plus, deschiderea procedurii insolvenţei fată de societate nu este de natură a înlătura clauza compromisorie stipulată de părţi, în litigiul purtat în contradictoriu cu pârâtul persoană fizică G.V.
Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta H. SPA Italia împotriva Deciziei nr. 198 din 11 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 20 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1072/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1070/2015. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
