ICCJ. Decizia nr. 1070/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1070/2015
Dosar nr. 5275/2/2014
Şedinţa publică din 21 aprilie 2015
Asupra recursului, constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din 11 martie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în Dosarul nr. 30307/3/2007, s-a dispus judecarea separată a cererii de chemare în garanţie formulată de pârâta A.D.S., în contradictoriu cu C.T., D.D. şi C.M. şi înregistrarea acesteia sub un număr nou de dosar.
Prin cererea de chemare în garanţie, A.D.S. a solicitat obligarea persoanelor chemate în judecată la restituirea sumelor la plata cărora va fi obligată în cazul admiterii cererii de dezdăunare formulată de reclamanta A.A.I. Poşta Câlnău.
În motivarea cererii, A.D.S. a arătat că prin decizia nr. 50 din 30 ianuarie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în Dosarul nr. 25.634/3/2004, acţiunea formulată de A.A.I. Posta Câlnău, în calitate de cumpărător al pachetului de acţiuni deţinut de MAA la SC V.V.M. SA, a fost calificată ca fiind una de daune, cauzate cu prilejul încheierii contractului de privatizare din 19 decembrie 2000, răspundere întemeiată pe garanţia pentru evicţiune ce incumba vânzătorului, conform art. 1337 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 3155 din 18 martie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins cererea formulată de reclamanta A.D.S. în contradictoriu cu pârâţii C.T., D.D.H., C.M., ca fiind prescrisă.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta A.D.S., iar prin decizia civilă nr. 537 din 28 noiembrie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A.D.S., împotriva sentinţei comerciale nr. 3155 din 18 martie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în Dosarul nr. 10798/3/2008, fiind desfiinţată sentinţa atacată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4962 din 13 decembrie 2012 a fost respins recursul ADS declarat împotriva deciziei comerciale nr. 537 din 28 noiembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
În rejudecare, tribunalul a pronunţat sentinţa civilă nr. 6167 din 17 octombrie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin care a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta A.D.S., în contradictoriu cu pârâţii C.T., D.D.H. şi C.M.
Prin această hotărâre, s-a reţinut că reclamanta A.D.S. a învestit instanţa cu soluţionarea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală prin care urmăreşte să obţină obligarea pârâţilor C.T., D.D.H., C.M. la repararea prejudiciului pe care susţine că l-a suferit ca urmare a angajării răspunderii instituţiei în litigiul iniţiat de A.A.I. Poşta Câlnău, în calitate de cumpărător al pachetului de acţiuni deţinut de M.A.A. la SC V.V.M. SA, având ca obiect reducerea preţului pachetului de acţiuni.
În acest sens se reţine că, prezenta acţiune a fost formulată ca şi cerere de chemare în garanţie în cadrul litigiului iniţiat de A.A.I. Poşta Câlnău, fiind disjunsă ulterior, astfel că, tribunalul a constatat că valoarea prejudiciului invocat de reclamantă este de 24.404.134,30 lei, respectiv suma pe care aceasta ar fi trebuit să o primească de la cumpărătorul pachetului de acţiuni al societăţii SC V.V.M. SA, înstrăinat prin contractul vânzare-cumpărare de acţiuni din 19 decembrie 2000.
În aceste condiţii, reclamanta a susţinut că prin reducerea preţului este prejudiciată patrimonial, deoarece practic valoarea la care este, în final, înstrăinat pachetul de acţiuni - 5.631.723,3 lei - valoare reprezentând diferenţa dintre preţul stabilit în contract de 30.035.857,60 lei şi diminuarea dispusă de instanţă 24.404.134,60 lei) este mai mică chiar şi decât cea stabilită iniţial în raportul de evaluare - 11.538.881,8 lei - sens în care consideră că prejudiciul este urmarea faptei ilicite a pârâţilor, care constituiau conducerea executivă a societăţii supusă privatizării, de a nu fi pus la dispoziţia expertului evaluator toate datele necesare, respectiv de a fi prezentat date incomplete şi eronate.
În acest context, prima instanţă reţine că pentru a se putea obţine repararea prejudiciului, acesta trebuie să fie cert şi să nu fi fost reparat încă, iar în raport de situaţia de fapt expusă, tribunalul a apreciat că reclamanta nu a făcut în cauză dovada caracterului cert al prejudiciului patrimonial invocat.
Având în vedere că reclamanta nu a dovedit că a suferit un prejudiciu ca urmare a diminuării preţului de vânzare a pachetului de acţiuni al societăţii SC V.V.M. SA obiect al contractul vânzare-cumpărare de acţiuni din 19 decembrie 2000 tribunalul a respins ca neîntemeiată acţiunea în daune formulată de aceasta.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A.D.S., solicitând admiterea apelului, schimbarea hotărârii atacate şi admiterea cererii de chemare în judecată, în sensul obligării pârâţilor în solidar la plata sumei de 24.404.134,30 lei.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 970 din 7 noiembrie 2014 a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta A.D.S., luându-se act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că pentru a fi angajată răspunderea pârâţilor trebuie îndeplinite în mod cumulativ condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale, fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate şi culpa, astfel cum sunt reglementate în art. 998-999 C. civ.
Astfel, răspunderea pârâţilor ar fi trebuit dovedită, în conformitate cu dispoziţiile art. 1169 C. civ., în sensul săvârşirii unor fapte ilicite de către aceştia, nefiind suficientă invocarea unor dispoziţii legale şi a unor simple prezumţii, în condiţiile în care actele normative aplicabile la momentul încheierii contractului de privatizare stabileau răspunderea în ce priveşte dosarul de prezentare în sarcina instituţiilor publice implicate în procesul de privatizare.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanta A.D.S. Bucureşti a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia şi, în principal modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii apelului formulat, cu consecinţa modificării în tot a hotărârii atacate şi admiterii cererii Agenţiei Domeniilor Statului, iar în subsidiar, casarea acesteia şi trimiterea spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe.
Recurenta consideră că în mod greşit instanţa a respins apelul motivat de faptul că răspunderea intimaţilor nu poate fi întemeiată pe dispoziţiile art. 44 al H.G. nr. 626/2001, deoarece s-ar încălca principiile care guvernează aplicarea legii civile în timp, în speţă neretroactivitatea acesteia.
În opinia sa, în baza principiului rolului activ al instanţei aceasta trebuia să constate că deşi H.G. nr. 626/2001 a intrat in vigoare ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare acţiuni din 19 decembrie 2000, erau aplicabile dispoziţiile Legii nr. 15/1990 privind transformarea întreprinderilor de stat în societăţi comerciale pe acţiuni şi ale Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.
Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 148 din Legea nr. 31/1990, administratorii răspund pentru toate obligaţiile prevăzute în dispoziţiile legale sau în actul constitutiv, în esenţă, administratorii au calitatea de mandatari ai acţionarilor, aceştia din urma neputând, datorită formei de organizare a societăţii, să exercite singuri actele de comerţ din obiectul de activitate al companiei.
Mai susţine recurenta că, întrucât pârâţii deţineau funcţiile de administrator unic, director tehnic şi director economic în cadrul societăţii SC V.V.M. SA, aceştia erau singurii în măsură să comunice evaluatorului ANEVAR documentaţia necesară pentru calcularea preţului per acţiune, evaluare ce nu face decât să reflecte valoarea de piaţă, reală a acestora în concordanţă cu documentaţia pusă la dispoziţie.
O altă critică a recurentei vizează netemeinicia şi nelegalitatea hotărârilor, acestea fiind pronunţate cu aplicarea greşita a prevederilor legale in materia răspunderii civile delictuale.
Din analiza materialului probator administrat în cauză, recurenta susţine că rezultă fără echivoc că în cauză sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale ale pârâţilor.
În acest sens, se arată că prejudiciul este unul cert, raportat la decizia nr. 109 din 02 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a dispus reducerea preţului de vânzare aferent celor 798.826 acţiuni deţinute la SC V.V.M. SA, cu suma de 24.404.134,30 lei.
În ceea ce priveşte fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, aceasta înseamnă orice faptă prin care, încălcându-se o normă juridică, se cauzează prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane sau anumitor interese ale acesteia.
Prin urmare, condiţia esenţială a faptei ilicite este încălcarea unei norme juridice, or, în calitatea acestora de conducători ai societăţii privatizate, aveau obligaţia legală de a pune la dispoziţie datele reale ce alcătuiesc situaţia patrimonială, evidenţa financiar contabilă nereală fiind principalul element care a stat la baza convingerilor instanţei de judecată care a dispus reducerea preţului pachetului de acţiuni.
Se arată că atribuţiile şi obligaţiile conducerii societăţii sunt statuate şi prin Legea nr. 31/1990, astfel că nu poate fi înlăturată răspunderea acestora doar pe considerentul că prevederile legale invocate prin cererea de chemare în garanţie nu erau aplicabile la momentul privatizării.
Astfel, legătura de cauzalitate între fapta ilicita şi prejudiciul produs este evidentă, în condiţiile în care prejudicial este cert, prin reducerea preţului acţiunilor, cu consecinţa returnării diferenţei sumelor de bani deja achitate, iar acest prejudiciu a fost cauzat încă de la început prin încălcarea normelor legale stabilite de prevederile exprese ale dosarului de prezentare şi a legislaţiei speciale incidente în cauză, respectiv răspunderea cu privire la realitatea, corectitudinea şi actualitatea datelor care stau la baza întocmirii dosarului de prezentare, a calculării preţului de ofertă a acţiunilor, răspundere ce revine în totalitate administratorilor şi cenzorilor societăţii comerciale.
În ceea ce priveşte vinovăţia pârâţilor, aceasta este de asemenea dovedită, întrucât pârâţii, în calitate de conducători ai societăţii privatizate, au dat dovadă de neglijenţă în întocmirea situaţiei patrimoniului societăţii, neglijenţă ce a generat un prejudiciu evident al reclamantei, dar şi al bugetului consolidat al statului.
Intimaţii-pârâţi C.T. şi C.M. au depus concluzii scrise, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii recurate ca fiind legală şi temeinică.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A.D.S. Bucureşti este nefondat, pentru următoarele considerente:
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal.
În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta apreciază că, în mod greşit s-a considerat de instanţa de apel că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile H.G. nr. 626/2001.
Această critică este nefondată, întrucât în mod corect, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 44 din H.G. nr. 626/2001, potrivit cărora, răspunderea cu privire la realitatea, corectitudinea şi actualitatea datelor care au stat la baza întocmirii dosarului de prezentare, a calculării preţului de ofertă a acţiunilor, precum şi la baza întocmirii prospectului de ofertă publică, după caz, revine în totalitate administratorilor şi cenzorilor societăţii comerciale emitente, nu erau în vigoare la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 19 decembrie 2000, acest act normativ fiind publicat în M. Of. nr. 390 din 17 iulie 2011.
Din această perspectivă, nu poate fi primită susţinerea recurentei în sensul că, de vreme ce a reţinut că prevederile H.G. nr. 626/2001 nu sunt aplicabile spetei, instanţa de apel ar fi trebuit să se raporteze la dispoziţiile Legii nr. 15/1990 şi ale Legii nr. 31/1990 ce reglementează răspunderea administratorilor societăţilor pe acţiuni, întrucât, în acord cu principiul disponibilităţii, reclamanta a precizat că acţiunea dedusă judecaţii este o acţiune în răspundere delictuală, fundamentata pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., iar nu o acţiune în răspundere contractuală, derivată din neexecutarea obligaţiilor asumate prin contractul de mandat perfectat între societate şi administratorul său, iar modificarea obiectului şi a cauzei acţiunii nu numai ca nu poate fi realizată din oficiu de instanţă, dar este şi inadmisibilă în apel, căci ar echivala cu încălcarea dublului grad de jurisdicţie.
În ceea ce priveşte cea de a doua critică a recurentei, prin care aceasta consideră că instanţa de apel în mod greşit nu a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, se constată că aceasta nu poate fi primită, urmând a fi respinsă.
Aceasta deoarece, în raport de probatoriul administrat în cauză, se constată că în mod corect, instanţa de control judiciar a reţinut că, în speţă, nu se verifică întrunirea cumulativă a condiţiilor cerute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor.
Potrivit dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite, cumulativ, mai multe condiţii, respectiv existenţa unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.
Pe planul răspunderii civile delictuale, noţiunea de faptă ilicită presupune nu numai o abatere de la normele legale, ci şi răsfrângerea acestei abateri, direct şi nemijlocit, asupra unui anume drept subiectiv pe care îl prejudiciază.
În speţă, se constată că o asemenea faptă ilicită nu există, în condiţiile în care, pe de o parte, prevederile pct. 1.5 si 1.6 din dosarul de prezentare privind oferta de vânzare a acţiunilor gestionate de M.A.A. la SC V.V.M. SA, precum şi art. 44 din H.G. nr. 626/2001 nu pot constitui izvorul vreunei obligaţii în sarcina pârâţilor, iar pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor actelor normative indicate de reclamantă ca stând la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 19 decembrie 2000, respectiv O.U.G. nr. 198/1999 si H.G. nr. 450/1999, nu revenea pârâţilor sarcina întocmirii dosarului de prezentare şi nici a raportului de evaluare, astfel încât, aceştia nu pot fi răspunzători de datele şi informaţiile prezentate în aceste documente.
Astfel, potrivit art. 22 alin. (1) paragraful 2 lit. b) din O.U.G. nr. 198/1999, obligaţia întocmirii dosarului de prezentare revenea M.A.A. şi F.P.S., în conformitate cu procedurile interne aprobate de consiliul de administraţie al F.P.S., respectiv cu ordinul ministrului agriculturii si alimentaţiei şi conform legislaţiei in vigoare.
Din această perspectivă, se constată că obligaţia întocmirii dosarului de prezentare revenea instituţiei publice implicate în procesul de privatizare, în speţă M.A.A., care a şi procedat în acest sens, raportul de evaluare fiind întocmit de un evaluator autorizat desemnat de instituţia publică implicată în procesul de privatizare, ca urmare a organizării unei licitaţii publice în acest scop, astfel că pârâţii nu sunt răspunzători nici pentru concluziile acestui raport cu privire la preţul de vânzare al acţiunilor.
De asemenea, aşa cum rezultă din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, precum şi din răspunsul reclamantei la interogatoriu, preţul pachetului de acţiuni al societăţii SC V.V.M. SA a fost majorat de un expert din cadrul M.A.A., potrivit Notei privind propunerea de vânzare a acţiunilor gestionate de M.A.A. la societatea SC V.V.M. SA.
Astfel că, în executarea obligaţiei ce îi revenea, în calitate de administrator al societăţii SC V.V.M. SA, intimatul C.T. a pus la dispoziţia evaluatorului întreaga documentaţie solicitată, aspect confirmat de reclamantă prin răspunsul la interogatoriul administrat cu ocazia soluţionării în fond a cauzei.
Prin urmare, faţă de aspectele menţionate, se constată că în speţă nu a fost probată săvârşirea de către pârâţi a vreunei fapte ilicite şi nici existenţa vinovăţiei, deşi proba întrunirii cumulative a condiţiilor cerute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale revine reclamantului.
Pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul declarat de reclamanta A.D.S. Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A.D.S. Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 970 din 7 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 aprilie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 108/2015. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 107/2015. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
