ICCJ. Decizia nr. 1072/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1072/2015
Dosar nr. 22094/3/2013
Şedinţa publică din 23 aprilie 2015
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
La data de 30 ianuarie 2008 reclamanta Parohia S.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, să se constate dobândirea dreptului de proprietate prin împlinirea termenului de prescripție achizitivă de 30 ani asupra imobilului din București, sectorul 5 (Biserica Nouă „S.E.” - 839,48 mp situată pe un teren de 2.255,31 mp).
Învestită cu soluţionarea cauzei, Judecătoria sectorului 5 Bucureşti la termenul din 08 noiembrie 2010 a invocat excepția necompetenţei sale materiale, iar prin sentința civilă nr. 7412 din 08 noiembrie 2010 a admis această excepţie şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului București, reţinând că prin raportul de expertiză valoarea de circulație a imobilului a fost stabilită la suma de 2.398.200 lei pentru imobilul teren şi la suma de 42.971.500 lei pentru imobilul construcţie şi, ca atare, în speță devin incidente dispozițiile art. 2 pct. 1 C. proc. civ.
Cauza a fost reînregistrată la data de 05 ianuarie 2011 pe rolul Tribunalului București, secția V-a civilă, sub nr. 718/3/2011.
Prin sentința civilă nr. 733 din 14 aprilie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte acţiunea completată; a constatat că reclamanta este proprietara imobilului compus din teren în suprafaţă de 2.255,31 mp şi construcţie - Biserica Nouă „S.E.”, situată în Bucureşti, sectorul 5, ca efect al uzucapiunii de peste 30 de ani şi a respins capătul de cerere privind constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra construcţiei - pavilion de lumânări, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că art. 1890 C. civ. stabilește că, pentru a se dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune, trebuie îndeplinite două condiții, anume să existe o posesie de 30 de ani şi aceasta să fie utilă, adică neviciată. Mai mult, regularitatea posesiei, adică faptul că ea este utilă, se prezumă, urmând ca cel care afirmă că posesia invocată este afectată de un viciu să facă această dovadă.
Astfel, din procesul-verbal din 18 decembrie 1941 al Comisiei pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti rezultă că Parohia S.E. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului respectiv situat în str. X (în prezent str. Y) prin uzucapiune, ca urmare a folosinţei neîntrerupte mai mult de 30 de ani.
Suprafaţa totală a acestui teren a fost iniţial de 3.386,32 mp, dar, între timp, porţiunea de teren cu adresa str. X (colţ cu str. Y) a fost expropriată de către Primăria Municipiului Bucureşti în vederea amenajării unui parc (în suprafaţa de 1.090 mp), cu plata unei sume de bani necesară lucrărilor de construire a noii biserici, astfel încât în proprietatea Parohiei a rămas restul de teren în suprafaţă de 2.255,31 mp de pe str. X (în prezent str. Y), situaţie ilustrată în planul cadastral din 14 octombrie 2003, în care terenul respectiv de 2.275 mp are menţiunea de „proprietate culte” şi pe care figurează construcţia reprezentând biserica nouă. Totodată, martorii audiați în mod nemijlocit de instanță au arătat că biserica a fost permanent folosită de parohie, fără vreo ingerință din partea autorităţilor statului.
În ceea ce privește a doua condiție, existenţa unei posesii tribunalul a constatat că sunt îndeplinite cerinţele legale.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Municipiul București, prin primarul general.
La termenul de dezbateri din data de 09 februarie 2012, Curtea, acordând cuvântul în dezbaterea apelului, a invocat din oficiu, excepţia coparticipării procesuale pasive obligatorii.
Prin Decizia civilă nr. 66 din 16 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis excepţia dedusă din prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 445/2006 şi în consecinţă a admis apelul, a desfiinţat sentinţa civilă şi a trimis cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a observat că există un litisconsorţiu procesual şi că potrivit art. 1 pct. 1 şi 2 din Legea nr. 455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acţiunile şi cererile în justiţie formulate de cultele religioase recunoscute din România litigiul cu care a fost învestită trebui soluţionat în contradictoriu cu autorităţile, dar şi - alături de acestea - cu toate persoanele interesate deja cunoscute sau identificate în urma publicităţii efectuate.
În ceea ce priveşte sintagma cu caracter general „autorităţile” utilizată în norma citată, Curtea a apreciat că sunt avute în vedere în mod predilect, dar nu limitativ, unităţile administrativ-teritoriale în raza cărora se află aceste imobile, reprezentate, evident, prin reprezentanţii lor legali, autorităţi publice.
Sub un al doilea element, Curtea a observat că, deşi la fond s-a îndeplinit obligaţia procesuală de publicitate edictată de partea finală a art. 1 pct. 2 din Legea nr. 455/2006, prima instanţă de judecată nu a îndeplinit prescripţiile părţii iniţiale din aceeaşi dispoziţie legală.
Astfel, deşi în cadrul cărţii funciare vechi a imobilului a cărui uzucapare se invocă, figurează la nivelul anului 1941, ca titular al dreptului de proprietate, Statul Român, menţionându-se chiar calitatea imobilului de bun aparţinând domeniului public, instanţa de fond nu a dispus, în temeiul art. 1 pct. 2 partea iniţială din Legea nr. 455/2006, introducerea în cauză a acestei persoane juridice şi citarea sa.
Sub un al treilea element, Curtea a apreciat că, deşi în cartea funciară s-a specificat faptul că titularul dreptului de proprietate Statul Român ar fi fost reprezentat de M.C.A. - Parohia S.E., această menţiune nu este de natură să înlăture calitatea de terţ interesat a Statului, deoarece menţiunea referitoare la parohie vizează persoana reprezentantului, persoană distinctă de cea a reprezentatului, proprietarul tabular.
Curtea a mai apreciat că opţiunea procesuală a intimatei de chemare în judecată a unităţii administrativ-teritoriale Municipiul Bucureşti nu suplineşte omisiunea citării şi a Statului, ca terţ interesat, pentru două argumente: pe de o parte, Municipiul Bucureşti reprezintă în cazul concret, autoritatea la care se referă art. 1 pct. 2 partea iniţială din Legea nr. 455/2006 şi nu terţul interesat inclus în sintagma secundă a textului de lege „şi alte persoane interesate”, iar pe de altă parte, Municipiul Bucureşti reprezintă o persoană juridică distinctă de Statul Român.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta Parohia S.E., care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 08 mai 2012.
Prin Decizia nr. 7638 din 13 decembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut că, întrucât din cuprinsul cărţii funciare rezultă că titular al dreptului de proprietate este menţionat Statul Român, se impunea introducerea în cauză a acestuia atât în temeiul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 455/2006, cât şi în respectarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la un proces echitabil.
Cauza a fost reînregistrată la data de 11 iunie 2013 pe rolul Tribunalului București, secția V-a civilă, sub nr. 22094/3/2013.
În rejudecare, prin sentința civilă nr. 158 din 05 februarie 2014, Tribunalul București, secția V-a civilă, a admis cererea, astfel cum a fost completată, şi a constatat că reclamanta a dobândit proprietatea asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 5, în suprafaţă de 2.255,31 mp, ca efect al uzucapiunii de 30 de ani.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, pentru a putea fi dobândită proprietatea bunului prin uzucapiunea prelungită, potrivit art. 1890 şi 1847 C. civ., posesorul trebuie să îndeplinească două condiţii: să posede bunul în intervalul de 30 de ani şi posesia sa să fie utilă, respectiv continuă, neîntreruptă, paşnică, publică şi sub nume de proprietar.
În ceea ce priveşte prima condiţie stabilită de lege, instanţa a apreciat că aceasta este îndeplinită, posesia reclamantei fiind menţionată din anul 1941. În acest sens, s-a avut în vedere conţinutul procesului-verbal din 18 decembrie 1941 al Comisiei pentru înfiinţarea Cărţilor funciare în Bucureşti, din care rezultă că Parohiei S.E. i-a fost admisă cererea de înscriere în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, situat în str. X (în prezent str. Y, potrivit răspunsului dat de D.E.I.C. - Serviciul Nomenclatură Urbană din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti), prin uzucapiune, ca urmare a folosinţei neîntrerupte mai mult de 30 de ani, formulată de către Preotul Paroh al bisericii.
În ceea ce priveşte utilitatea posesiei reclamantei, tribunalul a apreciat că şi această condiţie este îndeplinită, având în vedere aspectul că regularitatea posesiei se prezumă, iar pârâţii nu au făcut dovada contrară, precum şi depoziţiile martorilor audiaţi în cauză, potrivit cărora reclamanta a posedat neîntrerupt şi sub nume de proprietar imobilul, dreptul acesteia de proprietate nefiind contestat de nicio persoană.
Proba tehnică administrată în cauză a confirmat suprafaţa indicată de reclamantă în cererea de chemare în judecată.
Legal citat după casarea sentinţei civile nr. 773 din 14 aprilie 2011 şi trimiterea spre rejudecare, pârâtul Statul Român, prin M.F.P., nu a exprimat o poziţie procesuală.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Municipiul București, prin primarul general, iar reclamanta Parohia S.E. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, ca neîntemeiat.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, prin Decizia nr. 527/A din 2 decembrie 2014 a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti.
Curtea a apreciat că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive este o excepţie absolută care nu poate fi invocată oricând în cursul procesului, ci numai până la pronunţarea unei hotărâri irevocabile, deci până la finalizarea primului ciclu procesual, iar nu şi în rejudecare, în următoarele cicluri procesuale.
Analizând, totuşi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, instanţa de apel a reţinut că pârâtul Municipiul Bucureşti se legitimează procesual pasiv în cauză.
Astfel, în speţă, nu există nicio dovadă din care să reiasă persoana fizică sau juridică care este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sectorul 5.
Curtea a statuat că a impune reclamantei efectuarea unor demersuri suplimentare ar constitui o sarcină disproporţionată care rupe justul echilibru dintre, pe de o parte, preocuparea legitimă de a proteja interesele eventualului proprietar al bunului stăpânit de către aceasta cel puţin din anul 1935, şi, pe de altă parte, dreptul său de acces la o instanţă pentru a invoca dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului prin efectul uzucapiunii.
Prin urmare, cum în documentele oficiale proprietarul imobilului nu este cunoscut, situaţie în care, în raport de art. 646 C. civ., bunul poate fi considerat fără stăpân şi că aparţine statului (în sens generic), fără a se impune şi constatarea respectivei situaţii printr-un act emis de o autoritate în acest sens.
În aceste condiţii, dreptul de proprietate privată asupra acestor bunuri poate aparţine, potrivit art. 4 din Legea nr. 213/1998, domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale.
În lipsa altui criteriu de delimitare a domeniului privat al statului de cel al unităţilor administrativ teritoriale, Curtea a constatat că se impune aplicarea prin analogie a criteriului de delimitare a domeniului public al statului de cel al unitarilor administrativ teritoriale, şi anume interesul, naţional sau local, al acestor bunuri, conform art. 3 din acelaşi act normativ.
Având în vedere că nici până în prezent nu s-au finalizat procedurile de inventariere a bunurilor din domeniul public al statului la care fac referire art. 19-20 din Legea nr. 213/1998 şi, cu atât mai mult, a bunurilor din domeniul privat al statului, instanţa de apel a statuat că este dificil de stabilit dacă bunurile aparţinând cultelor religioase pot fi considerate de interes naţional sau local, în funcţie de constatările ce se vor face cu privire la valoarea lor istorică sau artistică.
Instanţa de apel a aplicat prevederile art. unic alin. (2) din Legea nr. 455/2006, potrivit cărora acţiunile şi cererile pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate prevăzute la alin. 1 se soluţionează, potrivit legii, în contradictoriu cu autorităţile şi alte persoane interesate, ceea ce permite a se considera că sfera persoanelor care au legitimare procesuală pasivă în asemenea cauze este foarte largă.
Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a reţinut că ambii pârâţi constituie la acest moment şi până la finalizarea procedurilor legale autorităţi interesate, aşa încât apelantul-pârât are calitate procesuală pasivă în cauză.
În ceea ce priveşte cea de a doua categorie de critici aduse hotărârii primei instanţe, Curtea a avut în vedere că imobilul în litigiu nu a făcut parte din proprietatea publică a statului, ci din proprietatea privată a acestuia, ultimul concept fiind reintrodus în legislaţia românească prin Constituţia României din anul 1991.
Distincţia dintre domeniul public şi domeniul privat al statului a fost făcută iniţial de C. civ. care, în art. 1844 prevedea că „nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiect de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerţ”. Astfel, bunurilor care făceau parte din domeniul public al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, erau astfel imprescriptibile achizitiv.
O asemenea distincţie nu a mai fost făcută după 1948, Constituţia intrată în vigoare în acel an referindu-se în art. 8-9 numai la proprietatea particulară şi la proprietatea statului. De asemenea, Constituţia din 1952, ca şi cea din 1965 se refereau în art. 5-9, respectiv art. 6-9 la proprietatea particulară, precum şi la proprietatea socialistă, care era de două tipuri, de stat şi cooperatistă-colectivistă. Niciunul din aceste acte normative nu cuprindea nicio dispoziţie prin care să declare proprietatea de stat, care nu mai era deci împărţită în două categorii, publică şi privată, ca fiind imprescriptibilă, inalienabilă şi insesizabilă.
În aceste condiţii, nu se justifică asimilarea proprietăţii de stat domeniului public din legislaţia anterioară şi supunerea acesteia regimului juridic instituit de C. civ.
Tocmai pentru că legislaţia din perioada 1948-1991 nu cunoştea conceptul de proprietate publică, bunul care face obiectul cererii de chemare în judecată nu putea avea un asemenea caracter. Din contră, el s-a aflat în proprietatea statului, devenită ulterior proprietate socialistă de stat, supusă regulilor generale prevăzute de C. civ. în materia uzucapiunii, iar nu aceleia speciale instituite de art. 1844.
Împotriva deciziei pronunţate în apel a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul a susţinut că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii întrucât, în mod greşit, instanţa de apel nu a analizat excepţia invocată, respectiv lipsa calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti. Astfel, Curtea a respins această excepţie pe considerentul că excepţiile absolute nu pot fi invocate în rejudecare, ci numai până la finalizarea primului ciclu procesual. Acest considerent este greşit întrucât, această excepţie fusese invocată în primul ciclu procesual, în rejudecare fiind doar reiterată.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, rejudecând cauza, a reţinut în considerentele sentinţei nr. 158 din 05 februarie 2014, faptul că această cauză a fost trimisă spre rejudecare pentru a se stabili în mod complet cadrul procesual pasiv, prin introducerea în cauză şi a Statului Român.
Susţinerea instanţei de apel, că excepţia putea fi invocată doar până la pronunţarea unei hotărâri irevocabile, nu este fondată având în vedere neinterzicerea expresă a acestui lucru de către legiuitor, pe de-o parte, cât şi faptul că acea hotărâre irevocabilă la care face referire instanţa de apel, este o hotărâre prin care a fost desfiinţată o sentinţă civilă şi cauza a fost trimisă spre rejudecare, şi nu o hotărâre irevocabilă, care să fi dezlegat fondul pricinii, nedispunând în privinţa fondului cauzei.
Potrivit art. 162 C. proc. civ., excepţiile absolute pot fi ridicate direct în recurs numai dacă rezolvarea lor nu ar presupune o verificare a împrejurărilor de fapt în afara dosarului, mai precis, administrarea altor probe noi decât înscrisurile. Or, în primul ciclu procesual, nu s-a ajuns în calea de atac a recursului, astfel că nu se poate vorbi de o rejudecare a acestuia. Instanţa de apel a fost cea care a trimis cauza la rejudecare, nu a fost folosită calea de atac a recursului.
Pe de altă parte, în mod corect, s-a reţinut faptul că Statul Român a fost intabulat în calitate de proprietar şi, deci, se legitimează procesual pasiv în cauză.
Cu toate acestea în mod eronat instanţa de apel a concluzionat că nu există nicio dovadă din care să reiasă ce persoana fizică sau juridică este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Având în vedere că, din dovezile depuse la Dosarul din primul ciclu procesual nr. 718/3/2011, şi anume din cartea funciară a imobilului în litigiu, reiese faptul că ultimul proprietar al acestuia a fost Statul Român, acesta fiind cel care a figurat ultimul - anul 1941- ca titular al dreptului de proprietate, nu se poate reţine calitatea procesuală pasivă a Municipiului Bucureşti întrucât calitatea procesuală pasivă în cererea de constatare a dreptului de proprietate prin uzucapiune o poate avea doar fostul proprietar al imobilului.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998 domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unităţile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată şi având în vedere că nu există identitate între proprietatea privată a Statului şi cea a unităţii administrativ-teritoriale, Statul Român se legitimează procesual pasiv, ca ultimul proprietar al imobilului evidenţiat în cartea funciară.
Solicită admiterea excepţiei, constatarea lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului pârâtului şi schimbării sentinţei instanţei de fond, cu consecinţa respingerii acţiunii, în principal, ca fiind introdusă împotriva unei persoane juridice fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar ca neîntemeiată.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel, deşi a reţinut în mod eronat că excepţiile absolute, cum este cea a lipsei calităţii procesuale pasive, nu pot fi invocate oricând în cursul procesului, ci numai până la finalizarea primului ciclu procesual printr-o hotărâre irevocabilă, a analizat, totuşi, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, raportând la situaţia de fapt dispoziţiile legii speciale în materia uzucapiunii lăcaşelor de cult, respectiv Legea nr. 455/2006.
Prin urmare, critica privind neanalizarea în apel a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti este nefondată.
De asemenea, sunt nefondate criticile din recurs referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive a municipiului Bucureşti, prin primarul general în acţiunea civilă privind constatarea uzucapiunii, raportat la dispoziţiile articolului unic alin. (2) din Legea nr. 455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acţiunile şi cererile în justiţie formulate de cultele religioase recunoscute în România, potrivit căruia cererile formulate de cultele religioase pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra unor terenuri situate în intravilanul localităţilor se soluţionează în contradictoriu cu „autorităţile şi alte persoane interesate”.
Sintagma „autorităţile şi alte persoane interesate”, din conţinutul normei menţionate, relevă intenţia legiuitorului ca asemenea cereri să se soluţioneze în contradictoriu cu persoanele interesate, fizice sau juridice, în măsura în care acestea ar putea pretinde dreptul de proprietate asupra imobilului ce constituie obiect al cererii de chemare în judecată, având interesul de a împiedica o constatare a dobândirii acestui drept de către reclamant.
Norma din Legea nr. 455/2006 derogă de la dreptul comun, reprezentat de dispoziţiile art. 1847 şi următoarele, art. 1890 C. civ., din conţinutul cărora rezultă că uzucapiunea trebuie opusă doar proprietarului imobilului în litigiu, dat fiind caracterul de sancţiune civilă al uzucapiunii faţă de proprietarul nediligent, care a permis ieşirea bunului din patrimoniul său.
În mod evident, nu este exclus ca fostul proprietar să fie indicat drept persoană interesată în combaterea uzucapiunii invocate de către reclamant, dacă este identificat sau este posibilă identificarea sa.
În măsura în care însă, nu este posibilă identificarea fostului proprietar al terenului ce face obiectul cererii, pentru a i se opune acestuia posesia utilă exercitată timp de peste 30 de ani de către titularul cererii de chemare în judecată, calitatea procesuală pasivă aparţine autorităţilor ori altor persoane indicate de către reclamant ca fiind interesate în combaterea uzucapiunii.
Caracterul derogator al normei din Legea nr. 455/2006 rezidă în conturarea unei sfere mai largi a persoanei pârâtului dintr-o asemenea cerere, în sensul că nu este necesar, pentru întrunirea acestei calităţi, ca dreptul de proprietate să fi existat efectiv în patrimoniul pârâtului (deşi este posibilă şi această ipoteză), fiind suficient ca acest drept să se fi putut regăsi în patrimoniul persoanei indicate drept pârât, astfel încât aceasta este interesată să împiedice constatarea dobândirii dreptului de proprietate de către titularul cererii.
Sub aspect probator, rezultă că legiuitorul absolvă pe reclamant de dovada existenţei dreptului în patrimoniul autorităţii sau altei persoane interesate, prin înfăţişarea vreunui înscris constatator al existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtului.
În speţă, instanţa de apel a reţinut că are calitate procesuală pasivă atât Statul Român, care figurează înscris ca titular al dreptului de proprietate în cartea funciară a imobilului din anul 1941, cât şi municipiul Bucureşti, prin primarul general în virtutea calităţii sale de autoritate interesată conferită de articolul unic alin. (2) al Legii nr. 455/2006.
Contrar susţinerilor recurentului, nu doar statul trebuia să figureze în proces în calitate de pârât, ci şi municipiul Bucureşti, întrucât terenul cu privire la care s-a invocat uzucapiunea este situat pe raza teritorială a municipiului Bucureşti, iar faţă de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 213/1998, dreptul de proprietate privată asupra acestui bun ar fi putut aparţine unităţii administrativ-teritoriale, astfel încât pârâtul Municipiul Bucureşti este „autoritate interesată” în sensul Legii nr. 455/2006 şi, ca atare, se legitimează procesual pasiv în cauză, neavând nicio relevanţă în această privinţă faptul că nu s-a dovedit existenţa în patrimoniul său a dreptului de proprietate asupra imobilului litigios.
Având în vedere considerentele prezentate, reţinând că nu sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtului Municipiul Bucureşti, ca nefondat, conform dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin primar general împotriva Deciziei nr. 527/A din 2 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 aprilie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1070/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1090/2015. Civil → |
|---|
