ICCJ. Decizia nr. 2245/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2245/2015
Dosar nr.861/91/2015
Şedinţa din camera de consiliu din 16 octombrie 2015
După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 15 noiembrie 2012 sub nr. 44139/3/2012 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, reclamantul R.T.A., domiciliat în Bucureşti, str. T., sector 3 şi cu domiciliul flotant în Focşani, bd. U., jud. Vrancea a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC R.H. SA, cu sediul în Bucureşti, Şos. D., sector 3, anularea Deciziei de concediere nr. 2125 din 02 noiembrie 2012, repunerea părţilor în situaţia anterioară eliberării actului contestat şi obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri egale eu salariile indexate, majorate şi reactualizate cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, în calitate de salariat al acesteia, şi la plata daunelor morale.
În motivare, reclamantul a arătat că a fost angajatul pârâtei, care a dispus concedierea sa printr-o decizie nelegală, care nu întruneşte condiţiile de fond şi formă prevăzute de lege.
În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile Codului muncii.
Prin Sentinţa civilă nr. 651 din 23 ianuarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. A4139/3/2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea,
Pentru a dispune astfel, această instanţă a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul. Deşi textul legal invocat prevede două criterii de determinare a competenţei teritoriale, acesta nu determină o competenţă alternativă, ci doar dă posibilitatea alegerii reclamantului între două instanţe exclusiv competente. Mai mult decât atât, având în vedere că prin emiterea unei decizii de concediere nu se mai pune problema existenţei unui loc de muncă, sigurul criteriu de determinare a competenţei rămâne domiciliul reclamantului.
Instanţa a reţinut şi că potrivit dispoziţiilor art. 269 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, soluţionarea conflictelor de muncă este în competenţa instanţelor judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul reclamantul. Or, având în vedere aceste prevederi legale, precum şi faptul că petentul domiciliază în Focşani, jud. Vrancea, instanţa a apreciat că nu este competentă din punct de vedere teritorial să soluţioneze litigiul dedus judecăţii.
De asemenea, Tribunalul Bucureşti a invocat şi aspectele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în ceea ce priveşte interpretarea noţiunii de domiciliu, prevăzută în art. 5 teza I C. proc. civ. privind determinarea competenţei teritoriale, care trebuie privită în sens larg, în funcţie de adresa unde reclamantul locuieşte electiv.
La rândul său, prin Sentinţa civilă nr. 282 din 30 iunie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 861/91/2015, Tribunalul Vrancea, secţia I civilă, a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti. Constatând ivit conflictul negativ de competenţă a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.
În motivare, instanţa a arătat că domiciliul indicat de reclamantul R.T.A. este în Bucureşti, bd. T., sector 3, care corespunde cu adresa menţionată în actul de identitate emis la data de 04 septembrie 2009, valabil până la 10 octombrie 2019, depus în copie la Dosarul nr. 44139/3/2012 al Tribunalului Bucureşti.
De asemenea, instanţa a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (1) şi (2) C. muncii, cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează instanţelor competente în a căror circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul. Totodată, prevederile art. 210 din Legea nr. 62/201 a dialogului social stipulează că cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.
Deşi acesta a indicat în cererea de chemare în judecată şi în cererile ulterioare, formulate în cursul procesului, şi o adresă de corespondenţă, numită (fără o dovadă în acest sens) "domiciliu flotant", în Focşani, bd. U., jud. Vrancea, instanţa a apreciat că nu poate fi pus semnul egal între adresa de corespondenţă şi noţiunea de "reşedinţă" la care face referire textul art. 269 alin. (2) din C. muncii. Pe de altă parte, chiar presupunând că la adresa din Focşani ar fi reşedinţa petentului (deşi nu exista nicio dovadă în acest sens), în înţelesul art. 269 alin. (2) C. muncii atâta vreme cât reclamantul a depus contestaţia la instanţa în circumscripţia căreia domiciliază în mod legal, aceasta nu se poate declara ca nefiind competentă teritorial.
Pentru aceste motive, Tribunalul Vrancea a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Examinând conflictul de competenţă, Înalta Curte reţine că, în cauză, competenţa soluţionării pricinii revine Tribunalului Bucureşti, pentru considerentele ce succed:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 15 noiembrie 2012 sub nr. 44139/3/2012 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, reclamantul R.T.A. a solicitat, în contradictoriu cu intimata SC R.H. SA anularea Deciziei de concediere nr. 2125 din 02 noiembrie 2012, repunerea părţilor în situaţia anterioară eliberării actului contestat şi obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, în calitate de salariat al acesteia, şi la plata daunelor morale.
Prin urmare, cererea de chemare în judecată formulată de reclamant face parte din categoria conflictelor de muncă, tar conform prevederilor art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii. În forma în vigoare la data introducerii acţiunii civile, respectiv 15 noiembrie 2012, judecarea conflictelor de muncă este în competenţa instanţei în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.
Dispoziţiile art. 159 pct. 3 C. proc. civ. stipulează că necompetenţa teritorială este de ordine publică, dacă părţile nu o pot înlătura.
În raport de acest text legal, problema juridică relevantă în cauză este aceea de interpretare a noţiunii de domiciliu, respectiv de a stabili dacă domiciliul flotant, indicat de reclamant, poate determina instanţa competentă.
Potrivit normei de competenţă teritorială absolută, prevăzută de art. 269 alin. (2) C. muncii (în forma în vigoare fa data introducerii acţiunii), litigiile de natura celui din cauză sunt date în competenţa tribunalului în circumscripţia căruia îşi are domiciliul reclamantul, înţelegând prin domiciliu locul unde persoana fizică îşi are locuinţa statornică sau principală.
În cererea de chemare în judecată reclamantul a arătat că domiciliază în Bucureşti, bd. T., indicând adresa de corespondenţă în Focşani, bd. U., jud. Vrancea. Prin cererea modificatoare depusă la dosar la data de 15 iunie 2013 (dosar Tribunalul Bucureşti), cât şi prin cererile modificatoare ulterioare, a precizat că această din urmă adresă reprezintă domiciliul său flotant.
Din copia cărţii de identitate a reclamantului (Dosar nr. 44139/3/2012 al Tribunalului Bucureşti), emisă la 04 septembrie 2009, valabilă până la data de 10 octombrie 2019, reiese că acesta are domiciliul în Bucureşti, bd. T., sector 3, iar din verificările efectuate în dosar nu a rezultat o dovadă a faptului că are reşedinţa în Focşani, bd. U., jud. Vrancea, aşa cum a susţinut în cererile modificatoare ale acţiunii civile.
Faţă de această împrejurare, este lipsit de relevanţă domiciliul flotant indicat de reclamant, întrucât, în ceea ce priveşte domiciliul său, se reţine că interesează locul unde acesta îşi are principala aşezare, potrivit art. 87 C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, în vigoare la data promovării acţiunii civile. Totodată, dispoziţiile art. 91 alin. (1) din acest act normativ stipulează că dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate.
În cauză, reclamantul are domiciliul, conform copiei cărţii de identitate, în Bucureşti, bd. T., sector 3, motiv pentru care Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
ÎNALTA CURTE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 octombrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 148/2015. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 906/2015. Civil → |
|---|
