ICCJ. Decizia nr. 1170/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1170/2015
Dosar nr. 16488/3/2013
Şedinţa publică de la 29 aprilie 2015
Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Specializat Cluj, în data de 30 ianuarie 2013, reclamanta C.M. a chemat-o în judecată pe pârâta K.B.E., prin A.I.B.A.R. SRL, solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa să o oblige pe aceasta la plata sumei de 400.000 euro în echivalent în RON, cu titlu de daune morale în temeiul art. 49, pct. 1, lit. f) din Ordinul CSA nr. 20/2008 şi a Legii nr. 136/1995, la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere aferente debitului, începând cu data de 24 octombrie 2011 şi până la data achitării efective a daunelor, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 721 din 11 martie 2013 Tribunalul Specializat Cluj a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă cauza a fost înregistrată la data de 24 aprilie 2013, sub nr. 16488/3/2013.
La data de 23 mai 2013, reclamanta a depus la dosar o cerere precizatoare privind modalitatea de calcul a penalităţilor de întârziere solicitate la pct. 3 al acţiunii introductive, precum şi practică judiciară.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă prin Sentinţa civilă nr. 2327 din 9 mai 2014 a respins excepţia netimbrării invocată de pârâtă ca neîntemeiată, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă, a respins acţiunea formulată de reclamanta ca fiind prescrisă şi cererea pârâtei privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, sub aspectul timbrajului, că prin raportare la obiectul pricinii şi motivele invocate, cererea se încadrează în ipoteza de scutire prevăzută de art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997, respectiv se solicită despăgubiri civile pentru daune morale decurgând dintr-o cauză penală, respectiv pentru traumele psihice continue suferite de către reclamantă şi penalităţi calculate tot cu privire la aceste daune.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a reţinut Tribunalul că, potrivit menţiunilor Sentinţei penale nr. 916 din 7 septembrie 2012 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. 6558/211/2012, numita G.I. a fost condamnată la pedeapsa de 1 an şi 2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, suspendată condiţionat cu o durată a termenului de încercare de 3 ani şi 2 luni.
În cuprinsul dispozitivului aceleiaşi hotărâri, s-a constatat de către respectiva instanţă şi faptul că numita C.M. a renunţat la constituirea de parte civilă în cauză.
Acţiunea în răspundere delictuală promovată de reclamantă este una patrimonială, astfel că potrivit art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în cauză raportat la data producerii faptei ilicite, este o acţiune prescriptibilă în termen de 3 ani, termen ce este incident în cauză, faţă de prevederile art. 6 alin. (4) NCC conform căruia „prescripţiile.. începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit".
Pe de altă parte, tribunalul apreciază că nu este aplicabil în cauza de faţă termenul de 2 ani, la care înţelege să facă trimitere pârâta şi care priveşte strict raporturile din contractul de asigurare.
Termenul de prescripţie începe să curgă, potrivit art. 8 din acelaşi decret, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
În cauză, având în vedere valorile nepatrimoniale lezate prin fapta ilicită, se constată că paguba a fost cunoscută de reclamantă de la data producerii faptei.
În schimb, în ce priveşte cea de-a doua cerinţă impusă de art. 8, aceea ca cel vătămat să-l cunoască pe făptuitor, tribunalul a apreciat că, în speţă, reclamanta a folosit iniţial posibilităţile oferite de sistemul de drept intern de a introduce o plângere penală în care a formulat şi o cerere alăturată în pretenţii civile până la citirea actului de sesizare în faţa instanţei de judecată şi de aceea şi prin urmare se putea aştepta în mod legitim ca cererea sa să fie examinată de instanţe.
Faptul că nu s-a întâmplat acest lucru s-a datorat însă tocmai conduitei sale procesuale adoptate pe parcursul procesului penal, respectiv pentru că în etapa de judecată reclamanta C.M. a renunţat la constituirea ca parte civilă (aspect reţinut chiar în cuprinsul Sentinţei penale nr. 916 din 7 septembrie 2012 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. 6558/211/2012).
Mai mult decât atât, a reţinut instanţa faptul că, din cuprinsul declaraţiilor date în cursul urmăririi penale de către reclamanta din cauza de faţă, rezultă că aceasta a cunoscut atât existenţa incidentului, cât şi persoana vinovată de producerea lui.
Astfel, în cuprinsul declaraţiilor aflate la dosarul T. Bucureşti, reclamanta menţionează că „solicită efectuarea de cercetări împotriva numitei G.I.".
Cu alte cuvinte, reclamanta cunoştea cel mai târziu din septembrie 2009, respectiv decembrie 2009, autorul accidentului, în condiţiile în care decesul soţului său se produsese în luna iulie a anului 2009.
Tribunalul nu a reţinut apărarea reclamantei prin raportare al art. 1394 NCC, text ce nu este aplicabil în cauză faţă de argumentele expuse anterior.
Litigiul declanşat anterior de reclamantă nu a determinat întreruperea cursului prescripţiei, nu doar prin soluţia adoptată şi regimul juridic aplicabil, ci şi prin faptul că, potrivit menţiunilor Sentinţei civile nr. 2923 din 3 iulie 2012, rămasă definitivă prin anularea apelului ca netimbrat, reclamanta a emis pretenţii în contradictoriu cu o altă persoană juridică SC A.I.B.A.R. SRL, indicată ca şi pârâtă.
Această din urmă societate a fost menţionată de către reclamantă în cauza de faţă doar ca mandatar al pârâtei K.C.E.M.I.A.
Referitor la cererea formulată de pârâtă privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, întrucât nu s-a făcut dovada efectuării acestor cheltuieli.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta C.M.
Prin Decizia civilă nr. 1303 din 19 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă C.M., împotriva Sentinţei civile nr. 2327 din 9 mai 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a anulat sentinţa apelată şi rejudecând s-a respins excepţia prescripţiei ca neîntemeiată şi s-a admis în parte cererea, fiind obligată pârâta K.C.E.M.I.A. la plata către reclamantă a sumei de 100.000 euro, echivalent RON la data plăţii, cu titlu de despăgubiri morale.
A fost obligată pârâta la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,1% pentru fiecare zi, penalităţi ce se vor calcula asupra sumei acordate cu titlu de despăgubiri morale, de la expirarea unui termen de 15 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii şi până la data plăţii efective.
S-a respins solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
Apelanta a contestat momentul la care a început să curgă termenul de prescripţie, criticând modul în care s-a stabilit situaţia de fapt. Conform art. 8 din Decretul 167/1958 prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea. Textul stabileşte două momente alternative de la care curge prescripţia, momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi de cel care răspunde de ea (moment care se stabileşte prin orice mijloc de probă) sau momentul obiectiv (determinat de către instanţă) al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente.
Curtea de apel a apreciat că legea nu lasă la îndemâna reclamantului sau a instanţei posibilitatea de a alege între cele două momente (cel obiectiv sau subiectiv) la care să se raporteze pentru a stabili începutul prescripţiei. Astfel prescripţia începe să curgă de la momentul (obiectiv sau subiectiv) care se produce primul. În prezenţa momentului obiectiv anterior la care partea trebuia şi putea să cunoască paguba şi pe autor, prescripţia a început să curgă şi în consecinţă nu poate pretinde raportarea la un moment ulterior subiectiv.
Decesul soţului apelantei-reclamate s-a produs la data de 6 iulie 2009, aceasta fiind data la care s-a cunoscut rezultatul faptei ilicite (paguba) care a determinat formularea prezentei cereri de chemare în judecată. Nerezultând din probele administrate că la acest moment se putea cunoaşte efectiv şi identitatea persoanei responsabile, această dată nu va fi luată în considerare ca fiind momentul obiectiv de la care putea curge termenul de prescripţie. Aceasta pentru că în urma accidentului din data de 26 iunie 2009 victima a fost spitalizată până la deces, ţinându-se cont de situaţia dificilă a unei familii în cazul în care un membru al său se află într-o stare gravă şi de timpul scurs de la accident şi până la deces.
La data de 17 septembrie 2009 s-a făcut dovada că reclamanta cunoştea şi identitatea persoanei responsabile, după cum rezultă din declaraţia prin care s-a constituit parte civilă, aşa cum în mod corect a reţinut Tribunalul, cererea introductivă de instanţă fiind introdusă la data de 30 ianuarie 2013. Deci prescripţia a început să curgă de la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui chemat să răspundă, dovedit în speţă a fi data de 17 septembrie 2009.
Efectuarea expertizei pentru stabilirea dinamicii accidentului, a locului impactului şi a posibilităţilor de evitare şi nu a vinovăţiei cum pretinde apelanta, nu duce la concluzia că partea nu a cunoscut anterior identitatea persoanei pe care o considera vinovată de producerea prejudiciului. Raportul nu s-a efectuat pentru a se stabili identitatea persoanei posibil responsabile. În condiţiile în care aşa cum s-a reţinut anterior s-a cunoscut la data de 17 septembrie 2009 paguba şi persoana vinovată, pe cale de consecinţă prescripţia a început să curgă şi persoana prejudiciată trebuia să acţioneze înlăuntrul termenului legal.
Nu există un text legal care să stabilească că prescripţia nu curge cât timp nu s-a stabilit vinovăţia în mod judiciar, tocmai acest lucru se solicită în faţa instanţei într-o răspundere civilă delictuală: repararea pagubei, după stabilirea caracterului ilicit al faptei, a vinovăţiei şi a raportului de cauzalitate. Existenţa unor dubii cu privire la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, nu reprezintă o situaţie care amână începutul termenului de prescripţie, cât timp se cunoaşte paguba şi persoana responsabilă. Totodată nu se poate ignora proba cu înscrisuri, în speţă o declaraţie dată în faţa organelor de urmărire penală, în lipsa unei dispoziţii legale.
Nu s-a apreciat nici că cererea de intervenţie accesorie depusă în Dosarul nr. 666/122/2012 echivalează cu o recunoaştere aptă a întrerupe termenul de prescripţie în sensul art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, cât timp din cuprinsul cererii rezultă tocmai contrariul, negarea dreptului la despăgubiri. Recunoaşterea dreptului, pentru a produce efectul întreruptiv, trebuie făcută în folosul celui care curge termenul de prescripţie şi să fie neîndoielnică, ceea ce în speţă nu s-a întâmplat.
Termenul de prescripţie de 2 ani prevăzut de art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 este aplicabil doar raporturilor de asigurare, cererea apelantei fiind întemeiată pe răspunderea civilă delictuală şi nu pe un raport contractual cu pârâta, astfel că în mod corect Tribunalul a respins această susţinere a intimatei.
Potrivit prevederilor art. 6 alin. (4) C. civ., prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit. Potrivit dispoziţiilor art. 204 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ. se aplică şi în cazul cererii de chemare în judecată sau de arbitrare introduse după intrarea în vigoare a Codului civil.
Conform art. 2539 alin. (2) Noul C. civ., prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă.
Faţă de conţinutul dispoziţiilor tranzitorii rezultă că în cazul cererilor de chemare în judecată înregistrate pe rolul instanţelor după intrarea în vigoare a Codului civil, atunci când se invocă existenţa unei alte acţiuni având acelaşi obiect, care a fost respinsă sau anulată, instanţa de judecată are obligaţia de a verifica dacă cererea pendinte a fost introdusă în termen de 6 luni de la data când hotărârea anterioară a rămas irevocabilă.
În cazul în care cererea de chemare în judecată ulterioară a fost introdusă după expirarea termenului de 6 luni, de decădere, prescripţia va fi examinată potrivit dispoziţiilor legale care au instituit-o, conform dispoziţiilor art. 6 alin. (4) C. civ.
În situaţia în care noua acţiune a fost introdusă înăuntrul acestui termen de 6 luni, trebuie să se procedeze la examinarea cauzei pe fond.
Dacă, în urma acestei examinări, pretenţiile reclamantului sunt apreciate ca fiind fondate, prescripţia dreptului la acţiune se consideră că este întreruptă.
Textul de lege este edictat pentru a asigura o protecţie concretă titularului dreptului al acţiune, pentru ca acesta să nu suporte consecinţele juridice negative ale respingerii pentru motive formale, procedurale şi nu pentru motive ţinând de temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, în condiţiile în care prima cererea a fost introdusă în cadrul termenului de prescripţie. Articolul permite ca în ipoteza introduceri unei noi cereri în termenul de decădere de 6 luni să se considere că prin noua cerere, găsită întemeiată, s-a produs efectul întreruptiv al prescripţiei raportat la prima cerere de chemare în judecată, introdusă cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă.
Tribunalul a reţinut că acest articol nu este aplicabil cât timp în primul dosar nu a figurat acelaşi pârât. Distincţia realizată de către Tribunal nu este prevăzută de textul legal dar îşi găseşte justificarea firească în modul în care instituţia prescripţiei se aplică unui raport juridic.
Întreruperea termenului de prescripţiei are efecte relative, astfel că în conformitate cu art. 17 din Decretul nr. 167/1958 coroborate cu art. 1872 şi 1873 efectele întreruperii operează numai între părţile interesate, respectiv în favoarea celui care efectuează actul şi împotriva celui căruia este îndreptat actul.
Efect întreruptiv al prescripţiei, mai bine zis relativitatea efectelor întreruptive este firească tocmai în scopul cunoaşterii unor pretenţii reciproce, derivă din principiul relativităţii în general şi presupune că ceea ce este străin unei persoane să nu capete un alt efect în lipsa părţii.
Însă în cauză scopul cunoaşterii acestor pretenţii este atins prin prezenţa intimatei-pârâte în ambele dosare, cât timp tocmai acesta a fost scopul intervenţie sale, acela de a indica în mod concret că nu pârâtul indicat este partea a raportului supus judecăţii.
Astfel primul Dosar nr. 666/122/2012 a fost introdus împotriva SC A.I.B.A.R., iar pârâtul din prezenta cauza K.C.E.M.I.A., a formulat cerere de intervenţie accesorie în favoare primei societăţi.
În şedinţa publică din data de 5 decembrie 2014 reprezentantul K.C.E.M.I.A. a arătat că cererea de intervenţie a fost admisă în principiu şi societatea a căpătat calitatea de parte, aspect pe care îl contrazice ulterior în concluziile scrise.
S-a reţinut că în cuprinsul Sentinţei civile nr. 2923/2012 nu este menţionată societatea K.C.E.M.I.A. în calitate de intervenient, însă aceasta apare în calitate de intervenient în faţa Tribunalului în cuprinsul Deciziei nr. 142/2012. De altfel în faţa Tribunalului Cluj doar intervenienta accesorie s-a prezentat şi a fost ascultată, aspect care nu se putea realiza decât în situaţia în care era parte în dosar. Faptul că instanţa nu s-ar fi pronunţat pe cererea sa de intervenţie accesorie ţine de o eventuală completare a sentinţei, actele acelui dosar relevă faptul că a fost considerată parte în dosar în urma formulării cereri de intervenţie accesorie, indiferent dacă instanţa s-a pronunţat în mod expres şi formal asupra admisibilităţii în principiu a cereri de intervenţie accesorie. în aceste condiţii susţinerea sa că nu a fost parte în dosar nu poate fi primită.
Prezenta cerere, astfel cum s-a reţinut anterior, a fost formulată în contradictoriu cu K.C.E.M.I.A. prin reprezentanta de Despăgubiri A.I.B.A.R., tribunalul pronunţând hotărârea în raport doar cu prima societate.
Faptul că partea pârâtă din prezenta cauză a înţeles să intervină într-un litigiu derulat între alte părţi, face aplicabil textul legal şi să se constate că relativitatea efectului întreruptiv al prescripţiei a fost respectat. Concluzia instanţei se întemeiază şi pe efectul formulării unei cereri de intervenţie accesorie de către persoana care justifică un interes, respectiv lărgirea cadrului procesual. Nu se poate lăsa fără nici un efect juridic participarea sa voluntară accesorie în cadrul primului dosar, cât timp a avut calitatea de parte, iar cerere de chemare în judecată a fost una efectivă, respinsă pentru lipsa calităţii procesuale pasive. A se lăsa participarea în proces fără nici un efect ar însemna tocmai ignorarea scopului relativităţii efectelor întreruptive ale prescripţiei.
Apreciind că textul este aplicabil prezentei speţe din punctul de vedere analizat anterior se observă că în Dosarul nr. 666/1285/2012, Sentinţa civilă nr. 2923 din 3 iulie 2012 a rămas irevocabilă la data 26 octombrie 2012 conform art. 377 alin. (1) pct. 2. C. proc. civ., prezenta cauză fiind introdusă la data de 31 ianuarie 2013 în faţa Tribunalul Cluj şi ulterior transmisă spre soluţionare prin declinarea competenţei Tribunalul Bucureşti. Nu se poate accepta teza intimatei în sensul că data introducerii celei de-a doua cereri este data la care Tribunalul Bucureşti a primit dosarul prin declinare.
S-a observat că prima cerere a fost introdusă în cadrul termenului de prescripţie, care a început să curgă la data de 17 septembrie 2009 şi că cererea ulterioară în interiorul termenului de decădere, astfel încât instanţa trebuie să analize temeinicia cererii de chemare în judecată.
Prin raportare la cele menţionate anterior Tribunalul trebuia să analize nu numai prescripţia dar şi cererea cu care a fost învestit şi în funcţie de soluţia dată acesteia să admită sau să respingă excepţia prescripţiei astfel cum s-a reţinut anterior.
În aceste condiţii apelul a fost admis şi sentinţa Tribunalului anulată analizându-se şi cererea introductivă, pentru care nu au fost necesare noi probe şi pentru care partea adversă a şi pus concluzii în faţa Curţii, nefiind nevoie ca soluţionarea cauzei în două etape şi neexistând o cauză de trimitere a dosarului spre rejudecare conform art. 297 C. proc. civ.
Analizând probele administrate în dosar s-a reţinut că la data de 26 iunie 2009 intervenienta accesorie, conducând vehiculul cu nr. de înmatriculare ........ a produs din culpă un accident de circulaţie în urma accidentului rutier a rezultat la data de 6 iulie 2009, decesul victimei C.G.
Vinovăţia intervenientei în producerea accidentului a fost stabilită prin Sentinţa penală nr. 916 din 7 septembrie 2012, definitivă la data de 10 octombrie 2012. Autovehiculul cu nr. de înmatriculare .................. era asigurat RCA la societatea pârâtă.
Conform înscrisurilor depuse la dosarul cauzei victima era căsătorită cu reclamanta C.M., din anul 1980.
Reclamanta a formulat cererea de despăgubire adresată Reprezentanţei de Despăgubiri A.I.B.A.R. solicitând 400.000 euro cu titlu de despăgubiri morale. Nu s-a indicat primirea unui răspuns în cazul în care această societate nu era reprezentant dacă cererea a fost înaintată intimatei K.C.E.M.I.A.
Obligaţia de reparare a prejudiciului moral suferit de reclamantă revine societăţii de asigurare emitente a poliţei RCA conform dispoziţiilor art. 49 şi 54 din Legea nr. 136/1995 şi a dispoziţiilor art. 26 alin. (1) lit. a) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurătorilor nr. 20/2008, în vigoare la data producerii accidentului.
De asemenea, potrivit art. 41 din Legea nr. 136/1995 în asigurarea de răspundere civilă asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii faţă de terţele persoane păgubite şi pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil. Conform art. 42 şi 43 din lege asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite în limitele obligaţiilor ce-i revin acestuia din contractul de asigurare, despăgubirea se stabileşte şi se efectuează în baza asigurării valabile la data producerii accidentului şi se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de desdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avariere ori distrugere de bunuri.
Potrivit art. 24 alin. (3) din ordin pentru vătămări corporale şi decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire se stabileşte pentru accidente produse începând cu anul 2009 la nivel de 1.500.000 euro echivalent în RON la cursul de schimb al pieţii valutare la data producerii accidentului, comunicat de BNR.
Potrivit art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordin la stabilirea despăgubirilor în caz de deces se au în vedere şi daunele morale în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor s-a observat că spre deosebire de despăgubirile materiale, care se stabilesc pe bază de probe directe, despăgubirile pentru daunele morale se determină pe baza evaluării instanţei de judecată.
Din perspectivă jurisprudenţială, s-a reţinut că atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluţionat cauze similare celei de faţă, s-au raportat şi la o judecată în echitate prin raportare şi la consecinţele negative suferite de reclamanţi.
Din punct de vedere al jurisprudenţei naţionale nu s-au conturat limite fixe de acordare a daunelor morale în cazul unui deces, părţile nedepunând practică judiciară.
În stabilirea cuantumului despăgubirilor curtea de apel a mai ţinut cont şi de durata mare a căsniciei părţilor, aproape 30 de ani la data producerii accidentului, de faptul că la data producerii accidentului, relaţia părţilor după o căsnicie îndelungată, în lipsa unor alte elemente probatorii nu poate fi considerată decât una strânsă şi trainică, vârsta victimei, de 58 de ani, faptul că la data morţii în ciuda stări de sănătate, părţile se aflau la vârsta la care după o viaţă de muncă trebuiau să se bucure de familie, părţile având 3 copii şi de restul anilor vieţii.
Prin raportare la aceste elemente, instanţa a stabilit cu titlu de despăgubiri morale suma de 100.000 de euro.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind acordare penalităţilor de întârziere, raportat la dispoziţiile art. 36 şi 37 din Ordinul nr. 20/2008 reţinând faptul că cererea nu a fost înaintată pârâtei din prezenta cauză ci unei părţi despre care s-a afirmat că este reprezentanţa de asigurări, faptul că despăgubirile sunt stabilite prin hotărâre judecătorească, acesta s-a admis în parte.
În considerarea celor expuse, instanţa a obligat pe pârâtă la penalităţi de întârziere în cuantum de 0,1% pe fiecare zi de întârziere calculate de la expirarea unui termen de 15 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii până la data plăţii efective.
Având în vedere că nu s-a făcut dovada cheltuielilor de judecată pretinse, acest capăt de cerere a fost respins ca neîntemeiat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta K.C.E.M.I.A./K.K.E.K.B.E., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în totalitate a deciziei apelate în sensul respingerii apelului ca nefondat şi menţinerea în totalitate a Sentinţei civile apelate nr. 2327/2014 ca legală şi întemeiată; în subsidiar, în situaţia în care se constată că motivele de recurs nu sunt întemeiate solicită reducerea daunelor morale.
În motivare, recurenta-pârâtă arată că, deşi instanţa şi-a motivat decizia prin faptul că a constatat că în prezenta speţă sunt aplicabile prevederile art. 2539 alin. (2) din Noul C. civ., consideră că nu a analizat destul de atent starea de fapt şi de drept, precum şi articolul la care face trimitere, aplicând în consecinţă greşit această prevedere.
Articolul invocat prevede că, una dintre condiţiile esenţiale este ca cererea iniţială introdusă să poate întrerupe cursul prescripţiei, ceea ce consideră recurenta că în speţa de faţă nu este aplicabilă.
Astfel, deşi intimata a introdus o cerere de despăgubire în Dosarul nr. 666/1285/2012 aflat pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, în termenul de prescripţie, nu a făcut-o împotriva recurentei ci a formulat-o direct împotriva SC A.I.B.A.R. SA, care avea doar calitatea reprezentant a recurentei, mandatară care doar gestiona despăgubirile în care subscrisa avea calitatea de parte civilă responsabilă. Corect şi legal partea vătămată trebuia să-şi formuleze pretenţiile împotriva recurentei prin reprezentantul legal din România şi nu direct împotriva reprezentantului. Arată că a depus în dosarul menţionat o cerere de intervenţie în interesul pârâtei prin care a invocat lipsa calităţii pasive a lui A.I.B.A.R. Partea vătămată ar fi avut posibilitatea ca până la primul termen de judecată să depună o precizare de acţiune prin care să solicite ca şi recurenta să fie introdusă în calitatea de pârâtă precizând că-şi îndreaptă pretenţiile şi împotriva acesteia, sentinţa care urma să fie pronunţată devenind astfel opozabilă şi recurentei, dar nu a făcut-o, preferând să susţină în continuare cererea în forma în care a depus-o.
Consideră recurenta că doar în acest mod s-ar fi lărgit sfera procesuală, ar fi avut calitatea de pârâte, iar sentinţa pronunţată i-ar fi devenit opozabilă şi nicidecum prin formularea unei cereri de intervenţii în interesul pârâtei, cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel în decizia recurată.
Cererea de intervenţie a fost formulată tocmai în ideea de a ajuta interesele pârâtei, având în vedere nu se putea pronunţa o sentinţă prin care acest reprezentat să fie obligat în mod direct la despăgubiri.
Art. 49 alin. (3) vechiul C. proc. civ. prevede în mod expres că cererea de intervenţie în interesul unei părţi, în speţa de faţă în interesul pârâtei, este menită să sprijine numai apărarea acesteia. Doar cererea de intervenţie, prin simplul fapt că a fost depusă, indiferent că cererea a fost sau nu admisă, nu-l transformă pe intervenient în reclamant sau pârât şi nu face sentinţa care s-ar pronunţa opozabilă lui.
Astfel, susţine că deşi cererea îndreptată împotriva lui A.I.B.A.R. a fost depusă în termenul de prescripţie, recurenta nu a avut calitatea procesuală pasivă în acest dosar, astfel chiar dacă prezenta cerere a fost introdusă în termenul de 6 luni, sentinţa pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj şi menţinută prin decizia Curţii de Apel Cluj-Napoca, nu are puterea şi forţa juridică să întrerupă cursul prescripţiei.
În atare situaţie consideră recurenta că art. 2539 alin. (2) din Noul C. civ. nu-şi găseşte aplicabilitatea în prezenta speţă, instanţa de apel analizând şi aplicând într-un mod total greşit acest articol.
Recurenta arată că nu înţelege să critice reţinerile instanţei de apel în ceea ce priveşte momentul de la care termenul de prescripţie a început să curgă, având în vedere că atât instanţa de apel cât şi cel de fond a reţinut în mod corect momentul în care a început să curgă prescripţia, aceasta fiind cel târziu data de 17 septembrie 2009.
Luând în calcul termenul de prescripţie precum şi data de la care aceasta începe să curgă, consideră că acţiunea este prescrisă.
Recurenta-pârâtă apreciază că daunele morale în cuantum de 100.000 euro, acordate de către instanţa de apel reclamantei-apelante, sunt nejustificat de mari raportat la practica judiciară naţională şi constituie un izvor al îmbogăţirii fără justă cauză.
Menţionează faptul că în lipsa unor criterii legale exprese pentru stabilirea daunelor morale, practica judiciară din ultimii ani nu a fost unitară. Astfel, pentru unificarea practicii judiciare, în anul 2012, sub egida Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii, s-a elaborat un Ghid pentru Soluţionarea Daunelor Morale, având ca scop punerea la îndemâna practicienilor un mijloc pentru a cunoaşte practica judiciară la nivel naţional în materia despăgubirilor acordate pentru daune morale. Acest Ghid nu reprezintă opinia unui doctrinar, a unui avocat sau a unei societăţi de asigurare, fiind în mod exclusiv o evidenţă statistică a practicii judiciare, calculându-se o medie aritmetică a cuantumului despăgubirilor acordate pentru daune morale în cazul infracţiunilor de ucidere din culpă.
În ceea ce priveşte primul criteriu, în baza sumelor acordate cu titlu de daune morale prin cele 715 de hotărâri judecătoreşti, autorii au calculat o medie aritmetică a despăgubirii morale în cuantum de 52,833 RON pentru un membru de familie, iar despăgubirea medie acordată pentru decesul soţului este în cuantum de 52.510 RON. Astfel, se poate constata faptul că suma de 100.000 euro (444.240 RON) depăşeşte de 8 ori media naţională a despăgubirilor acordate în cauze identice.
Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiul de drept invocat, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, motiv pentru care acesta va fi respins, pentru următoarele considerente:
Critica privind greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 2539 alin. (2) din Noul C. civ. nu este fondată.
Instanţa de apel a apreciat în mod corect că primul Dosar nr. 666/122/2012 a fost introdus împotriva SC A.I.B.A.R., iar pârâta din prezenta cauză K.C.E.M.I.A. a formulat cerere de intervenţie accesorie în favoarea primei societăţi.
Astfel, prin cererea de intervenţie în interesul pârâtei din Dosarul nr. 666/1285/2012 al Tribunalul Specializat Cluj realizată de K.C.E.M.I.A. (denumirea anterioară K.B.E.) aceasta a devenit parte în proces, cu toate drepturile şi obligaţiile ce decurg din această calitate, iar actele procesuale din acel dosar s-au îndeplinit şi faţă de această societate. Pe cale de consecinţă, această societate a avut cunoştinţă de acţiunea promovată de reclamanta C.M. pentru repararea prejudiciilor cauzate prin moartea soţului său în accidentul din 26 iunie 2009. Faţă de aceste aspecte, este evident că, cursul prescripţiei a fost întrerupt şi faţă de asigurătorul K.C.E.M.I.A. astfel încât prezenta acţiune este introdusă în termenul de prescripţie.
Nu poate fi reţinută susţinerea recurentei potrivit căreia K.C.E.M.I.A. nu a fost parte în dosar, întrucât s-a apreciat cu justeţe că odată admisă în principiu cererea de intervenţie, intervenientul devine parte în judecată, dobândind sau asumându-şi astfel toate drepturile şi obligaţiile procesuale care, în general, revin unei părţi. În faţa Tribunalului Cluj doar intervenienta accesorie s-a prezentat şi a fost ascultată, aspect care nu se putea realiza decât în situaţia în care era parte în dosar, iar actele acelui dosar au relevat faptul că a fost considerată parte în dosar în urma formulării cererii de intervenţie accesorie, indiferent dacă instanţa s-a pronunţat în mod expres şi formal asupra admisibilităţii în principiu a cereri de intervenţie accesorie.
Este corectă concluzia instanţei de apel care s-a întemeiat şi pe efectul formulării unei cereri de intervenţie accesorie de către persoana care justifică un interes, respectiv lărgirea cadrului procesual, deoarece nu se poate lăsa fără niciun efect juridic participarea sa voluntară accesorie în cadrul primului dosar, cât timp a avut calitatea de parte, iar cerere de chemare în judecată a fost una efectivă, respinsă pentru lipsa calităţii procesuale pasive. A se lăsa participarea în proces fără nici un efect ar însemna tocmai ignorarea scopului relativităţii efectelor întreruptive ale prescripţiei.
În litigiul pendinte acţiunea a fost formulată în contradictoriu cu K.C.E.M.I.A. prin reprezentanta de despăgubiri din România, A.I.B.A.R., tribunalul pronunţând hotărârea în raport doar cu prima societate.
Prin urmare, societatea de asigurări a ales să îşi reprezinte interesele în nume propriu iar nu prin reprezentanta de despăgubiri, fapt pentru care este obligată în nume personal iar nu prin reprezentanta de despăgubiri. Rezultă faptul că numirea unei reprezentante nu exclude dreptul persoanei vătămate de a se adresa în mod direct în contra asigurătorului - în mod corelativ trebuie să existe dreptul asigurătorului de a alege să stea în proces în nume propriu iar nu prin reprezentanta de despăgubiri.
Astfel, în faţa instanţei de apel s-a prezentat intimata K.C.E.M.I.A. în nume propriu, prin reprezentant convenţional. Din moment ce a ales să stea în proces în nume propriu, în mod automat hotărârea trebuie să fie pronunţată în contradictoriu cu asigurătorul K.C.E.M.I.A. în nume propriu, iar nu prin reprezentanta de despăgubiri.
De asemenea, în mod corect instanţa de apel a reţinut că întrucât partea pârâtă din prezenta cauză a înţeles să intervină într-un litigiu derulat între alte părţi, face aplicabil textul legal şi să se constate că relativitatea efectului întreruptiv al prescripţiei a fost respectat.
Conform art. 2539 alin. (2) teza I Noul C. civ., prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Dispoziţiile alin. (2) teza a II-a introduc însă o excepţie de la regulă potrivit căreia, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată precedentă, cu condiţia ca noua cerere să fie admisă.
Având în vedere că reclamanta a promovat o cerere de chemare în judecată în cadrul dosarului nr. 666/1285/2012 al Tribunalului Comercial Cluj, respinsă în fond prin Sentinţa civilă nr. 2923 din 3 iulie 2012 împotriva căreia a formulat recurs, respins de asemenea prin Decizia civilă 142 din 26 octombrie 2012, rezultă că acţiunea pendinte este promovată în interiorul termenului de 6 luni stabilit de art. 2539 alin. (2) Noul C. civ. Aceasta şi în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, asigurătorul K.C.E.M.I.A., prin cererea de intervenţie formulată în primul dosar a dobândit calitatea de parte şi astfel cursul prescripţiei s-a întrerupt şi faţă de această societate.
Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei, dispoziţiile art. 2539 alin. (2) Noul C. civ. sunt pe deplin aplicabile în speţă, fiind inclusă şi situaţia când prima acţiune „a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă." Argumentul pentru care s-a instituit acest caz de întrerupere este dat de faptul că legiuitorul conferă o a doua şansă creditorului pentru realizarea dreptului său. Raţiunea nu poate fi decât aceea că, în realitate, reclamantul creditor nu a rămas în pasivitate, ci a introdus o acţiune, dar din diferite motive, aceasta i-a fost respinsă. Tocmai pentru că nu a rămas în pasivitate, sancţiunea prescripţiei dreptului material la acţiune pentru creditorul lipsit de diligentă nu-şi mai atinge scopul.
Or, reclamanta nu a rămas în pasivitate în această perioada ci şi-a exercitat dreptul la acţiune în cadrul Dosarului nr. 666/1285/2012 al Tribunalului Comercial Cluj, acţiunea fiind însă respinsă ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a SC A.I.B.A.R. SRL, iar apelul promovat fiind respins ca netimbrat, astfel că era îndreptăţită să promoveze această a doua acţiune.
În concluzie, instanţa de apel a observat corect faptul că prima cererea a fost introdusă în cadrul termenului de prescripţie, care a început să curgă la data de 17 septembrie 2009 şi că cererea ulterioară în interiorul termenului de decădere, astfel încât instanţa trebuie să analize temeinicia cereri de chemare în judecată.
În ceea ce priveşte critica recurentei referitoare la cuantificarea efectivă a daunelor morale acordate, Înalta Curte reţine că susţinerile prezentate nu pot face obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie ale hotărârii atacate şi exced cazurilor de nelegalitate înscrise strict şi limitativ în art. 304 C. proc. civ., apărările astfel invocate situându-se în afara competenţelor instanţei de recurs atâta timp cât se raportează în mod explicit la modul de interpretare şi evaluare a dovezilor administrate.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de recurs nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. (9) C. proc. civ., iar în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta K.C.E.M.I.A./K.K.E.K.B.E. împotriva Deciziei civile nr. 1303 din 19 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 aprilie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1236/2015. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1072/2015. Civil → |
|---|
