ICCJ. Decizia nr. 12/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 12/2015
Dosar nr. 8751/2/2012*
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2015
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la data de 15 octombrie 2009 sub nr. 40942/3/2009, reclamantul J.Ş.O. a chemat în judecată pe pârâţii SC S.A.R.A. SA şi M.A.N., solicitând instanţei să constate producerea riscului asigurat prin poliţa de asigurare din 12 ianuarie 2006 încheiată între SC A.A. SA în calitate de asigurător, U.M. X Focşani pentru persoana asigurată J.Ş.O., şi să se dispună obligarea în solidar a pârâţilor la plata contravalorii sumei de 134.000 euro calculată la cursul zilei din data plăţii efective.
Prin sentinţa civilă nr. 12788 din 27 septembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 40942/3/2009, au fost respinse excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC S.A.R.A. SA şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte cererea formulată de reclamant împotriva pârâtului M.A.N., dar s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte cererea formulată de reclamant împotriva pârâtei SC S.A.R.A. SA şi s-a respins ca prescrisă acţiunea formulată împotriva acestei pârâte, iar, în baza art. 165 C. proc. civ., s-a disjuns cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul M.A.N., dispunându-se formarea unui nou dosar.
Prin Decizia civilă nr. 3 din 9 ianuarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a respins ca inadmisibil apelul declarat de apelantul M.A.N., reţinând că, sub aspectul acţiunii promovate împotriva acestuia, măsurile dispuse, deşi cuprinse într-o sentinţă judecătorească, au valoarea unei încheieri premergătoare, judecata împotriva acesteia continuând în dosarul disjuns şi nu pot fi atacate decât odată cu fondul acestei acţiuni.
Prin Decizia nr. 770 din 27 februarie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, a casat decizia şi a trimis apelul spre rejudecare cu evocarea fondului, statuând că apelul este o cale de atac ce duce la rejudecarea pricinii în fond, problemele de fapt şi de drept dezbătute în faţa primei instanţe urmând a fi repuse în discuţie.
Prin Decizia civilă nr. 327 din 14 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de M.A.N. împotriva sentinţei civile nr. 12788 din 27 septembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
În argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa de rejudecare a reţinut corecta soluţionare de către prima instanţă a excepţiei prescripţiei în ceea ce priveşte acţiunea formulată împotriva pârâtului M.A.N., apreciind că aceasta nu are drept izvor contractul de asigurare, ci un raport juridic distinct de răspundere civilă delictuală, având în vedere că fapta ilicită invocată în acest caz de reclamant era nerealizarea demersurilor necesare pentru a face posibilă plata indemnizaţiei în cazul producerii riscului asigurat, respectiv notificarea în termen a producerii acestuia.
S-a constatat că, pentru pretinsa faptă, prejudiciul şi autorul acesteia nu puteau fi cunoscute de la data producerii riscului asigurat sau a diagnosticării, ci mult ulterior, când reclamantul a aflat de existenţa impedimentului la plata indemnizaţiei de asigurare. Cum, în speţă, pârâtul nu a probat un alt moment de această natură, s-a apreciat că prima instanţă s-a raportat în mod corect la singurul moment cert care rezulta din actele dosarului, cel al comunicării întâmpinării asigurătorului cuprinzând apărări în acest sens.
Împotriva Deciziei civile nr. 327 din 14 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a declarat recurs pârâtul M.A.N. reprezentat prin D.R.P.A.J. pentru U.M. X Focşani, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În argumentarea motivelor de nelegalitate invocate, recurentul a arătat că hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi nici pe cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor şi a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii.
Un prim aspect invocat, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizează faptul că din examinarea considerentelor hotărârii recurate rezultă că nu se face o analiză exhaustivă a temeiurilor juridice invocate, a probelor administrate şi nici nu se înlătură justificat susţinerile M.A.N.
Astfel, instanţa de apel a reţinut, în mod succint, faptul că acţiunea împotriva M.A.N. nu are ca izvor contractul de asigurare, ci un raport de răspundere civilă delictuală, fără să facă o expunere detaliată a considerentelor care au stat la baza acestei convingeri, motivate în drept şi raportate la situaţia de fapt concretă şi la probele administrate în cauză.
Totodată, a susţinut recurentul că instanţa de apel nu a combătut în niciun mod apărările conform cărora obligaţiile ambilor pârâţi izvorăsc din acelaşi act juridic - poliţa de asigurare, motivate de faptul că instituţia militară are raporturi de asigurare atât cu societatea de asigurare, în temeiul contractului de asigurare, cât şi cu intimatul-reclamant, în condiţiile stipulaţiei pentru altul prevăzută în clauzele aceluiaşi contract de asigurare.
De asemenea, instanţa nu a înlăturat nici susţinerea expusă prin motivele de apel, conform căreia dispoziţia primei instanţe privitoare la disjungerea cererii în contradictoriu cu M.A.N. şi formarea altui dosar este neîntemeiată, având în vedere că obligaţiile ambilor pârâţi izvorăsc din acelaşi act juridic - poliţa de asigurare, iar pretenţiile intimatului-reclamant formulate împotriva acestora au acelaşi obiect - plata despăgubirii prevăzute în contractul de asigurare.
O primă critică împotriva hotărârii judecătoreşti atacate cu recurs, în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se referă la interpretarea eronată, de către instanţa de apel, a soluţionării excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, în mod separat, faţă de fiecare pârât în parte, având în vedere că obligaţiile ambilor pârâţi izvorăsc din acelaşi act juridic - poliţa de asigurare.
În continuare, a susţinut recurentul că dacă faţă de asigurător cererea de chemare în judecată este prescrisă, instanţa de judecată trebuia sa admită această excepţie şi în contradictoriu cu M.A.N., întrucât instituţia militară are raporturi de asigurare atât cu societatea de asigurare, în temeiul contractului de asigurare, cât şi cu intimatul-reclamant, în condiţiile stipulaţiei pentru altul prevăzută în clauzele aceluiaşi contract de asigurare.
În acest context, a susţinut recurentul că instanţa de apel a ignorat prevederile Legii nr. 136/1995 care reglementează raporturile juridice atât între părţile contractante, cât şi între acestea şi terţul beneficiar, în speţă, intimatul-reclamant.
O altă critică priveşte contradictorialitatea considerentelor deciziei recurate cu privire la excepţia prescripţiei extinctive, în sensul că instanţa de apel, însuşindu-şi motivele contradictorii avute în vedere de prima instanţă, a reţinut că cererea de chemare în judecată, formulată în contradictoriu cu M.A.N., are drept izvor un raport juridic de răspundere civilă delictuală, iar reclamantul a avut cunoştinţă de conţinutul condiţiilor de asigurare abia cu ocazia judecăţii. Or, dacă prejudiciul ar fi fost cunoscut ca urmare a lecturării contractului de asigurare, înseamnă că raportul juridic dintre intimatul-reclamant şi minister este unul de asigurare, astfel că obiectul cauzei este răspunderea contractuală şi nu delictuală.
A mai arătat recurentul că în strânsă legătură cu cele expuse anterior, se constată o altă eroare a instanţei de apel, şi anume stabilirea momentului de la care a început să curgă termenul prescripţiei faţă de această parte.
În continuare, s-a arătat că data la care reclamantul a luat la cunoştinţă de înscrisurile din dosar, nu poate constitui începutul termenului de prescripţie prevăzut de Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi având în vedere dispoziţiile art. 8 din decret, rezultă că, la data emiterii certificatului medical, 01 iunie 2006, reclamantul a cunoscut atât prejudiciul, cât şi pe cel răspunzător de acesta.
Cu privire la culpa imputată ministerului în sensul că nu a realizat demersurile necesare plăţii indemnizaţiei pentru producerea riscurilor asigurate, recurentul a arătat că tipul de asigurare încheiat a îmbrăcat forma stipulaţiei pentru altul, astfel că reclamantul (beneficiar al asigurării) putea uza de acţiune directă împotriva asigurătorului, acesta fiind obligat să răspundă în temeiul aceluiaşi raport.
În concluzie, a susţinut recurentul că nu poate fi primit considerentul primei instanţe, însuşit de instanţa de apel, conform căruia reclamantul a cunoscut prejudiciul în timpul judecării prezentului litigiu, pe de o parte pentru că prin acţiune au fost chemaţi în judecată ambii pârâţi pentru neplata indemnizaţiei de asigurare, iar pe de altă parte pentru că din avizarea de daună, formulată de reclamant la data de 02 august 2007, rezultă că acesta avea cunoştinţă atât de indemnizaţia cuvenită, cât şi de poliţa de asigurare, încă anterior datei reţinute de către cele două instanţe.
În final, recurentul a arătat că apreciază a fi neîntemeiată şi dispoziţia primei instanţe, neanalizată de către instanţa de apel, privitoare la disjungerea cererii în contradictoriu cu M.A.N. şi formarea altui dosar şi totodată, disjungerea cauzei, în privinţa sa, constituie o dispoziţie care contrazice soluţionarea excepţiei prescripţiei faţă de această instituţie, având în vedere că fiind o excepţie de fond, ar fi trebuit soluţionată de completul învestit cu judecata cauzei.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi va fi admis în considerarea următoarelor argumente:
Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează ca motiv de recurs situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care o susţin.
Potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanţei de fond trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.
Acest text a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiţiei şi exercitarea controlului judiciar de către instanţele superioare.
A nu motiva o hotărâre şi a nu prezenta argumentele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor, echivalează cu necercetarea fondului cauzei, motivarea hotărârii fiind necesară pentru ca părţile să cunoască motivele avute în vedere de instanţă la pronunţarea soluţiei, în raport de care să poată exercita calea de atac împotriva acesteia, iar instanţa ierarhic superioară să poată cenzura legalitatea şi temeinicia acesteia.
Constituie motiv de casare nu numai inexistenţa motivării, dar şi insuficienţa ei.
În speţă, Înalta Curte, verificând considerentele hotărârii atacate, constată că aceasta cuprinde sumar argumentele în sprijinul soluţiei pronunţate, încadrându-se astfel, în prima dintre cele trei ipoteze avute în vedere de legiuitor la edictarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ. pentru ca hotărârea să fie susceptibilă de reformare pe calea recursului.
Înalta Curte, verificând considerentele deciziei atacate constată că în adevăr, argumentaţia prezentată este superficială, lipsită de altfel de răspunsurile ce se impuneau a fi date în raport de motivele de apel şi fără indicarea temeiurilor de drept avute în vedere în fundamentarea soluţiei pronunţate.
Astfel, se constată că deşi instanţa de apel a reţinut faptul că acţiunea împotriva M.A.N. nu are ca izvor contractul de asigurare, ci un raport de răspundere civilă delictuală, nu a prezentat niciun argument în sprijinul acestei constatări, nu a indicat niciun temei de drept şi nu s-a raportat la situaţia de fapt concretă şi la probele administrate în cauză.
Totodată, instanţa de apel nu a analizat în niciun mod apărările formulate de pârâtul M.A.N., conform cărora obligaţiile ambilor pârâţi izvorăsc din acelaşi act juridic - poliţa de asigurare, ci s-a rezumat la a constata doar că acţiunea împotriva acestui pârât nu are drept izvor o răspundere contractuală ci răspunderea civilă delictuală, aspect cu relevanţă în dezlegarea dată excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.
De asemenea, instanţa nu a cercetat motivul de apel referitor la disjungerea cererii în contradictoriu cu M.A.N., măsură apreciată a fi neîntemeiată, în raport de faptul că în opinia recurentului, obligaţiile ambilor pârâţi izvorăsc din acelaşi act juridic - poliţa de asigurare, iar pretenţiile intimatului-reclamant formulate împotriva acestora au acelaşi obiect - plata despăgubirii prevăzute în contractul de asigurare.
Aşa fiind, având în vedere că a fost apreciată ca fiind fondată critica bazată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., de natură să atragă casarea cu trimitere spre rejudecare a deciziei recurate, celelalte critici subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. nu vor mai fi examinate.
Pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de pârâtul M.A.N. reprezentat prin D.R.P.A.J. pentru U.M. X Focşani împotriva Deciziei civile nr. 327 din 14 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, pe care o va casa şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe care, cu ocazia rejudecării urmează a se preocupa de remedierea deficienţelor arătate cu respectarea dispoziţiilor legale incidente.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul M.A.N. reprezentat prin D.R.P.A.J. pentru U.M. X Focşani împotriva Deciziei civile nr. 327 din 14 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 125/2015. Civil. Pretenţii. Revizuire - Apel | ICCJ. Decizia nr. 1213/2015. Civil → |
|---|
