ICCJ. Decizia nr. 1236/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1236/2015
Dosar nr. 3652/105/2012
Şedinţa publică de la 6 mai 2015
Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată la nr. 3652/105/2012 la 11 mai 2012 pe rolul Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC C.S.C. SRL a chemat-o în judecată pe pârâta SC P. SA şi a solicitat ca instanţa să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 2.358.854,06 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor de execuţie şi livrare prestate în temeiul contractului.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat în esenţă că a încheiat cu pârâta sus-invocatul contract, în baza căruia a prestat servicii de execuţie şi livrare de elemente de planşeu, stâlpi, socluri, pereţi şi grinzi pentru realizarea obiectivului „Unităţi de producţie şi sediu administrativ SC E. SA Timişoara - Hala A şi B", emiţând un număr de 9 facturi, în valoare totală de 2.958.619,49 lei.
Reclamanta a detaliat facturile şi valoarea fiecăreia dintre acestea, a susţinut că pârâta a făcut plăţi parţiale în valoare totală de doar 630.765,43 lei, plăţile fiind efectuate în cursul lunilor mai, iunie şi iulie, iar ultima dintre acestea efectuându-se prin virament la 7 iulie 2009 şi a susţinut că pârâta înregistrează debitul precizat în petitul prezentei cereri de chemare în judecată.
A mai arătat că între părţi s-a derulat şi litigiul ce a format obiectul Dosarului nr. 33485/3/2009 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, soluţionat în procedura ordonanţei de plată în favoarea reclamantei pentru suma de 1.887.343,56 lei şi în defavoarea aceleiaşi părţi în calea de atac a acţiunii în anulare.
A solicitat cheltuieli de judecată.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 10 pct. 1 C. proc. civ. referitoare la competenţa teritorială alternativă.
La 28 mai 2012, pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţiile insuficientei timbrări, a necompetenţei teritoriale a Tribunalului Prahova, a lipsei procedurii prealabile şi a prescripţiei dreptului material la acţiune. Pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Prin sentinţa nr. 306 din 17 septembrie 2012, Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia propriei necompetenţe teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.
Cauza a fost înregistrată sub acelaşi număr unic la 7 noiembrie 2012 pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă, care a pronunţat sentinţa civilă nr. 222/ PI din 31 martie 2014, prin care a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile şi excepţia prescripţiei, invocate de pârâtă. A admis acţiunea formulată de SC F.R. SRL (fostă SC C.S.C. SRL) împotriva SC P. SA, în sensul că a constatat încetat contractul de execuţie şi livrare, încheiat între părţi şi a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei debit restant în sumă de 2.354.854,06 lei şi cheltuieli de judecată în sumă de 25.680 lei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Privitor la excepţia insuficientei timbrări, tribunalul a apreciat că aceasta a rămas fără obiect, având în vedere că suma stabilită de instanţă drept taxă de timbru s-a achitat în integralitatea ei, că excepţia tardivităţii cererii modificatoare a acţiunii a fost admisă, dar s-a dispus judecarea acesteia în prezentul dosar fără a se dispune disjungerea,avându-se în vedere strânsa legătură între obiectul cererilor şi materialul probator care este acelaşi pentru ambele cereri.
În ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii concilierii prealabile, a apreciat prima instanţă că aceasta se impune a fi respinsă, întrucât Secţia a VI-a Comercială a Tribunalului Bucureşti a soluţionat Dosarul nr. 33485/3/2009, având ca obiect cererea de emitere a unei ordonanţe de plată privind obligarea debitoarei, pârâta din prezenta cauză, la plata sumei de 2.354.854,06 lei, reprezentând contravaloarea facturilor emise de reclamantă şi neachitate, prin sentinţa comercială nr. 9664 din 14 octombrie 2010, prin care a admis în parte cererea societăţii reclamante, obligând-o pe pârâta SC P. SA la plata sumei de 1.887.343,56 lei.
Împotriva acestei sentinţe SC P. SA a formulat cerere în anulare, iar prin sentinţa comercială nr. 9835 din 08 iulie 2011, pronunţată în Dosar nr. 52028/3/2010, aceasta a fost admisă.
În acest context, prima instanţă a evocat considerentele Deciziei nr. 3184 din 30 septembrie 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, referitoare la raţiunea concilierii prealabile prevăzută de art. 7201 C. proc. civ., raţiune care este practic realizată şi atunci când încercarea de conciliere a reclamantei cu cealaltă parte a avut loc în cadrul unei alte proceduri, cum este cea a somaţiei de plată sau când procedura concilierii a fost îndeplinită după introducerea cererii de chemare în judecată la instanţa competentă, pană la primul termen de judecată.
A mai arătat că pretenţiile reclamantei-creditoare, temeiul lor juridic şi actele doveditoare pe care se sprijină au fost aduse la cunoştinţa pârâtei-debitoare prin cererea de somaţie de plată adresată Tribunalului Bucureşti le 6 decembrie 2001 (anterior formulării acţiunii în pretenţii pe baza dreptului comun), dându-i-se astfel posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere.
Faţă de cele reţinute, a apreciat că parcurgerea procedurii ordonanţei de plată cu privire la aceleaşi pretenţii ca şi cele ale dosarului întemeiat pe dreptul comun reprezintă dovada că s-au îndeplinit dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ.
Cât priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, a apreciat că aceasta se impune a fi respinsă pentru următoarele considerente:
A constatat că pârâta susţine că, raportat la data introducerii acţiunii - 11 mai 2012, dreptul la acţiune s-ar fi prescris pentru facturile emise anterior datei de 01 aprilie 2012.
A apreciat că în speţă sunt aplicabile prevederile art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţie, iar potrivit prevederilor art. 3 din acelaşi act normativ termenul prescripţiei este de 3 ani, termen care începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune, astfel cum susţine pârâta, însă, în materie de suspendare sau de întrerupere a acestui termen de prescripţie, aplicabile sunt dispoziţiile art. 2.532 şi art. 2.537 din N.C.C., ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 203 din Legea nr. 71/2011.
Prima instanţă a reţinut că între părţi, anterior acestui demers judiciar, s-a mai derulat pe rolul instanţelor si o somaţie de plată, prin care debitoarea a fost obligată la plata creanţelor, iar ulterior, în urma cererii în anulare formulate de către debitoarea-pârâtă, a fost anulată hotărârea respectivă. Instanţa a avut în vedere Decizia nr. 3624 din 02 decembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a statuat că introducerea unei acţiuni care are ca obiect somaţia de plată are efect întreruptiv dacă a fost admisă printr-o hotărâre definitivă. A apreciat şi că, ordonanţele de plată pronunţate de instanţe în anul 2009 având caracter definitiv, iar acţiunea în anulare nu era decât la îndemâna debitorului, creditorul neavând posibilitatea promovării acestei acţiuni, este evident că întreruperea prescripţiei a operat şi în cazul de faţă.
Raportat la speţă, a subliniat că, ultima plată fiind făcută prin virament la 07 iulie 2009, aceasta are efect întreruptiv de prescripţie, că un nou termen s-ar fi împlinit la 07 iulie 2012, dar acţiunea a fost introdusă anterior, la 11 mai 2012.
Cu privire la excepţia lipsei de interes referitoare la capătul 1 al cererii modificatoare, instanţa a considerat că nu este vorba despre o veritabilă excepţie, ci de o apărare şi că, dacă reclamanta justifică un interes în promovarea unei acţiuni în pretenţii întemeiate pe răspunderea civilă contractuală, adică pe reaua-credinţă a pârâtei în executarea obligaţiilor contractuale ce îi incumbă, cu atât mai mult justifică interes în a solicita şi constatarea ca încetat a contractului ca urmare a nerespectării obligaţiilor cocontractantului.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că între reclamantă şi societatea pârâtă s-a încheiat contractul de execuţie şi livrare din 04 septembrie 2008, având ca obiect execuţia şi livrarea de către reclamantă de elemente planşeu, stâlpi, socluri, pereţi şi grinzi pentru realizarea obiectivului „Unităţi de producţie şi sediu administrativ SC E. SA Timişoara - Hala A şi B".
S-a constatat că, urmare a desfăşurării raporturilor comerciale, au fost emise de reclamantă 9 facturi în valoarea totală de 2.985.619,49 de lei, din care a fost achitată parţial doar suma de 630.765,43 de lei, rămânând un rest de plată de 2.354.854,06 de lei, după cum urmează: factura din 18 decembrie 2008, stornata prin factura din 30 ianuarie 2009, în cuantum de 2.008.058,38 RON; factura din 30 ianuarie 2009, în cuantum de 2.247.343,56 RON (504.281,00 euro la cursul de schimb de la sfârşitul fiecărei săptămâni de livrare elemente); factura din 30 ianuarie 2009, în cuantum de 279,253 RON; factura din 27 februarie 2009, în cuantum de 39.505,49 RON (8.901,00 euro); factura nr. 011 din 27 februarie 2009, în cuantum de 98.056,11 Ron (19.214,80 Euro); factura din 31 martie 2009, în cuantum de 173.444,52 RON (34.030,76 euro); factura din 04 iunie 2009, în cuantum de 77.251,38 RON (15.483,00 euro la cursul de schimb de 1 euro = 4,1928 RON); factura în cuantum de 70.765,43 RON.
S-a reţinut că au fost emise documente de însoţire a mărfii şi situaţii de lucrări aferente lunilor februarie şi martie, că societatea pârâtă a efectuat plăţi parţiale în cursul lunilor mai, iunie şi iulie, ultima plată fiind făcută prin virament la data de 07 iulie 2009, astfel cum rezultă din fişa de client şi că această situaţie de fapt privind plăţile parţiale nu este contestată de către pârâtă.
Tribunalul a evocat constatările expertizei tehnice în specialitatea construcţii efectuată în cauză, din care rezultă că expertul nu poate preciza dacă produsele livrate sunt încorporate în totalitatea lor, în obiectivul de pe platforma ELBA, deoarece nu i s-a pus la dispoziţie procese verbale de recepţie calitativă şi cantitativă a lucrărilor obiectivul 3, iar pentru documentele ce i s-au pus la dispoziţie referitoare la unele mărfuri descoperite ca fiind neconforme calitativ expertul a apreciat că soluţia găsită de părţi a fost înlocuirea acestor mărfuri cu altele, astfel că produsele facturate au fost livrate, întreaga marfă facturata fiind însoţită de avize ce sunt semnate pentru conformitate de către reprezentanţii pârâtei de pe şantier, fără obiecţiuni.
S-a arătat, de asemenea, că expertul a precizat că pentru majoritatea produselor i s-au pus la dispoziţie certificate de conformitate, iar în acest context nu se poate primi apărarea pârâtei, conform cu care ar fi în situaţia de a invoca excepţia de neexecutare a contractului, motivată de faptul că marfa nu este însoţită de certificate de calitate şi conformitate, atât timp cât aceste înscrisuri au fost depuse la dispoziţia expertului în construcţii, în proporţie suficient de mare.
Tribunalul a apreciat că, şi dacă facturile nu poartă semnătura şi ştampila unui reprezentant al pârâtei, nu înseamnă că nu sunt acceptate la plată, atât timp cât debitoarea a efectuat în mod constant plăţi parţiale, iar reprezentanţii săi au semnat fără obiecţiuni documentele de recepţie a mărfurilor.
A reţinut totodată, conform expertizei contabile efectuate în cauză, că suma restantă de plată a celor 9 facturi din cauză este de 2.354.854,06 lei şi că, faţă de cele mai sus consemnate, acţiunea precizată se impune a fi admisă în baza art. 969 C. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 970 C. civ. şi art. 7.6 din contractul părţilor.
Tribunalul a apreciat că convenţiile legal încheiate reprezintă legea părţilor şi, în consecinţă, acestea trebuie să fie executate cu bună-credinţă, că este real că relaţiile comerciale nu s-au desfăşurat între părţi fără incidente, cum ar fi livrarea de produse neconforme sau fără certificate de conformitate sau garanţie, însă în ceea mai mare măsură aceste deficienţe au fost remediate, prin înlocuirea produselor refuzate, depunerea acestor certificate de garanţie, expertul neidentificând mărfuri care să fi fost încorporate în construcţie şi care să prezinte deficienţe de calitate sau conformitate, astfel încât să se justifice refuzul pârâtei de a achita facturile emise, un argument în plus constituindu-l faptul că documentele de însoţire a mărfurilor sunt semnate de reprezentanţii de pe şantier fără obiecţiuni cu privire la calitate sau cantitate.
Culpa pârâtei fiind dovedită, s-a luat act de încetarea contractului ca efect al rezilierii acestuia, conform art. 1020-1021 C. civ.
Tribunalul a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.
Prin decizia civilă nr. 906 din 5 noiembrie 2014, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul declarat de pârâta SC P. SA A schimbat în parte sentinţa nr. 222/ PI din 31 martie 2014, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în sensul că a admis în parte cererea formulată de reclamantă şi a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 77.251,38 lei cu titlu de preţ, respingând restul pretenţiilor băneşti ca prescrise. A redus cheltuielile de judecată acordate în primă instanţă de la 25.680 lei la 14.986 lei. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate şi a obligat-o pe intimata-reclamantă să plătească apelantei-pârâte suma de 13.190.51 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut în esenţă următoarele:
Analizând sentinţa atacată din perspectiva criticilor aduse prin motivele de apel şi ale limitelor devolutive ale apelului consacrate de art. 294-295 C. proc. civ., curtea de apel a apreciat că apelul este parţial fondat.
Astfel, a considerat că este fondată excepţia de prescripţie invocată în apărare de către pârâtă în faţa primei instanţe şi reiterată prin motivele de apel, întrucât prin contractul încheiat părţile litigante au convenit realizarea mai multor livrări de produse, fiecare livrare urmând a fi facturată şi achitată separat, ceea ce înseamnă că pentru fiecare prestaţie în parte a început să curgă un alt termen de prescripţie în ceea ce priveşte plata datorată. într-o atare situaţie, plata unei facturi mai vechi nu poate fi considerată ca fiind un act de recunoaştere a tuturor datoriilor acumulate prin neplata celorlalte facturi şi pe cale de consecinţă act întreruptiv de prescripţie în privinţa sumelor restante neachitate.
Pe de altă parte, a reţinut instanţa de prim control judiciar că dispoziţiile legale cuprinse în art. 16 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei sunt de strictă interpretare, în condiţiile în care în accepţiunea acestui act normativ prescripţia reprezenta o excepţie de ordine publică, absolută şi peremptorie, de la care părţile nu puteau deroga, iar instanţei nu îi era permis să nu o observe din oficiu.
În acest context, curtea de apel a observat că susţinerile reclamantei privind o eventuală întrerupere a cursului prescripţiei prin efectul admiterii cererii şi emiterii ordonanţei de plată nu pot fi primite, câtă vreme respectiva ordonanţă a fost desfiinţată cu efect retroactiv. Or, pentru a se putea produce efectul întreruptiv de prescripţie, hotărârea judecătorească ce consfinţeşte drepturile reclamantului trebuie să rămână în fiinţă, aspect ce se deduce din conţinutul art. 16 alin. (1) şi (2) din Decretul nr. 167/1958. Din această perspectivă, susţinerile reclamantei privitoare la caracterul definitiv al ordonanţei de plată emisă iniţial în litigiul anterior dintre părţi au fost înlăturate de instanţa de apel, care a apreciat şi că decizia de speţă invocată în sprijinul acestui punct de vedere infirmă susţinerile reclamantei-intimate, subliniind în plus că în cuprinsul O.U.G. nr. 119/2007, în temeiul căreia s-a emis ordonanţa de plată respectivă, nu se face vorbire despre caracterul definitiv al ordonanţei, ci doar despre caracterul său executoriu, cele două noţiuni având însă un conţinut şi înţeles diferit, fără a se suprapune.
Revenind la problema prescripţiei extinctive, curtea de apel a observat că facturile în temeiul cărora reclamanta a solicitat suma de 2.358.854,06 lei sunt: x din 30 ianuarie 2009, z din 30 ianuarie 2009, a din 27 februarie 2009, q din 27 februarie 2009, w din 31 martie 2009, y din 04 iunie 2009 şi că primele cinci facturi au fost emise anterior lunii aprilie 2009, având termen de plată, conform contractului, 28 de zile de la data livrării, ceea ce înseamnă că termenul de prescripţie pentru acestea s-a împlinit la 11 mai 2012, când reclamanta a sesizat prima instanţă cu cererea de chemare în judecată.
Singura factură cu privire la care nu se poate invoca prescripţia extinctivă este factura nr. 28/4 iunie 2009, în valoare de 77.251,38 de lei, pentru restul pretenţiilor formulate cererea fiind prescrisă, întrucât dreptul de a cere plata bunurilor livrate anterior s-a născut la 28 de zile de la livrare, iar termenul de prescripţie a curs neîntrerupt, împlinindu-se în mod distinct pentru fiecare factură în parte, anterior datei de 11 mai 2012, când prima instanţă a fost sesizată.
În raport de aceste considerente de fapt şi de drept, curtea de apel a făcut aplicarea art. 296 alin. (1) C. proc. civ., a admis apelul declarat de apelanta SC P. SA, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a admis numai în parte cererea formulată de reclamanta SC F.R. SRL, a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 77.251, 38 lei cu titlu de preţ şi a respins restul pretenţiilor băneşti ale reclamantei ca prescrise.
Totodată, ca urmare a admiterii apelului pârâtei, în considerarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., Curtea a redus şi cuantumul cheltuielilor de judecată datorate de pârâtă reclamantei pentru judecata în primă instanţă de la suma de 25.680 lei la suma de 14.986 lei, reprezentând 3.156 de lei - taxă judiciară de timbru proporţional cu pretenţiile admise, 700 de lei, respectiv 6.630 de lei onorarii experţi şi 4.500 onorariu de avocat. în aprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată cuvenite reclamantei, Curtea a avut în vedere reducerea sumei cuvenite acesteia în apel numai în privinţa taxei judiciare de timbru, în considerarea unor onorarii similare ce ar fi fost plătite atât expertului, cât şi avocatului, chiar dacă reclamanta ar fi solicitat numai plata facturii cu privire la care nu s-a împlinit termenul de prescripţie, datorită complexităţii pricinii şi atitudinii de refuz categoric de plată din partea pârâtei.
Având în vedere aceleaşi considerente, curtea de apel a menţinut în rest dispoziţiile primei instanţe, referitoare la respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, a excepţiei lipsei procedurii concilierii prealabile şi cele privitoare la constatarea încetării contractului de execuţie şi livrare.
De asemenea, în considerarea aceloraşi dispoziţii cuprinse în art. 274 C. proc. civ., la care fac trimitere prevederile art. 298 C. proc. civ., instanţa de apel a obligat-o pe intimata-reclamantă să plătească apelantei-pârâtă suma de 13.190,51 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu de avocat.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs motivat reclamanta, cauza fiind înregistrată sub acelaşi număr unic la 2 februarie 2015 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.
În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a circumstanţiat situaţia de fapt pe care s-a grefat litigiul părţilor, a redat dispozitivul deciziei pronunţate de instanţa de apel şi a rezumat considerentele acestei hotărâri, susţinând că în cauză îşi găseşte incidenţa motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., argumentat de nesocotirea de către instanţa de prim control judiciar a două incidente care au afectat curgerea prescripţiei extinctive.
Prima critică vizează nesocotirea efectului întreruptiv al cursului prescripţiei, în condiţiile art. 16 alin. (1) lit. a) şi b) din Decretul nr. 167/1958, raportat la două manifestări de voinţă.
Sub un prim aspect, s-a arătat că instanţa de apel a nesocotit faptul că prescripţia s-a întrerupt urmare a faptului că recurenta-reclamantă a introdus împotriva intimatei-pârâte cererea de emitere a unei ordonanţe de plată, admisă iniţial şi respinsă în calea de atac a acţiunii în anulare.
Recurenta-reclamantă a evocat considerentele deciziei nr. 3624 din 2 decembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a susţinut că instanţa de apel, cenzurând apărarea sa întemeiată pe această decizie, a dezvoltat un raţionament inconstant şi eronat şi a adăugat elemente la motivarea instanţei supreme.
În cadrul aceleiaşi argumentaţii, recurenta-reclamantă a subliniat distincţia care există între noţiunile de „definitiv" şi „irevocabil", a susţinut că textul de lege impune cerinţa ca hotărârea să fie doar „definitivă" şi nu prevede că efectul întreruptiv dispare dacă această hotărâre a fost anulată, după cum a mai susţinut şi că dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 nu trebuie interpretate ad litteram în condiţiile în care hotărârea la care fac referire sus-menţionatele dispoziţii legale nu are aceleaşi caracteristici ca hotărârea pronunţată într-o procedură specială, edictată 50 de ani mai târziu.
În fine, în cadrul acestei critici recurenta-reclamantă a subliniat şi faptul că declanşarea procedurii speciale a somaţiei de plată denotă faptul că nu a rămas în pasivitate în legătură cu realizarea dreptului ce face obiectul prezentei judecăţi, astfel că nu i se poate aplica sancţiunea prescripţiei.
Sub un al doilea aspect, recurenta-reclamantă a arătat că în speţă cursul prescripţiei a fost întrerupt şi prin recunoaşterea datoriei de către intimata-pârâtă, recunoaştere constând în plăţile parţiale făcute la 13 mai 2009, respectiv la 10 iunie 2009, plăţi menţionate şi în raportul de expertiză şi în funcţie de care promovarea acţiunii la 11 mai 2012 apare ca fiind făcută în termen cel puţin pentru factura din 30 ianuarie 2009.
în cadrul aceleiaşi critici recurenta-reclamantă a subliniat faptul că doctrina şi jurisprudenţa sunt unanime în a considera că plăţile parţiale au valoarea unei recunoaşteri a datoriei.
A susţinut şi că, în mod contrar celor reţinute de instanţa de apel cu privire la scadenţa facturilor, în realitate plăţile nu s-au realizat la termenele stipulate contractual, ci au fost făcute plăţi care nu erau în conformitate cu sumele facturate şi, în acest context, se poate afirma că la fiecare plată se recunoştea şi datoria din facturile anterioare, cât timp intimata-pârâtă nu şi-a manifestat o opţiune cu privire la imputaţia plăţii, instanţa de apel fiind aşadar obligată să dea eficienţă dispoziţiilor art. 1113 C. civ. de la 1864.
A doua critică este centrată pe incidentul suspendării cursului prescripţiei, reglementat de dispoziţiile art. 7201 alin. (11) C. proc. civ. şi de dispoziţiile art. 15 alin. (1) şi (2) din Decretul nr. 167/1958, recurenta-reclamantă susţinând că a iniţiat procedura concilierii directe la 26 aprilie 2012, în timp ce cursul prescripţiei nu se împlinise, iar pe o perioadă de trei luni prescripţia nu putea să mai curgă, astfel încât termenul de prescripţie nu era împlinit nici faţă de plata parţială făcută 8 mai 2009.
Au fost făcute apărări şi pe fondul cererii de chemare în judecată, pe care recurenta-reclamantă a apreciat-o ca întemeiată.
Recursul este întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu raportare la dispoziţiile art. 15 şi art. 16 din Decretul nr. 167/1958, la dispoziţiile art. 1113 C. civ. de la 1864 şi la dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., modificat prin art. 219 din Legea nr. 71/2011.
La 21 aprilie 2015, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care s-a apărat în fapt şi în drept faţă de motivele de recurs, solicitând respingerea recursului şi obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.
În esenţă, intimata-pârâtă a susţinut că hotărârea pronunţată în procedura somaţiei de plată, o dată anulată, nu produce efectul întreruptiv al cursului prescripţiei şi a adus în sprijinul acestei apărări exemple din jurisprudenţă şi din doctrină.
A arătat că plata unei sume de bani nu poate valora recunoaştere a altei sume de bani, a susţinut că recurenta-reclamantă, invocând efectul întreruptiv de prescripţie al plăţii din 7 iulie 2009, formulează omisso medio un motiv de recurs, în condiţiile în care nu a avut o critică de acest gen pe calea unui apel provocat şi a susţinut că plata parţială nu poate fi considerată decât o recunoaştere a debitului pentru care s-a plătit, plata făcându-se pentru bunurile livrate, nu pentru facturile emise.
Intimata-pârâtă a susţinut că motivul de recurs referitor la întreruperea cursului prescripţiei este lovit de nulitate, întrucât recurenta-reclamantă solicită instanţei supreme să reinterpreteze probele administrate, ceea ce excede motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În fine, intimata-pârâtă a susţinut că în cauză cursul prescripţiei nu a fost niciodată suspendat, motivat de faptul că dispoziţiile art. 7201 alin. (11) au fost introduse prin Legea nr. 71/2011, când prescripţia era în curs. în plus, s-a arătat şi că dispoziţiile legale precitate puteau fi operante doar dacă recurenta-reclamantă ar fi respectat toate condiţiile impuse de dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ.
Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, înalta Curte apreciază recursul ca întemeiat şi îl va admite în limitele şi pentru următoarele considerente:
Prima critică este întemeiată în parte.
Înalta Curte apreciază, în acord cu intimata-pârâtă, că promovarea unei cereri în procedura specială de emitere a somaţiei de plată, chiar în condiţiile în care aceasta viza debitul ce face obiectul prezentei judecăţi şi chiar dovedind interesul creditorului în recuperarea acestui debit, nu poate avea efectul preconizat de parte, câtă vreme sentinţa favorabilă pronunţată în această procedură a fost anulată în calea de atac.
În acest context, nu mai este respectată cerinţa impusă implicit de art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, anume aceea ca cererea să fi fost considerată eficientă, întrucât nulitatea hotărârii favorabile de primă instanţă operează retroactiv şi se răsfrânge asupra cererii de chemare în judecată, făcând în acest fel ca respectiva cerere să nu poată fi considerată utilă sub aspectul efectului întreruptiv de prescripţie.
Instanţa supremă apreciază ca neîntemeiată şi susţinerea recurentei-reclamante referitoare la confuzia făcută de instanţa de apel între hotărârile definitive şi cele irevocabile, întrucât o astfel de distincţie sau de confuzie nu este făcută de instanţa de apel, care a subliniat, în realitate şi în mod riguros, distincţia dintre „executoriu” şi „definitiv”, Înalta Curte adăugând la acest raţionament şi argumentul întemeiat pe dispoziţiile art. 377 C. proc. civ. (în forma în vigoare la momentul pronunţării sentinţei invocate - 14 octombrie 2010), dispoziţii care nu confereau caracter definitiv hotărârilor pronunţate în primă instanţă în procedura prevăzută de O.U.G. nr. 119/2007.
În plus, apelând la raţionamentul propus chiar de recurenta-reclamantă, dar nu în sensul propus de aceasta, instanţa supremă apreciază că referirea din art. 17 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 la rămânerea definitivă a hotărârii nu trebuie interpretată ad litteram, ci în context actual, intenţia legiuitorului fiind în mod evident ca noul termen de prescripţie să înceapă a curge la momentul când în cauză s-a epuizat şi ultima cale de atac, specifică fiecărui tip de litigiu, în speţă când s-a pronunţat hotărârea irevocabilă în calea de atac, prevăzută de art. 13 alin. (4) din O.U.G. nr. 119/2007.
Conchizând sub acest aspect, instanţa supremă apreciază că la examinarea cazului de întrerupere a cursului prescripţiei prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958 au fost respectate în tot şi riguros aceste dispoziţii legale, precum şi dispoziţiile legale menţionate în considerentele ce preced, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Este, însă, întemeiată critica referitoare la întreruperea cursului prescripţiei prin recunoaşterea constând în plăţile parţiale.
Sub acest aspect, instanţa supremă apreciază ca neîntemeiată apărarea intimatei-pârâte care a invocat nulitatea acestui motiv de recurs, întrucât recurenta-reclamantă nu solicită reaprecierea probatoriului, ci invocă încălcarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 raportat la datele plăţilor parţiale şi la semnificaţia acestora, ceea ce se circumscrie motivului de recurs anume indicat.
Nu este întemeiată nici apărarea referitoare la invocarea unui motiv de recurs omisso medio. Pe de o parte se cuvine subliniat faptul că instituţia invocată îşi găseşte aplicarea ori de câte ori partea a promovat apel împotriva hotărârii de fond şi recurs împotriva hotărârii de apel, iar în recurs a invocat pentru prima dată motive care nu au fost deduse judecăţii în apel.
Pe de altă parte, nici o dispoziţie legală nu prevede ipoteza invocată de intimata-pârâtă, aceea de a nu fi uzat de cale apelului incident sau de cea a aderării la apelul părţii adverse, iar în speţă o asemenea cale de atac nici nu putea fi folosită câtă vreme instanţa de fond chiar a luat în analiză şi a validat apărarea recurentei-reclamantei legată de plata din 7 iulie 2009, ceea ce făcea ca orice critică legată de acest aspect să fie lipsită de interes în apel.
Pentru a verifica susţinerile recurentei referitoare la plăţile cu efect întreruptiv de prescripţie, instanţa supremă se raportează la cuprinsul expertizei contabile efectuate în cauză (fila 88 a dosarului de fond), în care s-au reţinut următoarele aspecte semnificative şi necontestate de nici una dintre părţile litigante:
Expertul a constatat existenţa a patru plăţi, dintre care plata efectuată la 8 mai 2009 a avut în vedere facturile scadente, plăţile de la 13 mai 2009 şi 10 iunie 2009 au fost aferente facturii din 30 ianuarie 2009, iar plata de la 7 iulie 2009 a fost aferentă facturii nr. 32/2009.
Această din urmă plată este nerelevantă sub aspectul discutat, întrucât ea vizează întreaga sumă menţionată în factura respectivă.
Plata efectuată la 8 mai 2009 este relevantă şi are efect întreruptiv de prescripţie, instanţa supremă apreciind că ea are acest efect, în dezacord cu apărarea intimatei-pârâte, câtă vreme face referire la toate facturile emise în temeiul contractului şi care deveniseră scadente la această dată, aceste facturi putând fi identificate de ambele părţi contractante de vreme ce nu s-a pus problema că nu au fost comunicate.
Ca atare, cât timp în documentul de plată nu este menţionată o anumită factură, cât timp nu se pune problema ca la 8 mai 2009 să se fi împlinit termenul de prescripţie pentru vreuna dintre facturile pe care se întemeiază pretenţiile de faţă şi cât timp nu există obiecţiuni exprese cu privire la vreuna dintre facturi, instanţa supremă apreciază că această plată întrerupe prescripţia pentru toate sumele scadente la 8 mai 2009, scadente potrivit contractului şi dispoziţiilor art. 969 C. civ., nu susţinerilor recurentei-reclamante, în speţă fiind îndeplinite condiţiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958.
în ceea ce priveşte plăţile aferente facturii din 30 ianuarie 2009, acestea au efectul întreruptiv prevăzut de textul legal precitat, pentru suma restantă din această factură cursul prescripţiei fiind întrerupt atât la 13 mai 2009, cât şi la 10 iunie 2009.
Sintetizând, înalta Curte apreciază că în cauză noul termen de prescripţie urma să se împlinească pentru sumele aferente facturilor restante, altele decât factura din 30 ianuarie 2009, la 8 mai 2012, iar pentru factura din 30 ianuarie 2009 la 10 iunie 2012, calculul respectând dispoziţiile art. 17 alin. (1) şi (2) din Decretul nr. 167/1958.
Instanţa de apel a stabilit data la care se împlinea termenul de prescripţie numai prin raportare la scadenţa convenită contractual, cu neobservarea celor trei cazuri de întrerupere, deşi acest lucru era cu limpezime pus în evidenţă în raportul de expertiză întocmit încă de la fondul cauzei şi în acest fel a încălcat dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Înalta Curte urmează a verifica dacă cererea de chemare în judecată a fost formulată în termenul prevăzut de art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958 după examinarea motivului de recurs privitor la suspendarea cursului prescripţiei.
A doua critică este întemeiată.
Înalta Curte apreciază, în dezacord cu susţinerile intimatei-pârâte, că dispoziţiile art. 7201 alin. (11) C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 71/2011, sunt incidente în speţă tuturor proceselor în curs la 1 octombrie 2011, precum şi celor începute la această dată sau ulterior, raportat la dispoziţiile art. 219 alin. 21, coroborat cu art. 221 şi cu art. 220 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, ca şi la dispoziţiile art. 725 alin. 1 C. proc. civ.
Sub acelaşi aspect, instanţa supremă apreciază ca neîntemeiată apărarea intimatei-pârâte şi pentru că aceasta nu face nici o trimitere la vreo normă legală care să excepteze prescripţiile deja începute, dar şi pentru că o atare interpretare propusă ar fi contrară raţiunii pentru care s-a edictat textul legal, câtă vreme suspendarea nu poate opera decât în cazul unor prescripţii în curs.
Este neîntemeiată şi a fost înlăturată şi apărarea intimatei-pârâte bazată pe susţinerea că suspendarea cursului prescripţiei operează numai dacă procedura concilierii respectă toate condiţiile impuse de art. 7201 C. proc. civ., întrucât o atare condiţionare nu este impusă de vreun text legal, interpretarea dată textului legal este extensivă şi nu poate fi primită în acord cu principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
Aşa cum rezultă din corespondenţa purtată de părţi, intimata-pârâtă a confirmat recurentei-reclamante că a primit convocarea la conciliere directă la 2 mai 2012 (fila 25 a dosarului Tribunalului Timiş), ca urmare de la această dată, considerată drept dată de începere a procedurii prealabile în înţelesul art. 7201 alin. (1)1 C. proc. civ., a operat suspendarea termenului pe o perioadă de trei luni, perioadă care a încetat la 2 august 2012.
Instanţa supremă constată că recurenta-reclamantă a expediat cererea introductivă de instanţă prin poştă la 8 mai 2012, aşa cum rezultă din ştampila aplicată pe plicul aflat la fila 46 a dosarului Tribunalului Prahova.
În acest context, câtă vreme cursul noii prescripţii urma să se împlinească la 8 mai 2012 şi la 10 iunie 2012, începerea procedurii prealabile la 2 mai 2012 înăuntrul termenului de prescripţie este utilă şi are efectul suspensiv prevăzut de art. 7201 alin. (11) C. proc. civ., la data expedierii cererii de chemare în judecată - 8 mai 2012 - cursul prescripţiei fiind suspendat până la 2 august 2012. Ca urmare, cererea de chemare în judecată a fost introdusă în termen legal, soluţia primei instanţe a fost legală şi temeinică şi în mod greşit a fost infirmată în parte de instanţa de apel, cu nesocotirea textului legal precitat.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3), cu raportare la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa supremă va admite recursul şi va modifica în tot decizia atacată, în sensul că va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă SC F.R. SRL împotriva deciziei civile nr. 906 din 05 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.
Modifică în tot decizia atacată, în sensul că:
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă SC P. SA împotriva sentinţei civile nr. 222/PI din 31 martie 2014, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 mai 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 123/2015. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 1170/2015. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
