ICCJ. Decizia nr. 125/2015. Civil. Pretenţii. Revizuire - Apel
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 125/2015
Dosar nr. 2533/1/2014
Şedinţa publică de la 20 ianuarie 2015
Asupra cererii de revizuire de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 10 din 23 mai 2014 pronunţată în Dosarul nr. 3999/99/2013 de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâta Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară "I.I." Iaşi, contra Sentinţei nr. 5137 din 18 decembrie 2013 a Tribunalului Iaşi, care a fost păstrată.
În motivare instanţa a reţinut că în mod corect prima instanţă a apreciat că pârâta apelantă s-a aflat în culpă pentru achitarea cu întârziere a celor două facturi, cazul fortuit invocat, constând în neprimirea la timp a rambursărilor, (solicitate oricum după primirea mărfii), neputând a fi reţinut ca fiind exonerator de răspundere contractuală, atât timp cât nu s-au probat motivele pentru care nu şi-a asigurat o prefinanţare îndestulătoare, de care putea beneficia conform art. 5 din contractul de finanţare - pentru achitarea la timp a tuturor facturilor aferente contractului în litigiu, - această prefinanţare urmând ulterior a fi acoperită prin cererile de rambursare invocate -, şi nici nu a inserat în contractul de furnizare vreo clauză care să o exonereze de penalităţi în caz de întârzieri în primirea finanţărilor interne sau externe, deşi cunoştea faptul că derularea plăţilor depindea de acest factor exterior.
În ce priveşte cuantumul penalităţilor acordate de prima instanţă, şi care au fost limitate la nivelul sumei datorate, acesta au fost însuşit de reclamanta intimată, care nu a promovat calea de atac legală împotriva acestei soluţii, fiind de altfel corect aplicat, prin prisma principiului reglementat de art. 5 C. civ., potrivit căruia nicio prevedere contractuală nu poate deroga de la ordinea publica şi bunele moravuri, iar contractul nu poate fi transformat prin clauze abuzive într-un instrument de îmbogăţire fără just temei a unei părţi în dauna celeilalte părţi, având în vedere că în speţă cuantumul penalităţilor ajunsese a fi de 15 ori mai mare decât debitul.
Prin Decizia nr. 136 din 28 mai 2014 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă, Dosar nr. 4001/99/2013 a fost respins apelul declarat de SC N. SRL, împotriva Sentinţei civile nr. 1491 din 3 decembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, pe care a păstrat-o. A fost obligată apelanta SC N. SRL să plătească intimatei Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară "I.I." cheltuieli de judecată în apel 3720 lei.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut că litigiul a fost generat de aplicarea şi interpretarea art. 11.2 - sancţiuni pentru neîndeplinirea culpabilă a obligaţiilor din Contractul de furnizare nr. 28 din 22 noiembrie 2010 încheiat de părţi ce prevede: "în cazul în care achizitorul nu îşi onorează obligaţiile în termen de 28 de zile de la expirarea perioadei convenite, atunci acestuia îi revine obligaţia de a plăti, ca penalităţi, o sumă echivalentă cu 2% din plata neefectuată." Instanţa a reţinut că nu s-a contestat că dreptul la penalităţile datorate de achizitor se va naşte pentru reclamant numai în cazul neîndeplinirii obligaţiilor de plată a preţului produselor în modalitatea convenită de părţi. Plata cu întârziere nu s-a contestat şi nici cuantumul penalităţilor, justificată de pârâtă pe blocarea şi suspendarea tuturor plăţilor din fondul european de dezvoltare regională pentru proiectele din programul POS CCE pentru România prin decizia Comisiei Europene, consecinţa fiind depăşirea termenul de rambursare.
Curtea a reţinut că debitorul nu poate fi obligat la plata de daune interese când neexecutarea prestaţiei se datorează forţei majore sau unui caz fortuit, între care nu există deosebire de efecte în materie de răspundere civilă contractuală. Ambele sunt cauze care exclud existenţa raportului de cauzalitate, nefiind întrunită această condiţie a răspunderii civile şi deci "debitorul" nu datorează daune-interese. Forţei majore şi cazului fortuit, legiuitorul le-a dat aceleaşi efecte prin art. 1082 teza finală C. civ. împrejurarea că în contract nu sunt incluse clauze exoneratoare de răspundere nu înlătură incidenţa dispoziţiilor Codului civil, ce constituie dreptul comun în materie. Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, conform art. 969 C. civ., ele obligând potrivit art. 970 C. civ. numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa. în consecinţă, dreptul la penalităţi se va naşte pentru reclamantă numai în măsura în care probează culpa pârâtei şi dacă neexecutarea îi este imputabilă, nu însă şi atunci când provine dintr-o cauză străină ce aparţine unui terţ. Din ansamblul probator administrat în cauză rezultă că furnizorul a cunoscut din etapa participării la licitaţie modalitatea de finanţare prin referire directă la proiectul nr. 153/2010, a rambursării, cât şi cheltuielilor efectuate conform graficului de rambursare stabilit în contractul de finanţare. Pârâta, în executarea contractului, a probat că a acţionat diligent, utilizând modalităţile prevăzute de lege, însă autoritatea competentă nu i-a pus la dispoziţie fondurile necesare şi fără de care îndeplinirea obligaţiei faţă de reclamantul-recurent nu era posibilă.
În consecinţă, Curtea a constatat că prima instanţă nu a încălcat dispoziţiile legale în materie când a reţinut incidenţa art. 1082 teza a II-a C. civ. şi s-a probat că plata s-a făcut cu întârziere datorită unor cauze ce nu-i sunt imputabile pârâtei.
Împotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire SC N. SRL Bucureşti invocând dispoziţiile art. 509 pct. 8 noul C. proc. civ.
În dezvoltarea temeiului cererii revizuenta susţine că deciziile contradictorii sunt: Decizia nr. 136 din 28 mai 2014 pronunţată în Dosarul nr. 4001/99/2013 de Curtea de Apel Iaşi şi Decizia nr. 10 din 23 mai 2014 pronunţată în Dosarul nr. 3999/99/2013 de aceeaşi instanţă.
Arată revizuenta că obiectul celor două dosare este reprezentat de obligarea intimatei la plata penalităţilor de întârziere din contracte de achiziţie publică atribuite şi încheiate în cadrul proiectelor finanţate din fonduri structurale. Cele două contracte de achiziţie publică atribuite au clauze identice şi privesc achiziţia de echipamente de laborator pentru implementarea unor proiecte din fonduri structurale. Clauza penală a cărei aplicare s-a solicitat în ambele dosare este o clauză impusă de intimată în procedura de atribuire a contractelor de achiziţie publică, contractele fiind încheiate la diferenţă de mai puţin de o lună. Iar întârzierea în plata echipamentelor s-a produs în aceeaşi perioadă şi cu invocarea aceloraşi motive: întârzierea rambursărilor de către finanţator. Intimata a invocat în ambele dosare că nu este în culpă în privinţa neexecutării la timp a obligaţiilor.
Se susţine de către revizuenta că prin prima hotărâre se admite cererea de chemare în judecată şi este obligată intimata la plata de penalităţi, apreciindu-se culpa acesteia, fiind exclusă culpa finanţatorului iar prin a doua hotărâre este respins, ca nefondat apelul, formulat de revizuenta şi menţinută hotărârea instanţei de fond de respingere a cererii de chemare în judecată. Aşadar, pentru aceeaşi problemă juridică, răspunderea contractuală a beneficiarului de fonduri structurale în contractele de achiziţie publică încheiate pentru implementarea proiectelor de finanţare, există două hotărâri contradictorii.
Revizuenta arată că faţă de data pronunţării celor două soluţii, la 5 zile diferenţă una de cealaltă, nu a putut invoca autoritatea de lucru judecat faţă de prima soluţie.
Intimata a formulat întâmpinare prin care a invocat inadmisibilitatea cererii de revizuire din perspectiva neîndeplinirii condiţiilor de admisibilitate.
Înalta Curte, analizând cererea de revizuire din perspectiva temeiului de drept invocat reţine următoarele considerente:
Cererea de revizuire este întemeiată pe dispoziţiile art. 509 pct. 8 noul C. proc. civ., susţinându-se contrarietatea dintre decizia atacată şi Decizia nr. 10 din 23 mai 2014 pronunţată în Dosarul nr. 3999/99/2013.
Conform temeiului legal indicat, revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.
Conform art. 431 noul C. proc. civ. nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleaşi cauze şi pentru acelaşi obiect.
Astfel, revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este admisibilă numai dacă sunt întrunite cumulativ mai multe condiţii, una din acestea fiind aceea ca hotărârea potrivnică, a cărei anulare se solicită, să fi nesocotit puterea lucrului judecat dată de o altă hotărâre, ceea ce presupune o triplă identitate, respectiv ambele hotărâri să fie pronunţate în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi părţi şi având aceeaşi calitate.
Raţiunea reglementării menţionate o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea puterii lucrului judecat, când instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, dar având aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi aceleaşi părţi. Legiuitorul a avut în vedere hotărâri ale căror dispozitive sunt ireconciliabile, fapt ce ar face imposibilă executarea simultană a acestora.
Or, în speţă, deşi litigiile s-au purtat între aceleaşi părţi având aceeaşi calitate, nu este îndeplinită şi condiţia identităţii de cauză întrucât izvorul pretenţiilor deduse judecăţii este diferit în cele două dosare.
Astfel, primul dosar vizează pretenţii decurgând din Contractul nr. 34 din 10 decembrie 2010 iar cel de al doilea dosar are ca obiect pretenţii decurgând din Contractul nr. 28 din 22 noiembrie 2010.
Chiar dacă cele două cauze prezintă similitudini, ele vizează două raporturi juridice distincte deduse din două contracte distincte, aşadar soluţia dată în primul dosar nu are autoritate de lucru judecat asupra soluţiei pronunţată în cel de al doilea dosar.
Art. 430 alin. (2) noul C. proc. civ. prevede că autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Însă, această prevedere legală nu are în vedere posibilitatea ca o hotărâre judecătorească să fie revizuită pentru motivul contrarietăţii considerentelor celor două hotărâri dacă aceste hotărâri sunt date în procese diferite, între care nu este îndeplinită condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză. Ca atare, contrarietatea considerentelor poate fi analizată numai dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate.
Aşa fiind, Înalta Curte, constatând că hotărârile asupra cărora poartă cererea de revizuire de faţă nu se înscriu în cerinţele de admisibilitate reglementate de art. 509 pct. 8 din noul C. proc. civ., va respinge cererea de revizuire.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta SC N. SRL Bucureşti împotriva Deciziei nr. 136 din 28 mai 2014 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă, Dosar nr. 4001/99/2013.
Cu drept de recurs care se depune la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în termen de 30 de zile de la comunicare.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 20 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 124/2015. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 12/2015. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
