ICCJ. Decizia nr. 1551/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1551/2015
Dosar nr. 439/115/2010*
Şedinţa publică din 10 iunie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin la data de 04 februarie 2010 sub nr. 439/115/2010, reclamantul U.I. a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Reşiţa, prin primar şi A.V.A.S., anularea dispoziţiei din 18 ianuarie 2008 a Comisiei municipale Reşiţa pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor prevăzute în extrasele C.F. - 2.977 mp (provenită din C.F., Câlnic), - 2.790 mp (provenită din C.F., Câlnic) şi - 504 mp (provenită din C.F., Câlnic), precum şi a dispoziţiei A.V.A.S. din 2 februarie 2007; obligarea pârâţilor să-i restituie în natură imobilul-teren, acolo unde este posibil, nefiind edificate construcţii autorizate, iar pentru terenul ocupat de construcţii acordarea de despăgubiri băneşti.
Prin precizarea formulată la data de 16 martie 2010, reclamantul a arătat că a solicitat obligarea pârâtei A.V.A.S. să emită decizie prin care să-i stabilească dreptul la despăgubiri în condiţiile Legii nr. 247/2005 - Titlul VII, pentru imobilele indicate la petitul 1 din acţiunea introductivă de instanţă.
Prin sentinţa nr. 1625 din 13 octombrie 2010, Tribunalul Caraş-Severin a respins acţiunea, reţinând, în esenţă, că în realitate, cererea reclamantului a făcut obiectul Legii nr. 18/2001 a fondului funciar, cu modificările şi completările ulterioare, iar Comisia municipală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a soluţionat-o în sensul respingerii acesteia, hotărâre pe care reclamantul avea posibilitatea să o conteste în termenul prevăzut de lege, dar nu a făcut-o.
Deşi reclamantul a susţinut şi s-a obligat, la termenul de judecată din 19 mai 2010, să facă dovada formulării unei notificări către Primărie, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilelor din cauză, precum şi a cererii prin care a solicitat despăgubiri, nu şi-a mai dovedit această susţinere, sens în care instanţa a constatat că prezentul litigiu nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. 182/R din 21 noiembrie 2013, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a admis apelul reclamantului împotriva sentinţei mai sus menţionate, a anulat dispoziţia din 18 ianuarie 2008 a Comisiei municipale Reşiţa pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor şi a constatat că reclamantul are dreptul de despăgubire pentru cei 178 mp din C.F.E., Reşiţa, ce i se vor acorda în condiţiile Legii nr. 165/2013.
Prin Decizia nr. 2508 din 2 octombrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursurile declarate de reclamantul U.I., de pârâţii Municipiul Reşiţa, prin primar, Autoritatea pentru A.A.A.S. împotriva deciziei sus arătate, pe care a casat-o cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa supremă a constatat că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra tuturor terenurilor indicate la primul petit al acţiunii, limitându-şi analiza doar la suprafaţa de 178 mp, ce face parte din parcela înscrisă în prezent în C.F.E., Reşiţa (provenită din C.F., Câlnic).
A rămas, astfel, neanalizată situaţia următoarelor terenuri indicate la primul petit al acţiunii: terenurile prevăzute în extrasele de C.F., Câlnic, 2.799 mp, reprezentând diferenţa dintre suprafaţa totală de 2.977 mp şi suprafaţa de 178 mp, (provenită din C.F., Câlnic) - 2.790 mp şi - 504 mp.
Având în vedere temeiul de drept pe care reclamantul şi-a fundamentat cererea de chemare în judecată - dispoziţiile Legii nr. 10/2001, instanţa de recurs a apreciat că în rejudecare, instanţa de apel trebuie să verifice, cu prioritate, natura juridică a actului atacat constând în adresa nr. 15159/18 ianuarie 2008 a Comisiei municipale Reşiţa pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, respectiv să stabilească dacă această adresă este sau nu actul de finalizare a procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru terenurile indicate la primul petit al acţiunii, susceptibil de atacare în instanţă în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
În acest scop, cu ocazia rejudecării, instanţa de recurs a statuat că vor fi avute în vedere şi criticile formulate în recursul pârâtului Municipiul Reşiţa, prin care se contestă caracterul de dispoziţie emisă în procedura Legii nr. 10/2001 pentru actul atacat sus-menţionat.
Pe de altă parte, faţă de pretenţiile de restituire în natură sau prin echivalent a terenurilor menţionate la primul petit al acţiunii, formulate în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Reşiţa şi A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.) şi întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, instanţa de trimitere trebuie să verifice susţinerea reclamantului în sensul că a iniţiat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru toate terenurile solicitate prin acţiune, urmând a stabili dacă şi pentru celelalte terenuri indicate la primul petit al acţiunii, în afara suprafeţei de 178 mp, reclamantul a formulat notificare în condiţiile Legii nr. 10/2001.
În ce priveşte terenul de 178 mp, înscris în prezent în C.F.E., Reşiţa, instanţa de apel a stabilit, pe baza probatoriului administrat, că pentru acesta reclamantul a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, respectiv notificarea din 13 august 2001 (fila 26 dosar apel).
Această notificare, adresată de reclamant Primăriei Reşiţa, a fost redirecţionată către pârâta A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.), unde a fost înregistrată din 12 iunie 2002, astfel cum rezultă din adresa emisă de A.V.A.S. la data de 2 februarie 2007, ce constituie cel de-al doilea act a cărui anulare s-a solicitat în prezenta cauză.
Fiind, aşadar, stabilit că pentru suprafaţa de 178 mp reclamantul a formulat notificare în condiţiile Legii nr. 10/2001, criticile din recursul pârâtei A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.) în sensul că reclamantul nu a urmat procedura administrativă obligatorie nu sunt fondate.
Faptul că pârâta A.A.A.S. este emitenta unuia dintre actele a căror anulare se solicită în cauză (adresa din 02 februarie 2007), justifică legitimarea ei procesuală pasivă pe capătul de cerere cu acest obiect, iar faptul că aceeaşi pârâtă a fost învestită cu soluţionarea notificării reclamantului de acordare de despăgubiri pentru terenul de 178 mp, pretins ca evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, o legitimează procesual pasiv pe capătul de cerere privind despăgubirile.
Deşi a stabilit că pârâta A.A.A.S. a fost notificată de către reclamant, în condiţiile Legii nr. 10/2001, pentru suprafaţa de teren de 178 mp, instanţa de apel nu a lămurit, însă, dacă această entitate a răspuns la notificare, scop în care, în rejudecare, va trebui să analizeze şi să stabilească dacă adresa emisă de A.V.A.S. la data de 02 februarie 2007 are valoarea unei dispoziţii motivate de soluţionare a notificării.
În cazul în care concluzia va fi negativă, instanţa de trimitere va avea în vedere statuările obligatorii din Decizia în interesul Legii nr. 20/2007, potrivit cărora, în absenţa emiterii unei dispoziţii de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării, instanţa de judecată este obligată să examineze în fond notificarea.
Întrucât aspectele de fapt ce interesează în aplicarea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 - respectiv cine era deţinătorul terenului în discuţie la data intrării în vigoare a legii, iar în cazul în care deţinător era o societate comercială privatizată, proporţia privatizării acesteia - nu au fost stabilite de instanţa de apel, acestea vor fi lămurite în rejudecare, urmând ca apoi instanţa să aprecieze dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 pentru angajarea răspunderii A.A.A.S.
În caz afirmativ şi în măsura în care se confirmă calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la restituire, în sensul art. 3 alin. (1) lit. a), art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanţa de trimitere va hotărî asupra limitelor răspunderii pârâtei A.A.A.S. în raport de prevederile art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001, sens în care vor fi avute în vedere şi criticile formulate pe acest aspect în recursul pârâtei A.A.A.S.
Prin Decizia nr. 19 din 10 februarie 2015 Curtea de Apel Timişoara-Secţia I civilă, în rejudecare, a admis apelul reclamantului împotriva hotărârii de primă instanţă, a admis în parte acţiunea, a anulat adresa din 02 februarie 2007 emisă de A.V.A.S., a constatat că reclamantul este îndreptăţit la acordarea despăgubirilor pentru cei 178 mp - înscrişi actualmente în C.F.E. Reşiţa ce se vor stabili, potrivit Legii nr. 165/2013, de către C.N.C.I., a respins acţiunea formulată de reclamant împotriva pârâtului Municipiul Reşiţa, prin primar, a respins celelalte pretenţii ale reclamantului şi a obligat pârâta Autoritatea pentru A.A.A.S. să-i plătească reclamantului suma de 400 lei cu titlul de cheltuieli parţiale de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel, în rejudecare, a constatat că premisa soluţionării corecte a pretenţiilor reclamantului în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001 - pe care şi-a bazat, în mod neechivoc, acţiunea - este observarea modului în care reclamantul a uzat de procedurile acestei legi pentru a-şi asigura succesul demersurilor în justiţie.
Din probele dosarului dar şi din propriile precizări ale reclamantului făcute rezultă că acesta nu a făcut notificare în baza Legii nr. 10/2001 decât pentru unul din terenuri, respectiv cel de 178 mp (identificat prin expertiză ca făcând parte din parcelă din C.F. iniţial Cîlnic, actualmente înscrisă în C.F.E., Reşiţa), pentru toate celelalte terenuri solicitările sale fiind făcute în baza Legii nr. 247/2005.
În acest sens, cererea referitoare la terenurile din C.F., Cîlnic, a fost analizată de Comisia municipală Reşiţa pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor constituită în baza Legii nr. 247/2005 şi a fost respinsă de această comisie, în unanimitate, pentru că nu face obiectul acestei legi.
Această rezoluţie i-a fost adusă reclamantului la cunoştinţă prin adresa din 18 ianuarie 2009 atacată în prezentul dosar.
În lumina celor precizate, rezultă că această adresă nu are valoarea unei dispoziţii/decizii motivate în sensul dispoziţiilor art. 26 al Legii nr. 10/2001 pentru a putea deschide calea unei contestaţii în justiţie bazate pe prevederile acestei legi (aşa cum a înţeles să procedeze reclamantul prin acţiunea sa).
Chiar dacă s-ar considera că, în mod corect, Comisia locală Reşiţa a respins solicitarea reclamantului referitoare la terenurile menţionate (lucru care nu poate fi însă făcut în prezentul dosar, pe de o parte, pentru că acţiunea se bazează, în mod expres şi neechivoc pe procedurile Legii nr. 10/2001 şi nu pe cele ale legilor fondului funciar iar, pe de altă parte, pentru că soluţionarea litigiilor generate de aplicarea acestei din urmă legi sunt supuse altor proceduri şi competenţe materiale de jurisdicţie), în prezentul dosar tot nu s-ar putea evoca şi tranşa situaţia juridică a acestor terenuri.
Concluzia a fost dedusă pe baza observării atât a situaţiei de fapt a terenurilor, cât şi a dispoziţiilor speciale şi limitative ale Legii nr. 10/2001 pe care s-a întemeiat această acţiune.
Astfel, terenurile pe care reclamantul le-a solicitat spre restituire în natură şi/sau echivalent în baza Legii nr. 247/2005 au fost preluate de stat cu titlu de expropriere şi destinate apoi edificării unor construcţii industriale sau edilitare, din care cauză stabilirea naturii şi întinderii măsurilor reparatorii pentru acestea trebuia făcută în raport cu prevederile legii speciale în materie, respectiv Legea nr. 10/2001.
Această lege într-un articol al său (iniţial art. 21 alin. (1), devenit, prin republicarea legii, art. 22 alin. (1)) prevedea un termen de 6 luni (calculat de la data intrării în vigoare a legii) pentru formularea notificării de către persoanele îndreptăţite, termen care a fost prorogat ulterior prin O.U.G. nr. 109/2001 şi O.U.G. nr. 145/2001, el expirând ca atare la data de 14 februarie 2002.
Împlinirea acestui termen, fără valorificarea la timp a dreptului de a formula notificarea, atrage decăderea din acest drept, nefiind astfel posibilă nici întreruperea, nici suspendarea termenului şi, pe cale de consecinţă, nici repunerea în termen a celor interesaţi.
Cu alte cuvinte, pentru ca reclamantului U.I. să-i poată fi recunoscut dreptul la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute pentru terenurile din acţiune trebuia ca el să formuleze notificarea în termen legal pentru toate aceste terenuri, ori, el nu a făcut acest lucru - aşa cum a afirmat şi cum o dovedesc şi înscrisurile din dosar - decât cu privire la terenul de 178 mp ce face parte din parcela înscrisă în C.F. iniţial Cîlnic.
Restul terenurilor a căror situaţie juridică a supus-o analizei Comisiei Locale Reşiţa pentru aplicarea legilor fondului funciar au fost solicitate în baza Legii nr. 247/2005 însă această lege. deşi a modificat şi completat anumite dispoziţii ale Legii nr. 10/2001 (în special sub aspectul procedurii de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent), nu a conţinut dispoziţii prin care să proroge termenul stabilit iniţial pentru formularea notificării sau să permită repunerea în acest termen a celor care (la fel ca şi reclamantul) nu au uzat la timp de prevederile sale.
Reclamantul a cunoscut despre obligaţia de a formula notificare pentru terenurile sale expropriate de sta, aspect ce rezultă nu numai din solicitarea în acest sens privind parcela de 178 mp, ci şi din faptul că pentru alte terenuri cu situaţie juridică similară s-a adresat primarului municipiului Reşiţa în baza Legii nr. 10/2001, cererea sa fiind soluţionată prin Dispoziţia nr. 414 din 15 februarie 2006. Cu acea ocazie i-au fost restituite în natură o parte din terenuri din C.F., pentru celelalte terenuri din notificările din Dosarul execuţional nr. 198/2001 ce nu mai pot fi restituite (fără a se preciza care sunt acestea), fiindu-i oferite alte terenuri în schimb.
Rezumând analiza efectuată, instanţa de apel a reţinut că singurul imobil care poate face obiectul examinării în prezenta cauză, bazată pe Legea nr. 10/2001, este terenul de 178 mp pentru care reclamantul a formulat notificare în termenul legal.
Astfel, prin notificarea adresată la 13 august 2001 Primăriei municipiului Reşiţa prin intermediul executorului judecătoresc (Dosar execuţional nr. 198/2001), reclamantul U.I. a solicitat despăgubiri băneşti pentru terenul de 178 mp din parcela înscrisă în C.F., Cîlnic, pe care a susţinut că se află un edificiu industrial.
Cererea sa a fost direcţionată, urmare a destinaţiei actuale a terenului, către A.V.A.S., instituţie care, prin adresa din 02 februarie 2007, i-a comunicat reclamantului faptul că solicitarea sa nu face obiectul Legii nr. 10/2001 pentru că imobilul revendicat a fost şi este încă în proprietatea sa.
Din expertiza efectuată în rejudecare a rezultat că suprafaţa de teren în discuţie face parte din imobilul înscris iniţial în C.F. Cîlnic, casa, cu teren de 971 mp.
Suprafaţa de 971 mp a fost ulterior restrânsă cu 178 mp prin preluarea de către stat a acestei porţiuni, pentru realizarea Bazei de producţie O.I.F.P.C.A. Reşiţa, operaţiune de expropriere valabilă chiar şi fără înscriere în C.F. (art. 26 din Decretul nr. 115/1938, în vigoare la acel moment).
Pentru suprafaţa de 178 mp, prin adresa din 1978 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al municipiului Reşiţa, reclamantului i s-a propus în schimb atribuirea unei suprafeţe echivalente din parcelă însă în fapt acest lucru nu s-a întâmplat.
Ca urmare a operaţiunilor ulterioare de dezmembrare şi comasare, terenul de 178 mp revendicat de reclamant face parte în prezent din parcela înscrisă în C.F.E. (teren de 7.924 mp cu 3 hale, centrală termică, depozit, anexă industrială, cantină, atelier, garaj, punct trafo), proprietar asupra construcţiilor fiind SC S.P. SRL Reşiţa, persoană juridică care a preluat baza de producţie a fostei Întreprinderi de Îmbunătăţiri Funciare.
S-a reţinut că terenul pentru care reclamantul solicită acordarea măsurilor reparatorii face obiectul Legii nr. 10/2001, că notificarea în acest sens a fost făcută cu respectarea termenului prevăzut de această lege şi că până în prezent niciuna din entităţile care au examinat solicitarea sa nu a soluţionat-o în vreun fel.
În absenţa unui astfel de răspuns, potrivit dispoziţiilor obligatorii ale Deciziei nr. 20/2007, instanţa de apel s-a considerat abilitată să soluţioneze pe fond pretenţiile ce au făcut obiectul notificării.
În privinţa pârâtului Municipiului Reşiţa, prin primar, s-a arătat că nu justifică împrocesarea sa deoarece nu este persoană deţinătoare, în sensul legii, a imobilului revendicat.
Aşa cum a rezultat din expertiza administrată în cauză, parcela de 178 mp preluată de stat de la reclamant, prin comasări şi dezmembrări succesive, a ajuns în patrimoniul fostei Întreprinderi de Îmbunătăţiri Funciare care şi-a edificat baza de producţie pe terenul astfel dobândit, în baza Decretului nr. 51/1978 intabulându-se în 1989, dreptul de administrare operativă directă al O.I.F.P.C.A Caraş-Severin (acest drept fiind recunoscut în doctrină şi jurisprudenţă ca un drept de proprietate imperfect).
După 1990 această persoană juridică a devenit, prin privatizarea construcţiilor, SC S. SA, statul rămânând în continuare proprietar al terenului.
În 2008, în baza actului de adjudecare, proprietară a construcţiilor devine SC S.P. SRL Reşiţa, statul continuând să fie proprietar al terenului pe care acestea sunt edificate.
Pe baza acestei analize, curtea de apel a stabilit că persoana juridică deţinătoare a terenului de 178 mp revendicat de reclamant este societatea care a dobândit dreptul de proprietate de la cea rezultată din privatizarea societăţii de stat iar nu statul, reprezentat în plan local de Municipiul Reşiţa (ca titular de drepturi în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998). Aşadar A.V.A.S. justifică acea calitate de persoană juridică chemată să intervină în procedura de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent - şi, deci, calitate de pârâtă - neavând o atare calitate Municipiul Reşiţa reprezentat de primarul acestei localităţi.
În mod justificat, această din urmă instituţie a direcţionat către A.V.A.S. notificarea reclamantului pentru restituirea în natură sau/şi prin echivalent a suprafeţei de 178 mp (considerând că acesta este în proprietatea unei societăţi rezultate din procedura de privatizare). Deşi în acest fel, primăria a omis să emită o dispoziţie/decizie motivată conform Legii nr. 10/2001, omisiunea sa e rezultatul corectei interpretări a legii.
Din datele dosarului a rezultat că terenul expropriat de stat este în administrarea şi folosinţa unei societăţi comerciale cu capital privat care l-a dobândit, prin executare silită, de la cea rezultată din privatizarea fostei societăţi comerciale de stat.
În acest context, instituţia care a girat procedura de privatizare a unităţii deţinătoare (deţinătoare înţeleasă de dispoziţiile art. 22 şi art. 25 din Legea nr. 10/2001 şi de dispoziţiile din cap. 2 al Normelor ei de aplicare ca fiind nu numai cea care are bunul în proprietate ci şi cea care are înregistrat în patrimoniu, cu orice titlu, acest bun) este, deci, persoana juridică obligată să soluţioneze notificarea reclamantului U.I.
Singurul act pe care l-a emis pârâta A.V.A.S. ca urmare a notificării reclamantului a fost adresa din 02 februarie 2007 (prin care, în mod greşit, i-a comunicat reclamantului că imobilul este în proprietatea lui şi că nu face, obiectul Legii nr. 10/2001). Acest act, deşi nu are natura unei decizii/dispoziţii motivate conform art. 26 din lege pentru a deschide calea unei contestaţii în justiţie, se impune totuşi a fi anulat în raport cu constatările eronate pe care le conţine.
Ca atare, ţinând cont de faptul că terenul de 178 mp a fost preluat de stat în 1978 cu titlu de expropriere (titlu ce atrage aplicarea în cauză a Legii nr. 10/2001), că pentru acest transfer de proprietate reclamantul nu a primit până în prezent despăgubiri în natură sau prin echivalent, că notificarea adresată în baza Legii nr. 10/2001 a fost formulată în termenul legal către Municipiul Reşiţa, prin primar, şi că acesta a direcţionat-o către A.V.A.S. care nu şi-a îndeplinit obligaţia de a analiza pe fond solicitarea legitimă a reclamantului, instanţa de apel a admis în parte acţiunea şi a constatat că reclamantul este îndreptăţit la aplicarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în condiţiile legii speciale în vigoare la acest moment, (respectiv ale Legii nr. 165/2013) pentru terenul în discuţie, înscris în prezent în C.F.E. Reşiţa.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au formulat recurs atât reclamantul U.I., cât şi pârâta Autoritatea pentru A.A.A.S.
1. Recurentul-reclamant U.I. nu a încadrat în drept calea de atac şi a arătat că în mod eronat instanţa de judecată a reţinut faptul că acesta ar fi primit teren în schimb, deoarece terenurile primite sunt conţinute în parcele care nu fac obiectul prezentei cauze.
Terenul primit în schimb face parte din parcelele parohiei Cîlnic, revendicate de către parohie, terenul fiind cedat de către reclamant parohiei prin act notarial.
Recurentul-reclamant a mai arătat că nu a depus notificare în temeiul Legii nr. 18/1991, întrucât aceasta se referă la terenurile forestiere şi a anexat memoriului de recurs câteva paragrafe din Legea nr. 247/2005 despre care consideră că îi sunt aplicabile.
2. Recurenta-pârâtă Autoritatea pentru A.A.A.S. şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulând următoarele critici de nelegalitate:
- În mod greşit instanţa de apel nu a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.A.A.S., având în vedere că nu s-a dovedit că reclamantul a urmat procedura administrativă obligatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001 iar în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 29 din acelaşi act normativ deoarece imobilul revendicat nu este evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate integral.
Potrivit art. 29 alin. (3) din lege, notificarea se comunică instituţiei publice implicată în privatizare numai pentru propunerea de acordare de despăgubiri în condiţiile legii speciale, Legea nr. 247/2005 Titlul VII, privind regimul de stabilire şi plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Astfel fiind, instanţa putea analiza cererea privind despăgubirile numai în măsura în care se emitea decizia sau dispoziţia motivată prin finalizarea procedurii administrative în condiţiile Legii nr. 10/2001/R, pentru ca această decizie să poată face obiectul analizei instanţei judecătoreşti pentru legalitate, în condiţiile art. 26 (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.
În cadrul legal astfel stabilit se putea constata că nu erau îndeplinite condiţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001/R, deoarece imobilul revendicat nu se afla evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate integral cu respectarea dispoziţiilor legale de către A.A.A.S., sau într-o proporţie care nu permitea aplicarea art. 21 din Legea nr. 10/2001/R.
În consecinţă, în situaţia imposibilităţii legale de restituire în natură a imobilului revendicat în natură, obligaţia de a emite decizia motivată cu propunerea de acordare a despăgubirilor revine Primăriei Municipiului Reşiţa, autoritatea faţă de care a şi fost parcursă procedura administrativă şi care a soluţionat notificarea intimatului U.I. prin Dispoziţia din 18 ianuarie 2008 contestată în cauza dedusă judecaţii, întrucât obligaţia de a soluţiona notificarea revine unităţii deţinătoare în patrimoniul căreia se afla imobilul, care nu trebuie sa se limiteze numai la respingerea cererii de restituire în natură a imobilului, ci are obligaţia de a face oferta de propunere de acordarea a măsurilor reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/200/2001.
Competenţa instanţei putea interveni numai în măsura în care se emitea o decizie sau dispoziţie motivată de către A.A.A.S., prin finalizarea procedurii administrative, pentru ca această decizie să poată face obiectul analizei instanţei judecătoreşti.
În condiţiile imposibilităţii restituirii în natură a bunului revendicat, obligaţia de emitere a deciziei motivate cu propunerea de acordare de despăgubiri revine Primăriei municipiului Reşiţa în condiţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aşa cum de altfel în mod corect s-a şi reţinut în cauză.
- Instanţa de apel nu a clarificat situaţia juridică a terenului revendicat şi a stabilit în mod nelegal dreptul la despăgubire pentru cei 178 mp din C.F. Reşiţa ce i se vor acorda reclamantului în condiţiile Legii nr. 165/2013.
Aceasta întrucât s-a reţinut de către instanţa de apel că proprietar al construcţiilor edificate pe terenul revendicat este SC S.P. SRL Reşiţa, terenul fiind în proprietatea statului, omiţându-se faptul că A.A.A.S. nu este proprietar de terenuri, obiectul de activitate constând doar în vânzarea pachetelor de acţiuni deţinute la societăţi comerciale.
Pornind de la datele reţinute prin expertiza administrată în cauză, recurenta-pârâtă a susţinut că A.A.A.S. are competenţa numai de a propune acordarea de despăgubiri în condiţiile legii, instituţiei competente, pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele menţionate la art. 21 alin. (1) şi(2).
În consecinţă, în mod corect şi legal nu se putea reţine nicio obligaţie în sarcina A.A.A.S. în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Prin sentinţa de fond s-a reţinut în mod corect că litigiul nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001, sens în care recurentei-pârâte nu-i revine nicio obligaţie în temeiul acestui act normativ.
- Recurenta-pârâtă nu are obligaţia de a acorda efectiv măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001, instanţa de apel nestabilind în mod concret instituţia obligată să soluţioneze notificarea reclamantului.
În acest sens, recurenta-pârâtă învederează că A.A.A.S. are obligaţia să emită decizie motivată cu propunerea de acordare de despăgubiri doar în condiţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, iar nu pentru acordarea efectivă a acestora. Susţine că în prezenta cauză nu sunt dovedite ca îndeplinite condiţiile art. 29 din Legea nr. 10/20001 în care să poată avea loc angajarea răspunderii sale, ca instituţie implicată în privatizarea unei societăţi comerciale deţinătoare a imobilului notificat.
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 165/2013, atribuţii exclusive şi exprese în ceea ce priveşte regimul stabilirii evaluării şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv ce nu mai pot fi restituite în natură revin A.N.R.P. şi Comisiei Naţionale ce funcţionează în cadrul acesteia.
- În mod nelegal instanţa de apel a obligat pârâta la plata, către reclamant, a cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care nu se poate reţine reaua-credinţă sau comportarea neglijentă pricinuită de apărarea sa în acest proces.
În acest sens, recurenta-pârâtă arată că cheltuielile de judecată au fost în mod arbitrar stabilite, deoarece nu sunt justificate prin dovezi clare, care să fie conforme costurilor reale ale procesului.
De asemenea, cheltuielile de judecată nu au fost puse în discuţia părţilor, fiind încălcate principiul contradictorialităţii şi al rolului activ al judecătorului, precum şi principiul egalităţii armelor statuat de jurisprudenţa europeană.
Recurenta a solicitat reducerea cheltuielilor de judecată, acestea neîntrunind cerinţa caracterului rezonabil şi proporţional, sau exonerarea sa de la plată.
În drept, au fost indicate dispoziţiile art. 304 pct. 9, art. 312 C. pr. civ., Legea nr. 10/2001/R, Legea nr. 247/2005, dispoziţiile O.U.G. nr. 81/2007, recurenta solicitând şi judecarea cauzei în lipsă, conform art. 242 alin. (2) C. proc. civ.
La data de 4 mai 2015, intimatul Municipiul Reşiţa a formulat întâmpinare la recursul declarat de U.I., solicitând respingerea acestuia ca nefundat deoarece s-a stabilit corect că adresa din 18 ianuarie 2008 a Comisiei Municipale pentru stabilirea dreptului de proprietate privată a respins notificarea reclamantului, ce nu a fost formulată în termenul legal, cu motivarea că nu face obiectul Legii 247/2005. S-a stabilit corect şi că pretenţiile reclamantului întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/20001 nu sunt opozabile Municipiului Reşiţa deoarece acesta nu are calitatea de persoană deţinătoare, în sensul legii, a imobilului notificat. S-a dovedit că reclamantul a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 doar pentru imobilul în suprafaţă de 178 mp situat în Câlnic, iar pentru acesta A.A.A.S. are obligaţia de a emite o decizie motivată pentru propunerea de acordare de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 165/2013, dat fiind conţinutul art. 29 al Legii nr. 10/2001.
La termenul de judecată din 13 mai 2015, Înalta Curte a dispus din oficiu ataşarea la dosar a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 19 ianuarie 2012, în legătură cu care există informaţii în dosar în sensul că ar fi constituit actul juridic prin care Statul ar fi transmis în proprietatea SC S.P. SRL Reşiţa terenul la care a fost comasată şi suprafaţa de 178 mp teren ce a făcut obiectul notificării reclamantului.
Înscrisul solicitat a fost ataşat la dosar, împreună cu o copie actuală a C.F. a localităţii Reşita, filele 41-47 dosar recurs.
Analizând recursurile declarate împotriva deciziei instanţei de apel, în raport şi de înscrisul nou administrat în calea de atac a recursului, Înalta Curte reţine următoarele:
1. În privinţa recursului declarat de recurentul-reclamant U.I., se constată că acesta nici nu a fost încadrat în drept de parte, dar că nici nu conţine critici de nelegalitate privitoare la soluţia adoptată prin decizia instanţei de apel.
Astfel, eronata reţinere de către instanţa de apel a împrejurării că reclamantul ar fi primit teren în schimbul celor 178 mp preluaţi de stat, constituie o critică ce nici nu corespunde situaţiei reale a litigiului - deoarece prin decizia atacată instanţa de apel a reţinut că pentru suprafaţa preluată de stat de la reclamant, de 178 mp, acestuia doar i s-a propus atribuirea unei suprafeţe echivalente din parcelă, însă în fapt acest lucru nu s-a întâmplat - dar care, în plus, ţine de stabilirea situaţiei de fapt a cauzei în faţa instanţei de apel, situaţie de fapt ce nu poate fi cenzurată pe calea recursului.
Tot astfel, justificarea oferită de recurentul-reclamant în privinţa neformulării unei notificări în temeiul Legii nr. 18/1991 este absolut nerelevantă în economia cauzei, a cărei premisă de soluţionare corectă, s-a reţinut de către instanţa de apel a consta în observarea modului în care reclamantul a uzat de procedurile Legii nr. 10/2001, act normativ pe care acesta şi-a bazat în mod neechivoc pretenţiile deduse judecăţii în prezenta cauză.
În sfârşit, în cuvântul său asupra recursului, recurentul-reclamant a susţinut că în mod greşit instanţa de apel s-a referit doar la parcela de 178 mp teren, nu şi la celelalte, în privinţa cărora a formulat, de asemenea, notificare trimisă prin executor Primăriei Reşiţa, aspectele susţinute oral de parte neregăsindu-se şi în memoriul (scris) de recurs al acesteia pentru ca, învestită legal, instanţa de recurs să poată trece la examinarea lor.
În aceste condiţii, reţinând absenţa din cuprinsul memoriului de recurs formulat de reclamant a unor critici de nelegalitate împotriva hotărârii pronunţate în apel, Înalta Curte va constata, în condiţiile art. 306 C. proc. civ., nulitatea recursului declarat.
2. În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-pârâtă A.A.A.S., acesta se dovedeşte a fi întemeiat în limita acelor critici prin care s-a invocat fie greşita aplicare a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, fie greşita determinate a instituţiei obligată prin lege să soluţioneze notificarea reclamantului vizând suprafaţa de 178 mp teren preluată de stat prin expropriere, în raport de situaţia juridică actuală a acestui imobil, critici pe care recurenta le-a reiterat prin toate cele trei motive de nelegalitate pe care le-a susţinut împotriva deciziei atacate, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (cu excepţia celui final, care a vizat obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată din apel, a cărui soartă depinde însă de dezlegarea ce se va da criticilor vizând soluţia din apel).
Celelalte critici susţinute de recurenta A.A.A.S. sunt, în cea mai mare parte a lor, reiterări ale apărărilor invocate prin recursul acestei părţi formulat în cel dintâi ciclu procesual al cauzei, şi cărora instanţa de recurs le-a dat o dezlegare irevocabilă şi obligatorie prin Decizia nr. 2508 din 2 octombrie 2014, fiind inadmisibilă invocarea lor pentru a doua oară în recurs, în urma rejudecării cauzei după casare.
Fac parte din această categorie acele susţineri prin care recurenta-pârâtă a criticat greşita nereţinere de către instanţa de apel a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive în cauză ori faptul neparcurgerii de către reclamant a procedurii administrative obligatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, cu referire la terenul de 178 mp.
Sub aceste aspecte, Decizia nr. 2508 din 2 octombrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, în calitatea sa de emitentă a unuia dintre actele a căror anulare se solicită (adresa din 2 februarie 2007), pârâta A.A.A.S. justifică legitimare procesuală pasivă pe capătul de cerere cu acest obiect, iar faptul că aceeaşi pârâtă a fost învestită cu soluţionarea notificării reclamantului de acordare de despăgubiri pentru terenul de 178 mp, pretins ca evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, o legitimează procesual pasiv pe capătul de cerere privind despăgubirile. Aceeaşi decizie a mai reţinut că îndeplinirea ori neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 pentru angajarea răspunderii A.A.A.S., în ceea ce priveşte terenul ce face obiectul notificării cu care această entitate a fost învestită, constituie o chestiune ce ţine de fondul pricinii, iar nu de calitatea procesuală pasivă a acestei pârâte, cum neîntemeiat s-a pretins de această parte.
De asemenea, stabilind că pentru terenul de 178 mp reclamantul a formulat notificare în condiţiile Legii nr. 10/2001 - singurul dintre imobilele deduse judecăţii prin prezenta acţiune aflat în această situaţie, după cum s-a stabilit şi în urma rejudecării cauzei în apel după casare - Înalta Curte a apreciat că nu sunt fondate criticile din recursul pârâtei A.A.A.S., în sensul că reclamantul nu a urmat procedura administrativă obligatorie.
Tot o reiterare a criticii invocate prin recursul dezlegat irevocabil prin Decizia de casare nr. 2508 din 2 octombrie 2014 a Înaltei Curţi o constituie şi susţinerea din recursul pârâtei potrivit căreia instanţa de judecată nu ar avea competenţa de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii în echivalent decât după epuizarea procedurii administrative prin emiterea deciziei/dispoziţiei motivare de soluţionare a notificării, în cadrul contestaţiei împotriva acestei decizii/dispoziţii.
Făcând trimitere la dezlegările de principiu cu valoare obligatorie regăsite în decizia de recurs în interesul Legii nr. 20/2007, instanţa de casare ce a pronunţat Decizia nr. 2508 din 2 octombrie 2014 a trasat în sarcina instanţei de apel ca, în rejudecare, să verifice dacă reclamantul a iniţiat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru toate terenurile solicitate prin acţiune, iar în ipoteza formulării notificării, să aibă în vedere că, şi în absenţa emiterii unei decizii/dispoziţii de către unităţile pretins deţinătoare ale terenurilor solicitate, revine instanţei de judecată obligaţia să examineze în fond notificarea. Lipsa răspunsului echivalând cu refuzul restituirii imobilului, se impune a fi cenzurat în instanţă, sens în care acţiunea persoanei îndreptăţite este asimilată contestaţiei prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Fiind vorba despre determinarea cadrului legal în care avea să aibă loc judecarea cauzei după casare, la respectarea căruia a îndrumat chiar decizia de recurs menţionată, pe baza unor dezlegări obligatorii regăsite în decizia de recurs în interesul Legii nr. 20/2007, reiterarea apărării susţinute de pârâta A.A.A.S. în cel dintâi recurs al său este nu doar nefondată, dar şi inadmisibilă în contextul procesual arătat.
Înalta Curte mai reţine că aceeaşi deciziei de casare a însărcinat instanţa de trimitere în a verifica şi stabili aspectele de fapt ce interesează în aplicarea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv cine era deţinătorul terenului în discuţie la data intrării în vigoare a legii, iar în cazul în care deţinător era o societate comercială privatizată, proporţia privatizării acesteia, urmând ca apoi instanţa să apreciere asupra întrunirii cerinţelor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 pentru angajarea răspunderii A.A.A.S.
Dând curs acestei îndrumări obligatorii, instanţa de trimitere a stabilit că parcela de 178 mp teren preluată de stat de la reclamant, care face parte actual dintr-o suprafaţă comasată de 7.924 mp, a ajuns în patrimoniul fostei Întreprinderi de Îmbunătăţiri Funciare (prin comasări şi dezmembrări succesive), căreia i s-a recunoscut un drept de administrare operativă asupra terenului.
După 1990, această persoană juridică a devenit, prin privatizarea construcţiilor, SC S. SA, statul rămânând în continuare proprietar al terenului chiar şi după ce, în 2008, în baza unui act de adjudecare, proprietară a construcţiilor a devenit SC S.P. SRL Reşiţa.
Analizând aceste elemente ale situaţiei de fapt, instanţa de rejudecare a stabilit într-un mod confuz şi contradictoriu, în dezacord cu situaţia de fapt prezentată, că persoana juridică deţinătoare a terenului de 178 mp revendicat de reclamant este SC S.P. SRL, care ar fi dobândit dreptul de proprietate de la societatea rezultată din privatizarea societăţii de stat, iar nu statul, prin Municipiul Reşiţa, ca titular al dreptului, în timp ce A.A.A.S. este persoana juridică obligată să soluţioneze notificarea reclamantului, în calitatea sa de instituţie care a girat procedura de privatizare a unităţii deţinătoare (în sensul dispoziţiilor art. 22 şi art. 25 din Legea nr. 10/2001, care se referă inclusiv la societatea care are înregistrat bunul notificat în patrimoniu, cu orice titlu). În egală măsură, s-a apreciat că Municipiul Reşiţa nu justifică împrocesarea sa ca pârât, nefiind persoană deţinătoare, în sensul legii, a imobilului notificat.
Administrat abia în calea de atac a recursului din dispoziţia instanţei de judecată, copia contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 19 ianuarie 2012 de B.N.P., N. şi P. din Reşiţa a relevat că, în realitate, societatea cu capital privat SC S.P. SRL, identificată de instanţa de apel ca deţinătoare actuală a terenului de 178 mp notificat, a dobândit suprafaţa de teren de 7.924 mp din Reşiţa/Câlnic, jud. Caraş-Severin înscrisă în C.F. vechi Câlnic (din care face parte şi terenul în cauză) nu de la societatea privatizată de A.A.A.S., ci de la Statul român prin Consiliul local Reşiţa, reprezentat prin primar.
Or, această împrejurare dovedeşte că, chiar şi după anul 1990, când a avut loc privatizarea SC S. SA, statul român, prin unitatea administrativ-teritorială locală Municipiul Reşiţa, a rămas proprietar al terenului - aspect reţinut de altfel, într-o primă teză, şi prin hotărârea instanţei de apel - calitate pe care şi-a menţinut-o până la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub din 19 ianuarie 2012, cu SC S.P. SRL.
Aşadar, atât la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, la data notificării Primăriei Reşiţa de către reclamant (13 august 2001), dar şi la data emiterii adresei din 02 februarie 2007 de către A.A.A.S., terenul în cauză făcea parte din proprietatea Municipiului Reşiţa, acesta neintrând nici un moment în patrimoniul SC S. SA şi nefiind dobândit de SC S.P. SRL de la societatea cu capital de stat privatizată de A.A.A.S., după cum eronat a dedus instanţa de apel.
Prin urmare, nefiind vorba despre un imobil evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate - deoarece Statul, prin Municipiul Reşiţa, a fost menţionat ca proprietar în cartea funciară a imobilului atât după privatizarea SC S. SA, dar şi după adjudecarea la licitaţie publică a construcţiilor deţinute de aceasta, de către SC S.P. SRL şi până la înstrăinarea imobilului prin contract de vânzare-cumpărare din 2012, în mod greşit a dedus instanţa de apel că A.A.A.S justifică acea calitate de persoană juridică chemată să intervină în procedura de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent şi că nu justifică o atare calitate Municipiul Reşiţa.
Este, aşadar, îndreptăţită critica recurentei-pârâte care a susţinut că, într-o corectă clarificare a regimului juridic al terenului notificat, nu se putea reţine nicio obligaţie în sarcina A.A.A.S. în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Doar cu neobservarea limitelor de aplicare ale art. 29 din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a putut reţine că pârâtei A.A.A.S. îi revenea, din punct de vedere legal, obligaţia de a emite o deciziei/dispoziţie care să conţină propunerea de acordare a măsurilor reparatorii în favoarea reclamantului, pentru terenul de 178 mp.
Astfel, în condiţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 republicată, A.A.A.S are obligaţii legale numai pentru imobilele care se află evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, în timp ce, pentru cazul imobilelor deţinute de unităţile administrativ-teritoriale, restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptăţită se face prin dispoziţia motivată a primarilor, în acord cu prevederile art. 21 alin. (4) din acelaşi act normativ.
Acesta este şi cazul terenului în suprafaţă de 178 mp preluat de la reclamant de stat prin expropriere, a cărui proprietate Municipiul Reşiţa a transmis-o în anul 2012 către un particular (societate privată) prin încheierea unui act de vânzare-cumpărare, situaţie juridică ce îndreptăţeşte concluzia, dedusă în raport de dispoziţiile art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, că entitatea chemată prin lege să soluţioneze notificarea reclamantului era chiar Municipiul Reşiţa. Aceasta dovedeşte că în mod greşit, cu nerespectarea regimului juridic al imobilului, şi cu încălcarea Legii nr. 10/2001, Primăria Reşiţa a direcţionat notificarea reclamantului către A.V.A.S. şi că, în egală măsură, adresa din 02 februarie 2007 cu care această din urmă instituţie a răspuns notificării constituie un act nelegal, a cărui anulare dispusă de instanţele de fond va fi menţinută.
Pentru toate aceste motive şi în limitele criticilor arătate, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta A.A.A.S., va modifica în parte decizia atacată, în sensul că va admite în parte acţiunea reclamantului îndreptată împotriva ambilor pârâţi, Municipiul Reşiţa, prin primar şi A.A.A.S., faţă de care partea a derulat atât faza administrativă, cât şi cea judiciară de soluţionarea a notificării, urmând să înlăture dispoziţia instanţei de apel referitoare la respingerea acţiunii împotriva pârâtului Municipiul Reşiţa, justificată eronat şi într-o greşită aplicare a dispoziţiilor relevante ale Legii nr. 10/2001, prin lipsa calităţii de unitate deţinătoare a acestei entităţi.
Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei atacate, mai puţin cea privitoare la suportarea cheltuielilor parţiale de judecată din apel de către A.A.A.S., a cărei lipsă a calităţii de unitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001, argumentată prin cele de mai sus, îi înlătură acesteia orice culpă procesuală în privinţa cheltuielilor de judecată strict legate de rezolvarea pretenţiilor vizând imobilul notificat (onorariul de expert). Ca o consecinţă a stabilirii împrejurării că, potrivit legii, Municipiul Reşiţa avea calitatea de entitate deţinătoare, având obligaţia soluţionării notificării, cheltuielile de judecată în cauză vor fi stabilite în sarcina acestui pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de reclamantul U.I. împotriva Deciziei nr. 19 din 10 februarie 2015 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Admite recursul declarat de pârâta A.A.A.S. împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică în parte decizia atacată în sensul că admite în parte acţiunea reclamantului şi faţă de pârâtul Municipiul Reşiţa, prin primar.
Înlătură dispoziţia referitoare la respingerea acţiunii împotriva pârâtului Municipiul Reşiţa, prin primar.
Obligă pârâtul Municipiul Reşiţa, prin primar, să plătească reclamantului 400 lei cu titlu de cheltuieli parţiale de judecată în apel în locul pârâtei A.A.A.S.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1550/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1552/2015. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
