ICCJ. Decizia nr. 1552/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Decizii civile ICCJ 2015


R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1552/2015

Dosar nr. 3382/108/2008*

Şedinţa publică din 10 iunie 2015

Asupra cauzei de față, deliberând, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 27 august 2008, reclamanta E.R.U.R.G.C. de Lugoj a chemat în judecată pe pârâta P.O.R. Mocrea, solicitând: să se dispună recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra imobilului înscris în C.F., Mocrea, reprezentând lăcaş de cult (biserică) şi casă parohială, împreună cu terenul intravilan aferent în suprafaţă de 1.692 mp, restabilirea situaţiei anterioare de C.F., întrucât titlul prin care pârâtei i s-a atribuit imobilul descris mai sus - încheierea din 09 aprilie 1971 - este nul de drept în urma abrogării Decretului nr. 358/1948 şi pe cale de consecinţă, obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate şi posesie acest imobil; să fie îndrumat O.C.P.I. Arad - Biroul C.F. Ineu să radieze înscrierea de sub B 1 din C.F., Mocrea, după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii şi să noteze în C.F., Mocrea, B.G.C. din satul Mocrea, jud. Arad.

Pe cale reconvenţională, pârâta a solicitat să se constate inexistenta dreptului reclamantei asupra imobilului situat în Mocrea, curte şi gradină în suprafaţă de 1.962 mp" identificat sub A.1 în C.F., Mocrea şi pe cale de consecinţă, să se constate dreptul său de proprietate asupra acestui imobil.

A arătat pârâta - reclamantă că în foaia B din C.F., Mocrea, la localizare, nu a fost înscrisă nici reclamanta E.R.G.C.U.R. de Lugoj şi nici unitatea subordonată P.R.G.C.U.R. din Mocrea. La data introducerii acţiunii, P.R.G.C.U.R. din Mocrea nu exista nici juridic şi deci nici fiscal, singură P.R.O. din Mocrea fiind înscrisă prin rectificare sub B 1 ca proprietar tabular al imobilului înscris sub A1 din acelaşi C.F., Mocrea.

Ulterior, reclamanta a depus o precizare a acţiunii prin care a arătat că renunţă la judecarea capătului de cerere privind revendicarea casei parohiale înscrisă în C.F., Mocrea şi a terenului aferent acesteia.

De asemenea, prin alte precizări succesive, reclamanta și-a modificat cadrul procesual, chemând în judecată pe pârâţii Oraşul Ineu (proprietar al drumurilor localităţii Mocrea ce limitează parţial imobilul în litigiu), U.D., K.I., P.M., M.I. și T.A.

Prin sentinţa civilă nr. 1566 din 25 iunie 2012, tribunalul a admis acţiunea precizată, a rectificat suprafaţa terenului din C.F., Mocrea de la 1.692 mp la 2.808 mp şi a dispus dezmembrarea imobilului din C.F., Mocrea, conform variantei nr. 1 a raportului de expertiză, parte integrantă hotărâre. S-a constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra parcelei, cu titlu de restabilire a situaţiei anterioare, şi a fost obligată pârâta P.O.R. Mocrea să lase reclamantei acest imobil în deplină posesie şi liniştită folosinţă. A fost îndrumat O.C.P.I. Arad Biroul de C.F. Ineu să facă menţiunile cuvenite privitor la drepturile de proprietate ale reclamantei şi pârâtei.

A fost respinsă acţiunea reconvenţională ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, potrivit rapoartelor de expertiză efectuate în cauză, pe terenul în litigiu sunt două construcţii principale: biserica şi casa parohială, cea din urmă fiind construită de pârâta Parohia Ortodoxă Mocrea în 1976, în baza autorizaţiei pentru executare lucrări din 04 octombrie 1976. Casa parohială a fost înscrisă din eroare în C.F., Mocrea, ulterior înscrisă prin conversia de pe hârtie a acestei cărţi funciare în C.F., Mocrea.

Astfel, prin excludere, casa înscrisă în C.F. Mocrea nu poate fi decât biserica identificată de experţii J.G. şi L.V. pe terenul în litigiu, aşa încât apare vădit faptul că obiectul acţiunii reclamantei cuprinde şi un locaş de cult.

În C.F., Mocrea a fost înscrisă, în foaia de avere, P.G.U. Mocrea în cotă e 1/1, la localizare, cu precizarea, efectuată sub B 1, prin încheierea C.F. din 1971, că „se rectifică numele proprietarului imobilului de la Foaia A din P.G.U. Mocrea în Parohia Ortodoxă Mocrea”, temeiul rectificării cărţii funciare şi a intabulării pârâtei fiind Decretul nr. 358/1948, prin care se stabilea că, în urma revenirii comunităţilor locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox, organizaţiile centrale şi statutare ale acestui cult încetează de a mai exista, stipulându-se, totodată, că averea mobilă şi imobilă a organizaţiilor şi instituţiilor acestui cult revine Statului Român, care le poate atribui în parte către B.O.R.

În acest context, prima instanţă a reţinut că reclamanta a fost proprietara iniţială a imobilului compus din casă şi teren de 1.692 mp, chiar dacă nu figurează sub B 1 în foaia de proprietate a cărţii funciare și că demersul reclamantei este întemeiat pe dispoziţiile Decretului - Lege nr. 126/1990, astfel cum acesta a fost modificât şi completat prin O.G. nr. 64/ 2004, modificată şi completată prin Legea nr. 182/2005. Acest act normativ are caracter reparator fiind subsecvent Decretului-Lege nr. 9/1989 prin care B.R.U.R. (greco - catolică) este recunoscută oficial, act normativ care, abrogând o serie de acte normative emise de regimul comunist, condamnă fără echivoc caracterul discriminator, nedrept şi grav prejudiciabil al acestor reglementări, printre care se înscrie şi Decretul-Lege nr. 358/1948.

S-a reținut totodată, că reclamanta s-a conformat procedurii prevăzute de art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, convocând pârâta la dialog, consemnându-se refuzul Parohiei Ortodoxe Mocrea de a retroceda biserica, împrejurare care nu poate împiedica însă accesul liber al reclamantei la justiţie.

S-a constatat că în dosar nu există o probă în sensul exprimării dorinţei credincioşilor din comunitatea ortodoxă cu privire la situaţia bisericii și că, dacă în procedura desfăşurată în faţa comisiei mixte, dorinţa credincioşilor este asimilată prin aviz consultativ, respectiv aflarea acestei dorinţe este obligatorie, în procedura jurisdicţională în faţa instanţei, această dorinţă nu are nicio semnificaţie juridică.

Deși prin art. 3 din Decretul–Lege nr. 126/1990 s-a stabilit că situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut B.R.U.R. şi au fost preluate de biserica catolică se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri, în același timp, prin Legea nr. 182/2005 art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 a fost completat prevăzându-se la alin. (2) că, dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întruneşte sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulţumeşte vreuna din părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun.

Prima instanţă a concluzionat că, prin prisma dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., ar fi inadmisibil ca dreptul oricărei persoane la respectarea proprietăţii sale să fie subordonat dorinţei unui terţ, ori ca acest drept să fie garantat persoanelor juridice proporţional cu numărul de membri - persoane fizice care o alcătuiesc.

Astfel, ca urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948 şi în baza art. 481 C. civ., art. 34 pct. 1 şi 4 din Legea nr. 7/1996 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., prima instanţă a reţinut că este întemeiată acţiunea principală precizată având ca obiect atât biserica cât şi terenul aferent, preluarea dreptului de proprietate al reclamantei echivalând cu o expropriere nelegală.

Împotriva sentinţei a declarat apel pârâta P.O.R. Mocrea - Arad, solicitând schimbarea în tot a soluției, respingerea acţiunii reclamantei ca neîntemeiată şi admiterea cererii reconvenţionale astfel cum a fost formulată.

Apelul a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 87/R din 20 iunie 2013 a Curții de Apel Timişoara, secția I civilă.

Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut că înscrierile din cartea funciară dovedesc fără dubiu faptul că imobilele au fost stăpânite de reclamantă până la emiterea Decretului nr. 358/1948, când au trecut în mod abuziv în proprietatea pârâtei. În urma recunoaşterii oficiale a B.R.U.R.G.C., prin art. 3 al Decretului-Lege nr. 126/1990, completat de Legea nr. 182/2005, s-a reglementat procedura de restituire de către B.O.R. a lăcaşurilor de cult ce au fost preluate de aceasta din urmă în baza Decretului - Lege nr. 358/1948, aceste dispoziţiile legale având, în mod evident, un caracter reparator faţă de cultul greco-catolic, stând totodată la baza demersurilor iniţiate de acesta pentru redobândirea imobilului înscris în C.F., Mocrea, constând în lăcaşul de cult - B.G.C., împreună cu terenul intravilan aferent acesteia.

S-a constatat că expertiza tehnică de specialitate efectuată în cauză a statuat faptul edificării B.G.C. din localitatea Mocrea pe terenul înscris în C.F., Mocrea, și că, prin compararea titlurilor de proprietate prezentate de părţi raportat la petitele cu care a fost învestită, în mod legal a reţinut tribunalul că acţiunea în revendicare imobiliară de drept comun ce face obiectul prezentei cauze este întemeiat, fiind în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 480-481 C. civ., raportat la prevederile art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990.

Prin Decizia nr. 1095 din 1 aprilie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul declarat de pârâta P.O.R. Mocrea, casată hotărârea instanței de apel și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a dispune astfel, instanţa de recurs a reținut, în ce privește motivul vizând încălcarea prevederilor art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, că incidenţa textului de lege a fost invocată de pârâtă, atât în susţinerea excepţiilor inadmisibilităţii şi prematurităţii cererii de chemare în judecată, cât şi ca apărare de fond.

Astfel, prin motivele de apel, pârâta a susţinut că nu este suficient motivată şi întemeiată soluţia instanţei asupra excepţiei prematurităţii acţiunii, deoarece în procedura prealabilă de conciliere prevăzută de art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 nu au fost implicate părţile din prezenta cauză, iar convocarea la conciliere nu s-a realizat în termenul prevăzut la art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990 şi nu a fost determinată dorinţa credincioşilor care deţin bunurile ce fac obiect al disputei.

Prima instanţă a reţinut că reclamanta s-a conformat procedurii prevăzute de art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 şi a convocat Parohia Ortodoxă Mocrea la conciliere prealabilă; pentru că nu s-a ajuns la un rezultat, reclamanta are la îndemână calea acţiunii în justiţie potrivit dreptului comun; instanţa a reţinut, totodată, că în dosarul cauzei nu există probe în sensul exprimării dorinţei credincioşilor din comunitatea ortodoxă cu privire la situaţia bisericii, dar că, în orice caz, aceasta nu are semnificaţie juridică, deoarece legiuitorul nu a stabilit criterii precise pentru exprimarea sa.

Analizând motivul de apel invocat, instanţa de apel a confirmat soluţia tribunalului în sensul că în cauză au fost corect soluţionate excepţiile invocate, iar reclamanta a respectat dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990 în privinţa procedurii prealabile de conciliere, fără să se pronunţe asupra motivului referitor la faptul că nu a fost determinată dorinţa credincioşilor.

Înalta Curte a constatat că, potrivit cererii introductive de instanţă, cadrul normativ în care trebuie să fie soluţionate pretenţiile reclamantei este reprezentat de Decretul-Lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la B.R.U.R., prin care a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat ca efect al Decretului nr. 358/1948, de desfiinţare a cultului greco-catolic, distingându-se două situaţii: cea a bunurilor care se află în patrimoniul statului, redistribuibile în starea lor actuală şi, respectiv, cea a lăcaşurilor de cult şi a celor parohiale, preluate de B.O.R., pentru care restituirea se stabileşte de o comisie mixtă, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine respectivele bunuri.

Faţa de reglementarea menţionată, sintagma „potrivit dreptului comun” cuprinsă în conţinutul art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990 nu poate avea semnificaţia transformării cererii în retrocedare reglementată de norma specială într-o cerere în revendicare de drept comun, iar instanţa învestită cu o astfel de cerere nu poate ignora reglementarea specială care stabileşte drept criteriu de preferinţă dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine bunurile.

În ce privește introducerea drept criteriu de preferinţă a dorinţei credincioşilor, aceasta reprezintă opţiunea legiuitorului care a înţeles să reglementeze astfel materia retrocedării unor imobile cu afectaţiune specială, respectiv cea de lăcaşuri de cult, motiv pentru care instanţele nu pot cenzura oportunitatea adoptării unor astfel de norme, apreciate, de altfel, ca fiind constituţionale prin Deciziile nr. 23/1993, nr. 127/1994, nr. 49/1995 şi nr. 804/2012 ale Curţii Constituţionale.

Prin deciziile menționate, s-a statuat că prevederile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 respectă principiul general înscris în art. 1 alin. (3) din Constituţia României, conform căruia statul român este un stat de drept, democratic şi social, cât şi principiul libertăţii cultelor religioase consacrat de dispoziţiile constituţionale ale art. 29 alin. (3). A motivat instanţa constituţională în sensul că democraţia presupune şi aplicarea principiului majorităţii, iar teza ultimă a art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 „ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri” ilustrează aplicarea principiului arătat, prin instituirea unui criteriu social, cel al opţiunii majorităţii enoriaşilor.

Ca atre, Înalta Curte a constatat că instanţa de apel nu a analizat motivul de apel invocat, fiind încălcate prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi dreptul la un proces echitabil, deoarece hotărârea pronunţată nu cuprinde motivarea în raport cu fiecare dintre criticile din apel, impunându-se casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, ocazie cu care urmează să se aibă în vedere exigenţele art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, potrivit căruia situaţia juridică a lăcaşurilor şi caselor parohiale ce au aparţinut B.U.R. şi au fost preluate de B.O.R. se va stabili de reprezentanţii clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri, atât în legătură cu soluţionarea excepţiilor invocate, cât şi pe fondul cauzei.

Reluând judecata, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a pronunțat Decizia nr. 32 din 25 februarie 2015, prin care a admis apelul pârâtei și în consecință, a schimbat în parte sentința, în sensul respingerii acțiunii, cu menținerea în rest a dispozițiilor sentinței.

Conformându-se indicațiilor deciziei de casare, instanța de apel a analizat susţinerile pârâtei-apelante vizând lipsa calităţii procesuale active a reclamantei şi a lipsei dovezii calităţii de reprezentant a acesteia, pe care le-a găsit neîntemeiate.

Astfel, s-a reţinut că prima instanţă a fost sesizată cu cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta E.R.U.R.G.C. de Lugoj în calitate de for tutelar al P.R.U.R.G.C. Mocrea și că prin H.G. nr. 1208/2008 au fost recunoscute Codul de drept canonic al B.R.C. şi Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, „pe baza cărora se organizează şi funcţionează B.R.C. din România, respectiv B.R.U.R.G.C.”

Or, B.R.U.R.G.C. este o biserică catolică orientală de rit bizantin, astfel că, faţă de prevederile canonului 1 din Codul Canoanelor Bisericilor Orientale potrivit cărora „Canoanele acestui Cod privesc toate şi numai Bisericile orientale catolice, exceptând cazul în care, în ceea ce priveşte relaţiile cu Biserica latină, este stabilit în mod expres altfel.”, este evident că este supusă acestui cod, contrar celor susţinute de apelantă.

De asemenea, s-a apreciat că susţinerile apelantei vizând încălcarea dispoziţiilor art. 67, 83 C. pr. civ, art. 8 din Legea nr. 489/2006 nu se constituie în temeiuri de admitere a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a intimatei, întrucât în exercitarea puterii ce îi este recunoscută de canonul 178 din Codul canonic al reclamantei, Episcopul reprezintă eparhia în toate problemele juridice (canonul 190). Pe de altă parte, „în exercitarea funcţiei sale pastorale, Episcopul eparhial se va îngriji de toţi credincioşii creştini încredinţaţi lui…” (canonul 192), îndeplinirea acestei obligaţii presupunând inclusiv asigurarea lăcaşului în care aceştia să îşi practice cultul, în acest sens fiind promovată prezenta acţiune.

Neîntemeiate au fost considerate şi susţinerile vizând prescripţia dreptului la acţiune, față de dispoziţiile art. 37 din Decretul-Lege nr. 115/1938.” şi ale art. 36 din Legea nr. 7/1996 care stabilesc o excepţie de la caracterul imprescriptibil al acţiunii în rectificare de carte funciară, astfel că sunt de strictă interpretare, condiţiile referitoare la buna-credinţă şi la caracterul oneros al dobândirii imobilului impunându-se a fi întrunite cumulativ în persoana terţului.

Or, în cauză, pârâta nu doar că nu a făcut dovada caracterului oneros cu care ar fi dobândit lăcaşul de cult, ci a negat chiar existenţa acestuia pe terenul înscris în cartea funciară.

Totodată, a fost apreciată neîntemeiată și excepţia prematurităţii acţiunii, având în vedere prevederile art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 126/1990, faptul că s-a întrunit comisia mixtă formată din reprezentanții celor două culte, care nu au ajuns la nicio înțelegere, așa încât, conform art. 3 alin. (2) din Decretul - Lege nr. 126/1990, reclamanta „are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun”.

În ceea ce priveşte fondul pricinii, s-a apreciat că tribunalul a pronunţat o hotărâre nelegală, având în vedere îndrumările obligatorii în sensul art. 315 C. proc. civ. privind dezlegarea problemelor de drept cuprinse în decizia de casare.

Astfel, Înalta Curte a statuat că instanţa de apel trebuia să dea eficienţă criteriului referitor la dorinţa credincioşilor din comunitate, arătându-se că reclamanta pretinde revendicarea lăcaşului în conformitate cu dispoz. art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990 modificat prin Legea nr. 182/2005, Curtea Constituţională apreciind că textul de lege menţionat nu încalcă principiul după care statul român este stat democratic, şi nici pe cel al libertăţii cultelor religioase.

Ca urmare, în apel s-a depus la dosar un tabel intitulat “Conscripţia locuitorilor din Parohia Ortodoxă Mocrea, care au optat pentru păstrarea bisericii la cultul ortodox”, iar din examinarea listelor depuse a rezultat că dintr-un total de 298 de semnatari, 297 au optat pentru păstrarea de cultul ortodox a lăcaşului de cult.

Raportând aceste cifre la tabelele cu locuitorii ce aparţin fiecăruia dintre cele două culte, s-a constatat că poate fi prezumată dorinţa credincioşilor din comunitate ca lăcaşul de cult, în speţă, să rămână bisericii ortodoxe, această prezumţie nefiind răsturnată prin dovada contrară, a faptului că majoritatea credincioşilor doresc să revină la cultul iniţial şi să revendice drepturi decurgând din calitatea de fost credincios greco-catolic.

În concluzie, Curtea de apel reținut că, faţă de disp. art. 315 C. proc. civ. şi art. 3 alin. (2) din Decretul - Lege nr. 126/1990, reclamanta nu a dovedit îndeplinirea condiţiilor prevăzute de acest text privind existenţa unei dorinţe a majorităţii credincioşilor pentru restituirea lăcaşului de cult în litigiu, astfel încât apelul pârâtei este întemeiat sub aspectul soluţiei date în primă instanţă cererii de chemare în judecată precizată.

Cum, conform acestor considerente, reclamantei nu-i poate fi recunoscută calitatea de proprietar asupra imobilului în litigiu (lăcaş de cult şi teren), au fost respinse şi celelalte cereri ale acesteia, câtă vreme rectificarea suprafeţei de carte funciară şi dezmembrarea nu pot fi cerute decât de proprietarul (respectiv, de coproprietarul) imobilului, conform dispoziţiilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 7/1996, art. 83 alin. (2), art. 84 alin. (1), art. 89 alin. 6 din Ordinul nr. 633/2006, art. 480 C. civ. de la 1864, aplicabil în cauză, câtă vreme obligarea O.C.P.I. la efectuarea de menţiuni în cartea funciară are caracter accesoriu faţă de cererea în rectificare şi, în fine, câtă vreme posesia şi folosinţa solicitate de reclamantă cu privire la imobil sunt atribute ale dreptului de proprietate care nu a fost recunoscut reclamantei.

În ceea ce priveşte susţinerile apelantei privind respingerea cererii reconvenţionale în primă instanţă, Curtea de apel a reţinut că, pe cale reconvenţională, pârâta a solicitat să se constate inexistenta dreptului reclamantei asupra imobilului situat în Mocrea format din „casă, curte şi grădină în suprafaţă de 1.962 mp" identificat sub A.1 în C.F., Mocrea şi pe cale de consecinţa, să se constate dreptul său de proprietate asupra acestui imobil.

Deși corespunde realităţii că, respingând cererea reconvenţională, prima instanţă nu a expus separat în cuprinsul considerentelor motivele pentru care a dispus în acest sens, în același timp, respingerea acestei cereri este consecinţa firească a admiterii acțiunii principale, o atare modalitate de expunere a argumentelor de către tribunal neechivalând cu omisiunea de a intra în cercetarea fondului în sensul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., omisiune care să atragă desfiinţarea sentinţei cu trimitere spre rejudecare la prima instanţă.

În consecinţă, s-a constatat că soluţia de respingere a cererii reconvenţionale este legală, fiind menţinută ca atare, câtă vreme constatarea inexistenţei dreptului reclamantei asupra imobilului înscris în C.F., Mocrea are natura unei simple apărări pe care pârâta o opune pretenţiilor reclamantei întemeindu-se (şi) pe conţinutul cărţii funciare.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta E.R.U.R.G.C., ale cărei critici au vizat următoarele aspecte:

- Hotărârea este dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), instanţa de apel realizând pe de o parte, aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 255 C. proc. civ., pronunţând în cauză o sentinţă, în condiţiile în care hotărârea acesteia, dată în soluţionarea apelului, trebuia să se intituleze deciziei, iar pe de altă parte, a dispoz. art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990, raportate la art. 480-481 C. civ., atunci când a considerat că „reclamanta nu a dovedit îndeplinirea condiţiilor legale referitoare la dorinţa majorităţii credincioşilor pentru restituirea lăcaşului de cult în litigiu”.

Astfel, faţă de dispoz. art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 182/2005, în situaţia în care pretenţiile de restituire a lăcaşului nu se rezolvă de comisia mixtă, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie potrivit dreptului comun.

Rezultă că reclamanta, în calitate de parte interesată, nu a avut nicio obligaţie de a solicita dorinţa credincioşilor din comunitatea Mocrea, iar caracterul de drept comun al acţiunii în revendicare se opune obstrucţionării liberului exerciţiu al acestei acţiuni prin impunerea altor condiţii precum cea enunţată de instanţa de apel.

Posibilitatea exercitării necondiţionate a acţiunii în revendicare de drept comun în contextul legislativ instituit din Legea nr. 182/2005 a fost de altfel, menţionată de C.E.D.O. într-o speţă similară (Hotărârea pronunţată în cauza Parohia Greco - Catolică Sâmbăta Bihor contra României), în care statul a fost condamnat pentru încălcarea art. 6 par.1 şi art. 14 din Convenţie, tocmai pentru faptul că instanţele naţionale respinseseră ca inadmisibilă o acţiune formulată în acelaşi cadru ca şi cel de faţă.

De aceea, în mod nelegal a dispus instanţa de apel, întemeindu-se pe art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990, respingerea acţiunii în revendicare, câtă vreme textul de lege, referindu-se la accesul la justiţie al părţii interesate potrivit dreptului comun, nu prevede niciunde în cuprinsul său, vreo referire la consultarea credincioșilor din comunitate.

Faptul că, credincioşii de confesiune ortodoxă sunt mai numeroşi decât credincioşii greco-catolici în comunitatea Mocrea nu are nicio relevanţă în cauză şi dacă în procedura prealabilă, aflarea dorinţei credincioşilor este obligatorie, în procedura jurisdicţională, această dorinţă nu are nicio semnificaţie juridică.

De asemenea, instanţa de apel a interpretat greşit îndrumările date de Înalta Curte, încălcând flagrant dispoz. art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990, atunci când a apreciat că se poate prezuma dorinţa credincioşilor din comunitate ca lăcaşul de cult să română bisericii ortodoxe, confundând numărul credincioşilor din comunitatea Mocrea cu dorinţa acestora, stabilind o prezumţie nesusţinută de nicio probă.

Or, având în vedere că în prezent numărul credincioşilor ortodocşi este majoritar în toate comunităţile religioase din Transilvania, o aplicare în sensul menţionat a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990 ar goli actul normativ de orice conţinut reparator.

- S-a solicitat ca, după admiterea recursului, pe fondul cauzei să se dispună admiterea acţiunii în revendicare întrucât unicul titlu de proprietate valabil rezultat din cuprinsul colii de C.F., Mocrea este titlul reclamantei.

Sub acest aspect, recurenta a reluat elementele de fapt ale pricinii prezentate în faţa instanţelor de fond, arătând situaţia imobilului anterior anului 1948, felul în care s-a făcut după aceea înscrierea dreptului în favoarea intimatei-pârâte în baza Decretului nr. 358/1948, în pretinse condiţii de nevalabilitate date de nerespectarea art. 17 alin. (1) şi (4) din Decretul-Lege nr. 115/1938.

Ca atare, intimata-pârâtă este cea care stăpâneşte imobilul în litigiu fără nici un titlu valabil, aşa încât în mod corect prima instanţă a fondului a admis acţiunea în revendicare.

O soluţie în sens contrar ar fi un act nedemocratic şi ar contraveni dispozițiilor art. 29 alin. (2) din Constituţie referitoare la garantarea libertăţii conștiinței, ceea ce presupune ca orice cetăţean, chiar aparţinând unei comunităţi religioase devenite minoritare prin trecerea forţată a majorităţii membrilor săi la alt cult, nu numai să-şi păstreze cultul religios, dar şi să-l practice în biserici şi lăcaşuri de cult.

Intimata-pârâtă Parohia Ortodoxă Mocrea a depus întâmpinare(calificată concluzii scrise) prin care a solicitat respingerea recursului, arătând că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoz. art. 315 C. proc. civ. şi a îndrumărilor date prin decizia de casare, atunci când a analizat exigenţele art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, constatând că nu funcţionează în favoarea reclamantei criteriul voinţei majorităţii credincioşilor din comunitate pentru a-i fi retrocedat lăcaşul de cult. De asemenea, s-a arătat că soluția se înscrie în jurisprudența instanței de contencios european, făcându-se trimitere, în acest sens, la Hotărârea pronunțată la 19 mai 2015 în cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni împotriva României, în care s-a constatat că adoptarea criteriului voinței credincioșilor nu a reprezentat o încălcare a art. 14 din Convenție și totodată, că nu a avut loc o încălcare a art. 6 parag. 1, nefiind îngrădit accesul la justiție.

Analizând criticile deduse judecăţii prin intermediul recursului, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

- Susţinerea incidenţei motivului de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. întrucât actul jurisdicţional de dezînvestire a instanţei a fost intitulat în mod greşit sentinţă, în loc de decizie, fiind astfel încălcate dispoz. art. 255 alin. (1) C. proc. civ., este lipsită de temei.

Ceea ce învederează recurenta nu este un aspect de nelegalitate sancţionabil în recurs, ci o eroare materială susceptibilă de îndreptare pe calea procedurală prev. de art. 281 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă nu pretinde că nu ar fi avut loc o judecată specifică etapei jurisdicţionale a apelului ci doar că, în mod greşit, hotărârea de dezînvestire a fost intitulată sentinţă, în loc ca denumirea acesteia să fie aceea de decizie, aşa cum prevede art. 255 alin. (1) C. proc. civ.

Că este o simplă eroare materială rezultă o dată în plus, din împrejurarea că minuta soluţiei (dispozitivul hotărârii, în sensul art. 258 alin. (1) C. proc. civ.) poartă menţiunea de decizie (fila 1, verso, apel), aşa încât, aducerea în recurs, ca aspect de nelegalitate, a unei asemenea împrejurări de ordin formal este lipsită de orice fundament.

- Este, de asemenea, nefondată critica recurentei referitoare la greşita aplicare a normelor de drept material, dată şi de o incorectă înţelegere şi aplicare a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. şi a îndrumărilor deciziei de casare.

Contrar susţinerii recurentei, prin Decizia de casare (nr. 109 din 1 aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție) s-a statuat asupra cadrului normativ în care trebuie să aibă loc soluţionarea litigiului, stabilindu-se că acesta este dat de dispoziţiile Decretului-Lege nr. 126/1990 şi că sintagma „potrivit dreptului comun” cuprinsă în art. 3 alin. (2) din acest act normativ nu poate avea semnificaţia transformării cererii în revendicare reglementată de norma specială într-o acţiune de drept comun şi că „instanţa învestită cu o astfel de cerere nu poate ignora reglementarea specială care stabileşte drept criteriu de preferinţă dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine bunurile”.

Or, conformându-se acestor indicaţii - care, circumscriindu-se dezlegărilor în drept erau obligatorii potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ. - instanţa de trimitere a procedat la verificarea criteriului instituit de norma specială şi a constatat că, dintr-un total de 298 enoriaşi, 297 au optat pentru păstrarea de cultul ortodox a lăcaşului de cult ce face obiectul litigiului.

În acest context, şi raportându-se la cifrele rezultate din tabelele cu locuitorii ce aparţin fiecăruia dintre cele două culte, instanţa de apel a prezumat corect că dorinţa credincioşilor din comunitate este ca lăcaşul de cult să rămână bisericii ortodoxe.

Este eronată susţinerea recurentei conform căreia instanţa de apel ar fi confundat numărul credincioşilor cu voinţa acestora, stabilind o prezumţie nesusţinută de nicio probă şi denaturând astfel, criteriul legal.

Potrivit art. 1199 C. civ., „prezumţiile sunt consecinţele ce legea sau magistratul trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut”, întemeindu-se aşadar pe raţionamente ale judecătorului (atunci când nu este vorba de prezumţii legale, cu valoare prestabilită) bazate pe un fapt vecin şi conex cu cel generator de drepturi.

Este aceea ce s-a întâmplat în speţă când instanţa, întemeindu-se pe tabelele cu numărul şi numele enoriaşilor aparţinând cultului ortodox a tras concluzia că voinţa acestora este să rămână aparţinători aceluiaşi cult.

Cum o asemenea prezumţie este una simplă, relativă, reclamanta putea face dovada contrară - respectiv, a faptului că majoritatea credincioşilor ar dori să revină la cultul greco-catolic (şi deci, în favoarea lor ar funcţiona criteriul instituit prin art. 3 din Decretul nr. 126/1990) ceea ce, aşa cum reţine instanţa de apel, în speţă nu s-a întâmplat.

Pe de altă parte, aducând în dezbaterea judiciară din recurs, necesitatea ca soluţionarea cauzei să se facă potrivit normelor care guvernează acţiunea în revendicare de drept comun, reclamanta ignoră, cum s-a arătat deja, dezlegările jurisdicţionale intrate în autoritate de lucru judecat ale deciziei de casare.

Statuarea că este vorba despre un litigiu supus unui cadru normativ special (ale cărui dispoziţii şi criterii de preferabilitate operează nu doar în procedura prealabilă, din faţa comisiei interconfesionale ci şi în faţa instanţei de judecată) are caracter irevocabil, opunându-se deopotrivă, instanţei de trimitere şi părţilor.

- În ce priveşte susţinerea că o asemenea aplicare a normei speciale, „ţinându-se seama de dorinţa majorităţii credincioşilor din comunitate” ar avea caracter discriminatoriu, fiind de natură să dezavantajeze cultul greco-catolic şi să lipsească de conţinut actul reparator, critica este de asemenea, neîntemeiată.

Astfel, împrejurarea că s-a stabilit drept criteriu de preferinţă dorinţa credincioşilor este un aspect de opţiune a legiuitorului care a înţeles să reglementeze în această modalitate într-o materie ce vizează imobile cu o anumită afectaţiune (lăcaşuri de cult), iar asupra constituţionalităţii art. 3 din Decretul nr. 126/1990, Curtea Constituţională s-a pronunţat în sensul că textul nu încalcă principiul după care statul român este un stat democratic şi nici pe cel al libertăţii cultelor religioase (Deciziile nr. 23/1993, nr. 127/1994, nr. 49/1995, nr. 804/2012, menţionate şi de instanţa de apel).

Aceasta, întrucât democraţia „presupune şi aplicarea principiului majorităţii, or, din ultima parte a art. 3 - ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri - rezultă chiar aplicarea acestui principiu prin instituirea unui criteriu social, acela al opţiunii majorităţii enoriaşilor”.

Totodată, s-a statuat că „libertatea cultelor religioase implică nu numai autonomia lor faţă de stat, dar şi libertatea credinţelor religioase” iar în contextul în care în aceeaşi comunitate locală există credincioşi ortodocşi şi greco-catolici, criteriul social al majorităţii enoriaşilor pentru determinarea destinaţiei lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinţei religioase a acestui bun, în funcţie de voinţa majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosinţe” întrucât „altminteri, ar însemna că, în mod nejustificat credincioşii ortodocşi majoritari să fie împiedicați să-şi poată practica religia, dacă nu trec la cultul greco-catolic.”

- Contrar poziţiei recurentei, nu se poate susţine că o asemenea lege ar fi lipsită de conţinutul său reparator, prin instituirea criteriului voinţei credincioşilor, întrucât o măsură abuzivă, cum a fost aceea a preluării de către stat a lăcaşurilor de cult în anul 1948, într-un stat de drept nu poate fi reparată printr-un abuz în sens invers, care ar nesocoti opţiunea majorităţii credincioşilor la data adoptării acelei măsuri.

De aceea, restituirea bunurilor ce au aparţinut B.G.C. păstrează caracterul reparator în contextul respectării condiţiei impuse de art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 126/1990. Altminteri, s-ar aduce atingere principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice, în condiţiile în care potrivit jurisprudenţei constante a instanţei de contencios european, atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri, disproporţionate.

- Este, de asemenea, nefondată critica recurentei în legătură cu îngrădirea accesului la justiţie şi încălcarea dispoz. art. 6 parag.1 din Convenţia europeană, prin nesocotirea caracterului de drept comun al acţiunii în revendicare şi instituirea unei cerinţe suplimentare în analiza pretenţiilor reclamantei.

Formulând o astfel de critică, recurenta-reclamantă ignoră încă o dată dezlegările intrate în autoritate de lucru judecat cu privire la raportul dintre legea generală şi cea specială şi faptul că rezolvarea acestuia se realizează în favoarea reglementării speciale (întrucât specialia generalibus derogant) ceea ce în speţă înseamnă tocmai luarea în considerare a criteriului voinţei majorităţii credincioşilor.

Pentru a putea promova o acţiune în revendicare de drept comun, fără a fi nevoită să urmeze legea specială, reclamanta ar fi trebuit să se poată prevala de existenţa unui „bun”, a unui drept de proprietate în patrimoniul său, pe care să-l poată astfel valorifica.

Or, prin Decretul nr. 358/1948 cultul greco-catolic a fost desfiinţat, iar bunurile din patrimoniul Bisericii greco-catolice au fost preluate de stat, imobilul în litigiu fiind intabulat ulterior pe numele intimatei-pârâte.

Faptul că prin Decretul-Lege nr. 9/1989 a fost recunoscută oficial B.R.U.R. (Greco - Catolică), urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, nu înseamnă că a renăscut în patrimoniul acesteia vechiul drept de proprietate, câtă vreme reconstituirea proprietăţii este supusă unei anumite proceduri reglementate prin dispozițiile Decretului-Lege nr. 126/1990, speranţa de a vedea redobândit dreptul de proprietate neputând fi asimilată noţiunii de bun (în acest sens şi Hotărârea în cauza pilot M. Atanasiu ș.a împotriva României, parag. 140-143).

Nu se poate susţine că ar fi avut loc o îngrădire a accesului la justiţie câtă vreme instanţa a analizat fondul pretenţiei reclamantei şi, constatând că nu este justificat dreptul pretins, în contextul reglementării speciale, a confirmat soluţia de respingere, ca nefondată, a acţiunii promovate.

Trimiterea pe care o face recurenta la Hotărârea din cauza P.G.C. Sâmbăta de Sus - prin care s-a constatat încălcarea art. 6 par.1, determinată de soluţia de respingere a acţiunii ca inadmisibilă - nu este de natură să-i sprijine critica întrucât în prezenta cauză reclamantei nu i-a fost opus un fine de neprimire, ci i-a fost analizat fondul pretenţiilor.

În schimb, este pertinentă apărarea pe care o face intimata-pârâtă cu referire la Hotărârea C.E.D.O. din cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni c. României (cererea nr. 76943/11) în care, într-o pricină asemănătoare, s-a constatat că „nu a existat o violare a art. 6 parag. 1 din Convenție prin aceea că cererea în retrocedarea lăcașului de cult a fost soluționată prin aplicarea normei speciale în detrimentul dreptului comun și că nu se poate pretinde că ar fi avut loc o denegare de justiție câtă vreme litigiul a făcut obiect de examinare pentru curtea de apel și Înalta Curte, jurisdicții care au motivat deciziile lor în fapt și în drept, interpretările acestora cu privire la circumstanțele supuse judecății nefiind arbitrare, nerezonabile sau de natură a aduce atingere echității procedurii, relevând modalitatea de aplicare a legii interne”(parag. 91).

- În privința aspectelor pe care recurenta pretinde, în mod impropriu, că le-ar deduce judecății „pe fondul cauzei”, ele nu vizează criticile din recurs (ceea ce înseamnă fondul cauzei în această fază procesuală), ci împrejurări ținând de fondul pricinii asupra cărora instanța de recurs ar trebui să se pronunțe în mod diferit față de instanța de apel în ipoteza în care s-ar ajunge la admiterea recursului, ceea ce nu este cazul, față de considerentele expuse anterior.

În consecință, constatând, potrivit tuturor argumentelor dezvoltate anterior, caracterul nefondat al criticilor de nelegalitate deduse judecății, Înalta Curte va respinge ca atare recursul reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta E.R.U.R.G.C. de Lugoj împotriva Deciziei nr. 32 din 25 februarie 2015 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 iunie 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 1551/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 1554/2015. Civil →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1552/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs