ICCJ. Decizia nr. 1623/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1623/2015
Dosar nr. 1505/324/2015
Şedinţa din camera de consiliu de la 12 iunie 2015
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tecuci la data de 23 martie 2015, creditoarea C.E.C.B., prin Agenţia Tecuci a solicitat a se dispune învestirea cu formulă executorie a contractului de credit pentru nevoi personale nr. XXX din 08 martie 2013 încheiat de petentă cu debitoarea împrumutată I.M.A., precum şi a contractelor de ipotecă mobiliară nr. 92 din 08 martie 2013 şi contractul de ipotecă mobiliară nr. 93 din 08 martie 2013, încheiate de către petentă cu garanţii-debitori I.M.A. şi respectiv M.G..
Prin încheierea din 31 martie 2015, Judecătoria Tecuci a dispus învestirea cu formulă executorie a contractului de credit pentru nevoi personale şi a disjuns capetele de cerere având ca obiect învestirea cu formulă executorie a contractelor de ipotecă mobiliară.
Prin încheierea din 2 aprilie 2015, Judecătoria Tecuci şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.
Pentru a se dezînvesti, Judecătoria Tecuci a reţinut în esenţă că, potrivit art. 1811 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 modificat prin Legea nr. 138/2014 "(1) Învestirea cu formulă executorie a contractului de ipotecă în vederea executării ipotecii mobiliare prin vânzarea bunului ipotecat prevăzută la art. 2.445 C. civ. este de competenţa judecătoriei în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau, după caz, îşi are sediul creditorul."
În speţă se observă că, prin adresa nr. nr. 1549 din 27 martie 2015, petenta-creditoare a arătat că solicită învestirea cu formulă executorie a celor două contracte de ipotecă mobiliară în scopul prevăzut de art. 2445 C. civ.
S-a apreciat că, în cazul cererilor având ca obiect învestirea cu formulă executorie a contractelor de ipotecă mobiliară, legiuitorul a instituit o competenţă materială exclusivă, derogatorie de la dreptul comun în materie, reprezentat de dispoziţiile art. 6401 (art. 641 după republicarea codului) C. proc. civ.
În speţă se observă că sediul petentei-creditoare se află în Bucureşti, sector 3, astfel că s-a apreciat că Judecătoria Sector 3 Bucureşti este competentă să soluţioneze cererea de învestire a celor două contracte de ipotecă imobiliară.
În acest sens, s-a reţinut că, în speţă, competenţa de soluţionare a cererii aparţine judecătoriei în a cărui rază teritorială se află sediul principal al petentei-creditoare, chiar dacă raportul juridic dedus judecăţii s-a derulat la o sucursală a acesteia, respectiv Sucursala Galaţi, Agenţia Tecuci. în acest sens, Înalta Curte a reţinut că "dacă legiuitorul ar fi intenţionat stabilirea competenţei şi în funcţie de eventualele dezmembrăminte, de natura celor menţionate în art. 43 din Legea nr. 31/1990 denumite generic "sedii secundare" - ar fi inserat această posibilitate în chiar conţinutul normei. Tăcerea legiuitorului în această privinţă nu poate fi interpretată în sensul posibilităţii, pentru interpretul normei, de a extinde aplicarea textului de lege şi la situaţii de excepţie ce nu au fost reglementate expres, în caz contrar, adăugându-se nepermis la lege". (Decizia nr. 920 din 10 februarie 2012 pronunţată de, Secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect conflict negativ de competenţă).
Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, prin Sentinţa civilă nr. 6693 din 13 mai 2015, la rându-i, a admis excepţia de necompetenţă teritorială şi, pe cale de consecinţă, şi-a declinat competenţa de soluţionare a cererii de învestire cu formulă executorie a contractelor indicate în petitul acţiunii, în favoarea Judecătoriei Tecuci. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Judecătoria Tecuci şi Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti şi a trimis dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a pronunţa regulatorul de competenţă.
Pentru a se desesiza, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a constatat că, aşa cum a reţinut şi Judecătoria Tecuci, conform art. 1811 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, învestirea cu formulă executorie a contractului de ipotecă în vederea executării ipotecii mobiliare prin vânzarea bunului ipotecat prevăzută la art. 2.445 C. civ. este de competenţa judecătoriei în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau, după caz, îşi are sediul creditorul.
Dar, prin cererea care a făcut obiectul dosarului 1505/324/2015, petenta nu a solicitat (şi nici nu ar fi putut solicita) numai învestirea cu formulă executorie a contractelor de ipotecă mobiliară, ci şi a contractului de credit faţă de care contractele de ipotecă sunt garanţii, aşa cum rezultă din minuta pronunţată în dosar 1395/324/2015 prin care s-a dispus disjungerea capătului de cerere privind învestirea contractelor de ipotecă, de capătul de cerere privind învestirea contractului de credit.
Or, contractul de ipotecă nu este un titlu executoriu prin el însuşi, ci numai împreună cu contractul de credit aferent, atâta timp cât contractul de ipotecă este un accesoriu, o garanţie a unui contract de credit şi nu are o existenţă de sine stătătoare. Astfel şi capătul de cerere având ca obiect învestirea cu formula executorie a contractelor de ipotecă era capăt de cerere cu caracter accesoriu şi, pe cale de consecinţă, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 123 C. proc. civ., conform cărora instanţa competentă să judece cererea principală este competentă să judece şi cererile accesorii chiar dacă acestea din urmă ar fi de competenţa teritorială exclusivă a unei alte instanţe.
Practic nici nu s-ar putea admite ca actele aflate în interdependenţă dintre aceleaşi părţi (cum este contractul de credit cu contractele de garanţie) să fie învestite de instanţe diferite. În caz contrar s-ar ajunge şi la o fragmentare a raporturilor dintre părţi raportat la instanţele de judecată, la o fragmentare şi a întregului proces de executare silită, învestirea cu formulă executorie fiind urmărită de un creditor doar pentru a putea demara ulterior procedura executării silite.
Dispoziţiile art. 99 C. proc. civ. privind posibilitatea disjungerii şi declinării acelor capete de cerere care atrag competenţa unei alte instanţe, cu păstrarea doar a acelor capete de cerere în raport de care o instanţă este competentă, nu pot fi aplicate în cauză pentru că acestea vizează numai competenţa materială, nu şi competenţa teritorială care vizează prezenta cauză.
Analizând conflictul negativ de competenţă în condiţiile art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Tecuci, având în vedere următoarele considerente:
Obiectul sesizării instanţei îl constituie învestirea cu formulă executorie a două contracte de ipotecă mobiliară, încheiate pentru asigurarea executării obligaţiei principale rezultată dintr-un contract de nevoi personale.
Aşa cum corect a reţinut Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, contractele de ipotecă mobiliară sunt accesorii contractului de credit, constituind garanţii ale acestuia.
Potrivit art. 2344 C. civ., ipoteca mobiliară are un caracter accesoriu, subzistând cât timp există obligaţia pe care o garantează, potrivit regulii accesorium sequitur principale, astfel că existenţa juridică a ipotecii va depinde în mare parte de obligaţia principală. Consecinţa acestui fapt este că pentru a exista din punct de vedere juridic, ipoteca presupune, obligatoriu ca premisă, o obligaţie valabilă. Fiind lipsită de suportul său juridic, ipoteca fie nu se va putea naşte, fie va dispărea şi ea odată cu stingerea creanţei principale [conform art. 2428 alin. (2) lit. a)].
De la această trăsătură există şi o excepţie în situaţia stingerii dreptului la acţiune privind acţiunea principală, prin prescripţie extinctivă, ipoteca va putea funcţiona în continuare asigurând executarea obligaţiei debitorului [art. 2540 alin. (1) C. civ.].
În acest context, contractele de ipotecă, având un caracter accesoriu, pot fi puse în executare silită, conform dispoziţiilor art. 662 şi urm. C. proc. civ., doar în situaţia în care creanţa pe care o garantează este constatată, la rândul său, în cuprinsul unui titlu executoriu.
Conform art. 641 C. proc. civ. republicat, în cazul învestirii cu formulă executorie, instanţa trebuie să verifice dacă înscrisurile întrunesc toate condiţiile de formă cerute de lege pentru a putea fi titluri executorii, precum şi alte cerinţe în cazurile prevăzute anume de lege.
Mai mult, potrivit art. 2430 C. civ., executarea ipotecii nu poate fi realizată decât în virtutea unui titlu executoriu şi pentru o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.
Or, îndeplinirea condiţiile de formă cerute de lege pentru a fi titlu executoriu în ipoteza contractelor de ipotecă mobiliare nu se poate constata în lipsa reţinerii caracterului de titlu executoriu al creanţei principale garantată prin contractele de ipotecă mobiliară.
Prin urmare, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 123 C. proc. civ., conform cărora instanţa competentă să judece cererea principală (în speţă Judecătoria Tecuci) este competentă să judece şi cererile accesorii chiar dacă acestea din urmă ar fi de competenţa teritorială exclusivă a unei alte instanţe.
Pe de altă parte, în cauză nu sunt incidente prevederile art. 1811 din Legea nr. 71/2011, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 138/2014.
Astfel, prevederile art. 1811 se regăsesc în capitolul VII, secţiunea 1, al Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, intitulată "Dispoziţii tranzitorii şi de punere în aplicare a cărţii a V-a "Despre obligaţii" a Codului civil", iar câmpul lor de aplicare era destinat reglării tranzitorii a normelor de drept procedural după care se judecă procesele şi cererile în materie civilă sau comercială aflate în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Codului civil din 2009, acestea având caracterul unor norme de competenţă tranzitorii speciale pentru anumite titluri executorii, în speţă, contractele de ipotecă mobiliară executate în vederea vânzării bunurilor ipotecate prevăzută de art. 2445 C. civ.
Ulterior, prin art. 6401 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 138/2014 (devenit art. 641 după republicare), s-au stabilit norme de competenţă de aplicare generale în privinţa cererilor de învestire cu formulă executorie a titlurilor executorii, altele decât hotărârile judecătoreşti, în sensul existenţei unei competenţe teritoriale alternative, între judecătoria în circumscripţia căreia se află domiciliul sau sediul creditorului ori al debitorului, după caz.
De asemenea, prin art. 83 lit. k) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., s-a prevăzut faptul că, la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă se abrogă orice alte dispoziţii contrare, chiar dacă sunt cuprinse în legi speciale.
Or, potrivit art. 54 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, normele tranzitorii trebuie să asigure, pe o perioadă determinată, corelarea celor două reglementări astfel încât punerea în aplicare a noului act normativ să decurgă firesc şi să evite retroactivitatea acestuia sau conflictul între norme succesive.
Prin urmare, norma de procedură ce stabilea o competenţă specială, prevăzută în art. 1811 din Legea nr. 71/2011, fiind o normă tranzitorie, şi-a încetat aplicabilitatea odată cu intrarea în vigoare a normei generale prevăzute de art. 641 C. proc. civ. (în forma modificată prin Legea nr. 138/2014).
Ca atare, în cauză sunt incidente prevederile art. 641 alin. (2) C. proc. civ., modificat prin Legea nr. 138/2014, potrivit cărora "Cererea de învestire cu formulă executorie se soluţionează de judecătoria în circumscripţia căreia se află domiciliul sau sediul creditorului ori al debitorului, după caz (...). Dacă domiciliul sau, după caz, sediul creditorului se află în străinătate, creditorul va depune cererea de învestire şi la judecătoria în circumscripţia căreia se află domiciliul său ales."
Reglementarea redată cuprinde, în prima teză, o competenţă teritorială alternativă, în sensul că sunt competente, deopotrivă, a soluţiona cererea de învestire cu formulă executorie, judecătoria în circumscripţia căreia se află domiciliul sau sediul creditorului, precum şi judecătoria de la domiciliul sau sediul debitorului. Teza finală a textului procedural evocat vizează o altă situaţie - ce nu se regăseşte în speţă -aceea în care, sediul creditorului se află în străinătate.
În această situaţie, operează dispoziţiile art. 116 C. proc. civ., textul procedural evocat instituind posibilitatea de opţiune a reclamantului în alegerea instanţei, deoarece în toate cazurile de competenţă teritorială alternativă, reclamantul este cel care face alegerea între mai multe instanţe, deopotrivă competente.
Textul prevăzut de art. 116 C. proc. civ. trebuie interpretat în sensul că, odată alegerea făcută de către reclamant, instanţa competentă nu se poate dezînvesti prin declinarea competenţei de soluţionare a cauzei, din oficiu, ori la cererea pârâtului, însă, deopotrivă, nici reclamantul nu poate reveni asupra alegerii, în favoarea unei alte instanţe competente.
În speţă, raportat la prevederile art. 641 alin. (2) C. proc. civ. mai sus-menţionate, creditoarea a avut alegerea între două instanţe deopotrivă competente, respectiv Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti - ca instanţă de la sediul creditoarei şi Judecătoria Tecuci - ca instanţă de la domiciliul debitorului - cererea de învestire cu formulă executorie a contractelor fiind introdusă pe rolul Judecătoriei Tecuci.
Pe de altă parte, noţiunea de "sediu" al creditoarei din cuprinsul art. 641 alin. (2) teza primă are în vedere instanţa de la sediul central al instituţiei (Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti), iar nu al sucursalei - entitate fără personalitate juridică (Judecătoria Tecuci), astfel cum corect a reţinut Judecătoria Tecuci.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că dreptul de opţiune al creditoarei a fost exprimat între două instanţe deopotrivă competente teritorial în a soluţiona cererea de învestire cu formulă executorie, aceasta fiind introdusă pe rolul Judecătoriei Tecuci, aşa încât această instanţă, în mod nelegal, s-a dezînvestit în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Judecătoriei Tecuci, în temeiul art. 641 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 138/2014.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Tecuci.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 iunie 2015.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 1615/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1624/2015. Civil → |
|---|
