ICCJ. Decizia nr. 1624/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1624/2015
Dosar nr. 7800/3/2013
Şedinţa publică din 16 iunie 2015
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 02 iunie 2010 reclamanta G.I. a chemat în judecată pe pârâţii Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti reprezentat prin primar şi pe C.Ş., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să fie obligaţi aceştia să-i restituie suma pe care o evaluează provizoriu la 1.700. 000.000 lei (RON), constând în: preţul actualizat la nivelul pieţii pentru ap. 1 din str. S. nr. 9 pe care l-a cumpărat parţial în baza Legii nr. 112/1995 cu contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 8 octombrie 1998 şi parţial printr-o sultă, urmare a dispoziţiei Primăriei nr. y din 05 mai 2000 emisă în executarea sentinţei Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti nr. 465 din 22 martie 2000; cheltuielile pe care le-a suportat pentru executarea planului de situaţie şi de structură a imobilului şi - sporul de valoare al acestui apartament, reprezentând lucrările necesare şi utile pe care le-a efectuat, constând în montarea cu gresie, faianţă şi rigips a dependinţelor şi a unor încăperi, înlocuirea instalaţiilor sanitare (cadă baie, cabină duş, boiler, chiuvete şi vase WC), a instalaţiei de apă, gaze şi lumină, calorifere, serpentină centrală gaze, refacere tâmplărie interioară şi exterioară, ş.a.
A solicitat actualizarea acestei sume în baza indicelui de inflaţie comunicat de Comisia de Statistică la data plăţii efective.
Pârâtul C.Ş. a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat să se dispună obligarea reclamantei- pârâte G.I. la plata sumei de 1000 euro( 4260 lei) plătibilă în lei la cursul din ziua plaţii, reprezentând lipsa de folosinţă pentru spaţiul din Bucureşti, str. S. nr. 9, parter, ap. 1, sector 2, pe care îl ocupă fără să achite chiria încă din ianuarie 2008 şi până la zi; suma este ipotetică urmând să-şi mărească câtimea pretenţiilor potrivit disp. art 132 alin. (2) C. proc. civ., în baza unui raport de expertiză de stabilire a lipsei de folosinţă ; obligarea la plata cheltuielilor de judecata.
În fapt, a arătat că a redobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în Bucureşti, str. S. nr. 9, parter, ap. 1, sector 2, în baza Deciziei civile nr. 1632 din 21 noiembrie 2006 pronunţata de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 2140 din 13 decembrie 2007 pronunţata de Curtea de Apel, secţia a III-a civilă.
În baza hotărârii judecătoreşti au fost emise Dispoziţia primarului general al PMB nr. 11262 din 11 martie 2009 şi Protocolul de predare - preluare nr. 5382 din 28 aprilie 2009 al CGMB- AFI.
Reclamanta pârâtă ocupă spaţiul situat la parterul imobilului din str. S. 9, sector 2, şi camera de la mansardă precum şi pivniţa, fără să achite chirie din 1 ianuarie 2008, iar la notificarea sa formulată prin avocat, la data de 9 iunie 2009, nu a dat curs.
Prin întâmpinarea depusă, pârâtul C.Ş. a solicitat respingerea capătului din acţiunea introductivă privind obligarea sa la plata sporului de valoare adus imobilului ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în situaţia în care nu se va reţine excepţia, a solicitat respingerea, ca nefondat.
La data de 31 ianuarie 2011 reclamanta şi-a modificat cererea de chemare în judecată în sensul că a solicitat preţul reactualizat de la Municipiul Bucureşti şi de la Ministerul Finanţelor în calitate de reprezentant al Statului şi nu în nume propriu cum a precizat la termenul din data de 18 martie 2011.
Totodată la data de 28 martie 2011 a precizat că solicită de la pârâtul C.Ş., în baza art. 48 alin. (1) şi (2), precum şi art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009 suma de 8.938,56 euro, reprezentând îmbunătăţiri, precum şi 37.452,57 euro spor de valoare.
La termenul de judecată din data de 13 mai 2011, reclamanta a înţeles să îşi modifice din nou cererea de chemare în judecată prin introducerea unui nou pârât, Ministerul Finanţelor Publice în nume propriu, cerere ce a fost respinsă, ca tardiv formulată, de către tribunal, prin încheierea de la acea dată, nefiind îndeplinite niciuna dintre situaţiile prevăzute de art. 132, 135 C. proc. civ.
Prin Sentinţa civilă nr. 1287 din 9 iulie 2011 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a PMB şi a respins acţiunea faţă de aceasta ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, privind capătul de cerere privind restituirea preţului; a respins acest capăt de cerere şi în contradictoriu cu Statul român; a admis în parte capătul 2 din cerere (sporul de valoare) în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti reprezentat prin primar şi C.Ş.; a obligat pârâtul C.Ş. la plata către reclamantă a sumei de 23407,85 Euro, în echivalent lei la data plăţii, reprezentând spor de valoare; a admis în parte cererea reconvenţională; a obligat reclamanta către pârâtul C.Ş. la plata sumei de 9435,99 Euro, în echivalent lei la data plăţii reprezentând lipsa de folosinţă a imobilului de la data de 01 iulie 2009 la zi.
La adoptarea soluţiei, instanţa de fond a avut în vedere că reclamanta a cumpărat apartamentul 1 din str. S. nr. 9, conform Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 8 octombrie 1998 şi parţial printr-o sultă urmare a dispoziţiei Primăriei nr. y din 05 mai 2000 emisă în executarea sentinţei Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti nr. 465 din 22 martie 2000 prin ieşirea din indiviziune cu Municipiul Bucureşti pe o parte din acest apartamente.
Întreg imobilul a fost retrocedat numitului C.Ş. prin Decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, nr. 2140 din 13 decembrie 2007 definitivă şi irevocabilă, pronunţată în Dosarul nr. 1522/3/2006 (659/2007).
Instanţa a mai reţinut că dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată prevăd că restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995 cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către Ministerul Finanţelor Publice şi, faţă de acestea, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Bucureşti pentru partea de imobil cumpărată în baza Legii nr. 112/1995.
Pentru îmbunătăţirile efectuate, raportul de expertiză întocmit în cauză a constatat că valoarea acestora este în sumă de 23.407,85 euro, la un curs de 4,2957 euro la data efectuării raportului de expertiză, sumă la care a fost obligat pârâtul C.Ş. la plată către reclamantă, în echivalent lei la data plăţii, reprezentând spor de valoare.
Referitor la cererea reconvenţională, contravaloarea lipsei de folosinţă s-a stabilit în funcţie de valoarea chiriei stabilite conform regulilor cererii şi ofertei de pe piaţa liberă, sens în care raportul de expertiză tehnică a concluzionat o valoare de 9435,99 Euro, în echivalent lei la data plăţii, la care a fost obligată reclamanta către pârâtul C.Ş.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanta G.I. şi pârâtul C.Ş., iar prin Decizia civilă nr. 171A din 12 aprilie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis ambele apeluri, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti prin primarul general; a desfiinţat, în parte sentinţa apelată în privinţa capătului prim de cerere formulat în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului Bucureşti, ca urmare a respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale a acestei pârâte şi în privinţa capătului de cerere secund relativ la sporul de valoare, formulat în contradictoriu cu pârâtul C.Ş.; a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe; au fost menţinute celelalte dispoziţii referitoare la respingerea acţiunii în contradictoriu cu Statul Român şi privind cererea reconvenţională; s-a luat act că nu se cer cheltuieli de judecată de către părţi.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Imobilul pentru care reclamanta a solicitat acordarea preţului de piaţă, respectiv a sporului de valoare, prezintă o situaţie, din punct de vedere juridic, atipică, în sensul că, o parte din imobil a fost cumpărat de către reclamantă în temeiul Legii nr. 112/1995, iar cealaltă parte a fost dobândită în urma ieşirii din indiviziune, soluţionată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin atribuire în schimbul sultei plătite. Contractul de vânzare cumpărare, încheiat de reclamantă în baza dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, a fost constatat nul prin Decizia civilă nr 1632/2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr 2140/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, dispunându-se totodată obligarea Primăriei municipiului Bucureşti la retrocedarea imobilului către fostul proprietar, pârâtul din prezenta cauză C.Ş..
Prin acţiunea, ce formează obiectul prezentului dosar, reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti, prin primarul general, acordarea preţului reactualizat al imobilului de care a fost evinsă, precum şi plata sporului de valoare a acestui apartament. Prin cererea precizatoare, formulată în faţa primei instanţei, reclamanta a solicitat stabilirea sporului de valoare al apartamentului, în contradictoriu cu pârâtul C.Ş.
Având în vedere că imobilul în litigiu a fost dobândit prin două modalităţi distincte, care reclamă aplicarea unui regim juridic diferit, curtea de apel a reţinut că examinarea cererii de chemare în judecată sub aspectul primului capăt de cerere trebuie să se realizeze din această dublă perspectivă.
În ceea ce priveşte partea din imobil achiziţionată în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a reţinut că sunt incidente prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001, cu consecinţa că pretenţiile (constând în preţul reactualizat, respectiv preţul de piaţă, în funcţie de modalitatea în care s-a perfectat contractul de vânzare cumpărare: cu respectarea sau cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995) pot fi formulate în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice. Din această perspectivă, instanţa a constatat că acţiunea reclamantei a fost formulată în contradictoriu cu Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, ceea ce din punct de vedere juridic este o entitate distinctă.
Instanţa de apel a constatat că reclamanta a formulat o cerere precizatoare prin care a indicat ca pârâţi în cauză Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti prin primarul general şi C.Ş., pe care a rectificat-o, prin avocat, verbal, la termenul de judecată din data de 18 martie 2011, în sensul că Ministerul Finanţelor Publice este chemat în calitate de reprezentant al Statului Român.
Faţă de această situaţia, instanţa a considerat că sunt neîntemeiate criticile din apel, referitoare la lipsa de rol activ a primei instanţe, în condiţiile în care, potrivit principiului disponibilităţii, partea reclamantă şi-a precizat cererea de chemare în judecată în sensul arătat.
Din această perspectivă, interpretând dispoziţiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ., a apreciat că instanţa va analiza legitimitatea procesuală pasivă a persoanei indicate ca pârât, prin aplicarea prevederilor legale incidente şi va putea invoca, din oficiu, pe cale de excepţie, lipsa calităţii procesuale, dacă ajunge la această concluzie, dar nu este îndrituită să introducă în cauză persoana căreia, potrivit dispoziţiilor legale, i-ar reveni calitatea de pârât.
Referitor la partea din imobil dobândit de către reclamantă, ca urmare a ieşirii din indiviziune cu privire la cealaltă parte din imobil, instanţa a constatat că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu-şi au aplicabilitate în cauză, întrucât nu este îndeplinită situaţia premisă, în condiţiile în care atribuirea unei părţi din imobil, în schimbul plăţii unei sulte nu poate echivala cu o înstrăinare perfectată în baza prevederilor Legii nr. 112/1995. Pe cale de consecinţă, în cazul retrocedării întregului imobil către fostul proprietar, se aplică regulile dreptului comun, ce guvernează răspunderea copărtaşilor pentru evicţiunea suferită de unul dintre ei. Luând în considerare precizările depuse de reclamantă în faţa primei instanţe, relative la cadrul procesual, precum şi Sentinţa civilă nr. 3465/2000 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, Curtea a constatat că primul capăt de cerere, având ca obiect valoarea aferentă părţii din imobil dobândit în urma partajului, trebuia soluţionat în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti, din această perspectivă, fiind eronată soluţia primei instanţei de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestei pârâte.
De asemenea, instanţa a considerat juste susţinerile reclamantei, subsumate celui de-al doilea motiv de apel, în sensul că acţiunea trebuie examinată atât din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 cât şi din prisma prevederilor dreptului comun, referitoare la garanţia pentru evicţiune.
În privinţa celui de-al treilea motiv de apel, Curtea l-a reţinut ca fiind întemeiat, din examinarea considerentelor sentinţei atacate rezultând că prima instanţă nu a argumentat soluţia de respingere a primului capăt de cerere, în privinţa părţii din imobil, obţinută prin atribuire, cu ocazia ieşirii din indiviziune, limitându-se a preciza că, pentru această parte din imobil, nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001, deşi reclamanta îşi întemeiase acţiunea şi pe dispoziţiile dreptului comun şi îşi precizase şi cadrul procesual, sub aspectul părţilor, indicând ca pârâţi,pentru primul capăt de cerere, Primăria Municipiului Bucureşti şi Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Curtea a punctat faptul că reclamanta şi-a precizat cadrul procesual, sub aspectul părţilor, prin cerere depusă la dosar şi rectificată expres de către apărătorul acesteia la termenul de judecată următor, în ceea ce priveşte calitatea Ministerului Finanţelor Publice de reprezentant al Statului Român, astfel că, beneficiind şi de asistenţă juridică din partea unui avocat, reclamanta a acţionat în limitele principiului disponibilităţii, care constituie una dintre limitările principiului rolului activ al instanţei de judecată.
S-a mai reţinut că prima instanţă a respins ca tardivă cererea precizatoare (de completare a cadrului procesual cu un nou pârât în persoana Ministerului Finanţelor Publice) formulată de reclamantă la data de 13. 05. 2011, pe considerentul că a fost depusă cu nerespectarea termenului prevăzut de dispoziţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., prevalându-se de prevederile art. 135 C. proc. civ. Instanţa a observat că acest aspect nu a făcut obiect de critică în apel, astfel că nu poate fi supus cenzurii în calea de atac.
S-a statuat că trebuie avut în vedere faptul că prin cererea precizatoare depusă în faţa primei instanţei reclamanta a solicitat acordarea preţului de piaţă pentru întreg imobilul (inclusiv pentru partea din imobil care a fost dobândită prin efectul ieşirii din indiviziune, aspect asupra căruia prima instanţă nu s-a pronunţat), retrocedat în natură fostului proprietar C.Ş., valoarea de circulaţie incluzând şi sporul de valoare determinat de cheltuielile necesare şi utile realizate de reclamantă. Întrucât reclamanta a formulat, totodată un capăt de cerere, având ca obiect plata sporului de valoare (care cuprinde creşterea valorii imobilului atât datorită îmbunătăţirilor efectuate cât şi datorită modificărilor intervenite pe piaţa imobiliară), formulat în contradictoriu cu apelantul pârât C.Ş., iar primul capăt de cerere (astfel cum a fost precizat de către reclamantă) referitor la valoarea de piaţă a imobilului, nu a fost soluţionat de către tribunal, în privinţa părţii din imobil atribuit cu ocazia ieşirii din indiviziune, iar apelul pârâtului C.Ş. cuprinde critici pe aspectul sporului de valoare şi a modului de cuantificare a acestuia instanţa, pentru a da satisfacţie principiului soluţionări unitare a cauzei, a apreciat că se impune aplicarea dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ., admiterea ambelor apeluri.
Cu alte cuvinte, Curtea a constatat că întrucât în raportul de expertiză s-a stabilit că îmbunătăţirile realizate exclusiv în partea obţinută în temeiul Legii nr. 112/1995 au determinat o sporire a valorii de piaţă a întregului imobil (deci şi pentru partea obţinută ca urmare a partajului) şi având în vedere totodată, că potrivit constatărilor expertului, acest spor de valoare nu reprezintă exclusiv valoarea acestor îmbunătăţiri (existând totodată şi fluctuaţii ale pieţei imobiliare, potrivit punctului 7.3 din concluziile expertizei), pentru a putea fi pur şi simplu înlăturat, Curtea a constatat că în cauză se impune determinarea concretă atât a sporului de valoare (cuprinzând doar partea generată de îmbunătăţirile efectuate şi nu şi valoarea suplimentară determinată de acestea, în contextul pieţei imobiliare, cum greşit s-a apreciat în cadrul suplimentului la raportul de expertiză) aferent părţii obţinute în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru care în temeiul art. 48 din Legea nr. 10/2001, debitor este pârâtul C.Ş., cât şi stabilirea concretă distinctă a sporului de valoare pentru cealaltă parte de imobil, obţinută prin partaj, pentru care debitor ar fi Primăria municipiului Bucureşti, acest ultim spor de valoare fiind calculat de experţi şi prin raportare la influenţa determinată de îmbunătăţirile efectuate.
Menţinerea acestor elemente ar determina ca aceeaşi cauză (efectuarea de îmbunătăţiri) să influenţeze sporurile de valoare aferente ambilor pârâţi, fapt care potrivit prevederilor legale ar fi nelegal, Primăria municipiului Bucureşti nefiind obligată să răspundă şi pentru acest element.
Pe de altă parte, sporul de valoare determinat de oscilaţiile pieţei imobiliare (distinct de îmbunătăţirile efectuate) pentru partea aferentă art. 48 din Legea nr. 10/2001, nu trebuie suportată de către apelantul C.Ş., neîncadrându-se în partea care îi este imputată potrivit prevederilor legale menţionate, astfel încât din această perspectivă, este posibil ca suma la care va fi obligat, în urma recalculării, în temeiul unui supliment de expertiză, să fie mai mică, sens în care este evident că şi apelul său trebuie admis. În privinţa debitorului obligaţiei de despăgubire pentru sporul de valoare (rezultat din alţi factori decât îmbunătăţirile efectuate) al părţii supuse Legii nr. 112/1995, urmează a se stabili dacă pârâţii chemaţi în judecată (în afara pârâtului persoană fizică) au calitate procesuală pasivă.
Din această perspectivă, instanţa de apel a apreciat că se impune desfiinţarea sentinţei atacate în parte, sub aspectul soluţiei date ambelor capete de cerere, în sensul că se va proceda la rejudecarea primului capăt de cerere în contradictoriu cu Primăria municipiului Bucureşti, pentru partea din imobil obţinută ca efect la partajului, iar cel de-al doilea capăt de cerere se va rejudeca în contradictoriu cu pârâtul C.Ş. Instanţa de trimitere va efectua un supliment de expertiză pentru delimitarea sporului de valoare aferent celor două părţi ale imobilului, elementele de distincţie constând în modul de dobândire a acestora: cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 şi atribuire în urma ieşirii din indiviziune, dar şi în defalcarea sporului de valoare în funcţie de cauza sa, conform celor precizate.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, referitoare la respingerea acţiunii formulate în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi cu privire la modul de soluţionare a cererii reconvenţionale.
Prin Decizia civilă nr. 7149 din 21 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins, ca nefondat recursul declarat de pârâtul C.Ş. împotriva Deciziei nr. 171A din 12 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, reţinându-se, în esenţă că susţinerile recurentului privind caracterul voluptoriu al cheltuielilor efectuate de reclamantă şi intenţia acesteia de a obţine o îmbogăţire fără justă cauză nu pot fi reţinute în prezentul recurs, întrucât aceste chestiuni vizează o situaţie de fapt, care va fi analizată cu ocazia rejudecării, conform îndrumărilor instanţei de apel, iar pentru stabilirea corectă a naturii cheltuielilor recurentul pârât va avea posibilitatea să invoce, drept apărări, toate aspectele inserate în motivarea recursului.
După casare, pe rolul Tribunalului Bucureşti, cauza a fost reînregistrată la data de 21 februarie 2013, sub nr. 7800/3/2013.
La data de 22 martie 2013 reclamanta G.I. a depus la dosar "cerere precizatoare, completatoare şi modificatoare" prin care a arătat că în temeiul art. 50 din Legea nr. 10/2001 înţelege să cheme în judecată Ministerul Finanţelor Publice, iar petitul acţiunii îl modifică şi îl completează în sensul că în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Ministerul Finanţelor Publice şi C.Ş. solicită, în principal, obligarea la plata preţului actualizat la nivelul pieţii (preţul de piaţă) pentru imobil, obligarea la plata contravalorii cheltuielilor pe care le-a suportat pentru executarea planului de situaţie, obligarea la plata sporului de valoare a apartamentului, reprezentând lucrările necesare şi utile pe care le-a efectuat, constând în montarea de gresie, faianţă şi rigips a dependinţelor şi a unor încăperi, înlocuirea instalaţiilor sanitare, a instalaţiilor de apă, gaze şi lumină, calorifere, serpentină centrală gaze, refacere tâmplărie interioară şi exterioară. A estimat toate cele enumerate la 1.700.000 lei.În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata preţului actualizat după standardele internaţionale, respectiv a sumei de 43.122.548 lei pe care a plătit-o pentru apartament.
La data de 17 octombrie 2013 pârâtul C.Ş. a depus întâmpinare la cererea formulată de reclamantă prin care a invocat inadmisibilitatea cererii precizatoare, completatoare şi modificatoare.
La termenul de judecată din 28 octombrie 2013 pârâtul Municipiul Bucureşti a arătat că formulează cerere de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, cerere formulată în scris şi depusă la dosar la data de 01 noiembrie 2013. Instanţa a prorogat soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii.
Prin cererea de chemare în garanţie pârâtul Municipiul Bucureşti a arătat că sumele obţinute din vânzarea apartamentelor în temeiul Legii nr. 112/1995 şi H.G. nr. 20/1996 nu au fost însuşite de Municipiul Bucureşti, ci s-au constituit venit extrabugetar la dispoziţia chematului în garanţie Ministerul Finanţelor Publice. A mai invocat prev. art. 51 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001. Consideră că sumele nu pot fi restituite decât de către cel care le-a încasat, Municipiul Bucureşti neavând calitate procesuală pasivă într-o astfel de cauză.
În drept au fost invocate prev. art. 60 - 63 C. proc. civ., O.U.G. nr. 184/2001, Legea nr. 112/1995, H.G. nr. 20/1996.
Pârâtul Municipiul Bucureşti a formulat şi întâmpinare la cererea modificatoare şi precizatoare şi a solicitat respingerea acesteia, ca neîntemeiată. După ce a reiterat lipsa sa de calitate procesuală pasivă, a arătat că nu sunt întrunite nici condiţiile răspunderii pentru evicţiune. Această răspundere nu presupune în nici un caz valoarea de circulaţie a imobilului, iar o aplicare corectă ar presupune luarea în calcul a următorilor indicatori: stabilirea valorii de circulaţie a imobilului la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare (i nu a preţului derizoriu plătit de reclamantă); stabilirea valorii de circulaţie la momentul evicţiunii; diferenţa dintre valoarea de circulaţie a imobilului la momentul încheierii contractului şi valoarea de circulaţie a imobilului la momentul evicţiunii, această diferenţă constituind sporul de valoare reglementat de dispoziţiile legale privind răspunderea pentru evicţiune. Preţul de vânzare al locuinţei în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost stabilit pe criterii de protecţie socială, fiind unul derizoriu.
Prin încheierea pronunţată la data de 06 ianuarie 2014 Tribunalul a admis excepţia inadmisibilităţii cererii precizatoare, completatoare şi modificatoare prin care a fost chemat în judecată şi Ministerul Finanţelor Publice.
S-a mai reţinut că Ministerul Finanţelor Publice figurează în cauză numai în calitate de chemat în garanţei, iar Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu mai figurează în cauză în calitate de parte, având în vedere decizia Curţii de Apel.
A fost ataşat cauzei Dosar nr. 17166/1999 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, la cererea părţilor.
Prin Sentinţa civilă nr. 835 din 06 iunie 2014 Tribunalul Bucureşti -, secţia III-a civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta G.I. în contradictoriu cu pârâţii Municipiului Bucureşti - prin primarul general, C.Ş. şi chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, a obligat pârâtul Municipiului Bucureşti să plătească reclamantei G.I. suma de 56.566,89 lei, reprezentând valoarea actualizată a sultei achitate de reclamantă în baza dispoziţiei Primăriei Municipiului Bucureşti nr. y din 05 mai 2000 prin care a fost pusă în executare sentinţa civ. nr. 465 din 22 martie 2000 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, iar pe pârâtul C.Ş. să plătească reclamantei G.I. suma de 11.292,57 lei reprezentând cheltuielile necesare şi utile efectuate pentru porţiunea din imobil care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 4773 din 09 octombrie 1998 încheiat între reclamantă şi pârâta Primăria Municipiului Bucureşti; a respins, ca neîntemeiate, restul pretenţiilor formulate de către reclamantă şi cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice formulată de către pârâtul Municipiul Bucureşti şi, pe cale de consecinţă a obligat pe fiecare dintre pârâţii Municipiul Bucureşti şi C.Ş. să plătească reclamantei câte 500 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.
La pronunţarea soluţiei, instanţa de fond a reţinut că reclamanta G.I. şi soţul său G.V. au cumpărat ap.1 situat în Bucureşti, str. S. nr. 9, sector 2, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 08 octombrie 1998 încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti reprezentată de SC A. SA în temeiul Legii nr. 112/1995.
Prin Sentinţa civilă nr. 465 din 22 martie 2000 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti pronunţată în Dosar nr. 17.166/1999 s-a dispus ieşirea din indiviziune a reclamanţilor G.I. şi G.V. cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti în ceea ce priveşte apartamentul nr. 1 situat în str. S. nr. 9, sector 2, Bucureşti şi atribuirea acestuia în întregime reclamantei, cu plata către Municipiul Bucureşti a unei sulte în cuantum de 154.600.000 lei vechi. A fost apoi emisă dispoziţia Primăriei nr. y din 05 mai 2000 în executarea sentinţei Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti nr. 465 din 22 martie 2000 privind ieşirea din indiviziune. Conform chitanţelor depuse la dosar (f. 8, 9 din Dosar nr. 27002/3/2010) reclamanta G.I. şi soţul său G.V. au achitat integral sulta pentru imobil.
Ulterior, întreg imobilul a fost retrocedat numitului C.Ş. prin decizia, Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie nr. 2140 din 13 decembrie 2007 definitivă şi irevocabilă, pronunţată în Dosarul nr. 1522/3/2006 (659/2007).
Prin urmare, o parte din imobil a fost cumpărat de către reclamantă în temeiul Legii nr. 112/1995, iar cealaltă parte a fost dobândită în urma ieşirii din indiviziune, soluţionată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin atribuire în schimbul sultei plătite.
Reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată cu care a învestit instanţa despăgubirea sa pentru pierderea proprietăţii imobilului cu preţul de piaţă al imobilului, contravaloarea cheltuielilor făcute cu întocmirea planului de situaţie şi de structură al imobilului şi a sportului de valoare adus imobilului prin cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut cu renovarea acestuia.
De asemenea, prin cererea reconvenţională formulată, pârâtul C.Ş. a solicitat obligarea reclamantei la plata unei despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului ulterior rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care a fost recunoscut dreptul său de proprietate.
Astfel cum rezultă din cele reţinute cu putere obligatorie de către Curtea de Apel Bucureşti, faţă de regimul juridic mixt de dobândire a imobilului, cererea de obligare la plata preţului de piaţă trebuie analizată în mod distinct pentru fiecare dintre cele două părţi ale imobilului, conform regimului juridic aplicabil diferit.
S-a stabilit astfel că pentru partea din imobil dobândită în baza Legii nr. 112/1995, sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar pentru partea din imobil dobândită prin ieşire din indiviziune sunt aplicabile regulile răspunderii copărtaşului pentru evicţiune prin fapta unui terţ.
În ceea ce priveşte partea din imobil dobândită în baza Legii nr. 112/1995, cererea privind plata preţului de piaţă a fost soluţionată în contradictoriu cu Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi Primăria Municipiului Bucureşti (conform cadrului procesual fixat de reclamantă, nefiind apelată soluţia respingerii, ca tardivă, a cererii modificatoare de chemare în judecată şi a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, iar în rejudecare cererea fiind apreciată inadmisibilă prin încheierea din 06 ianuarie 2014), apreciindu-se că cererea a fost formulată în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă.
De asemenea, prin Decizia civilă nr. 171A din 12 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, au fost fixate limitele rejudecării în sensul că primul capăt de cerere (privind plata preţului de piaţă) va fi soluţionat în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti pentru partea din imobil obţinută ca efect al partajului. Prin urmare, capătul de cerere privind preţul de piaţă pentru partea din imobil dobândită în temeiul Legii nr. 112/1995 nu face obiectul rejudecării, fiind soluţionată în primul ciclu procesual, în sensul respingerii cererii formulate în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti şi cu Statul Român.
Astfel, face obiectul rejudecării capătul de cerere privind plata preţului de piaţă în ceea ce priveşte partea din imobil dobândită prin partaj.
Prin dispoziţia Primăriei Municipiului Bucureşti nr. y din 05 mai 2000 a fost pusă în executare Sentinţa civilă nr. 465 din 22 martie 2000 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în sensul că reclamanta a fost pusă în posesia întregului imobil reprezentat de apt. 1 situat în str. S. nr. 9, sector 2, Bucureşti, iar reclamanta G.I. a achitat pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti suma de 154.600.000 lei vechi cu titlul de sultă.
Conform suplimentului la raportul de expertiză întocmit de expert I.A., valoarea tehnică actualizată a sumei achitate de către reclamantă Municipiului Bucureşti este de 56.566,89 lei.
Conform regulilor răspunderii vânzătorului pentru evicţiune (art. 1341 C. civ.), care se aplică prin asemănare şi răspunderii copărtaşului pentru evicţiune, întrucât a intervenit evicţiunea prin fapta unui terţ (pârâtul C.Ş.), în sensul că dreptul de proprietate care a fost deţinut anterior de către copărtaşii G.I. şi Municipiul Bucureşti, a revenit lui C.Ş., reclamanta G.I. trebuie să fie despăgubită de către Municipiul Bucureşti (copărtaşul care a încasat sulta) cu valoarea economică pe care a transmis-o cu titlul de sultă. Încasarea şi păstrarea acestei sulte de către pârâtul Municipiul Bucureşti apar în aceste condiţii ca lipsite de temei, în condiţiile pierderii dreptului de proprietate asupra imobilului.
Instanţa a apreciat astfel că nu poate fi primită solicitarea reclamantei de a fi despăgubită cu acest titlu pentru partea din imobil care a fost dobândită prin partaj cu valoarea de piaţă a acestei părţi din imobil. Astfel, fiecare dintre copărtaşi, garantează faţă de celălalt copărtaş cu privire la dreptul de proprietate transmis, astfel încât consecinţele unei evicţiuni produse prin fapta unui terţ să fie aceleaşi pentru parte ca şi în situaţia dinainte de partajarea bunului. Cu alte cuvinte, consecinţele pentru copărtaşi să rămână aceleaşi ca şi în situaţia în care nu ar fi avut loc partajul şi fiecare copărtaş ar fi pierdut doar ceea ce deţinea înainte de partaj. Rezultă că şi dacă nu ar fi avut loc partajul, reclamanta G.I. ar fi pierdut dreptul de proprietate asupra părţii din imobil dobândite în temeiul Legii nr. 112/1995, iar Municipiul Bucureşti ar fi pierdut dreptul de proprietate asupra celeilalte părţi din imobil. Practic, părţile partajului îşi garantează reciproc că se va restabili situaţia anterioară partajării în cazul în care se va produce evicţiunea cu privire la întregul bun prin fapta unui terţ.
De aceea, Municipiul Bucureşti trebuie să restituie valoarea economică primită în baza partajului, adică suma achitată de către reclamantă cu titlu de sultă. Pentru păstrarea echivalenţei valorii economice, se va restitui valoarea actualizată a sultei, având în vedere timpul scurs de la data plăţii sultei. Nu poate fi stabilită prin urmare nicio legătură între valoarea actuală de piaţă a acestei părţi din imobil, care este influenţată de evoluţia pieţei imobiliare, şi obligaţia copărtaşului de a garanta pentru evicţiune.
Aşadar, instanţa a obligat pârâtul Municipiului Bucureşti să plătească reclamantei G.I. suma de 56.566,89 lei, reprezentând valoarea actualizată a sultei achitate de reclamantă în baza dispoziţiei Primăriei Municipiului Bucureşti nr. y din 05 mai 2000 prin care a fost pusă în executare Sentinţa civilă nr. 465 din 22 martie 2000 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti.
În ceea ce priveşte capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea la plata sporului de valoare al imobilului, ca urmare a lucrărilor de renovare pe care le-a efectuat, prin Decizia civilă nr. 171A din 12 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, au fost fixate limitele rejudecării în sensul că acesta se va efectua în contradictoriu cu pârâtul C.Ş., fiind necesară defalcarea sporului de valoare pentru fiecare dintre cele două părţi din imobil dobândite în temeiuri diferite şi în funcţie de cauza sa.
Instanţa a mai reţinut că pentru sporul de valoare determinat de îmbunătăţirile efectuate în partea din imobil dobândită în temeiul Legii nr. 112/1995 (nu şi valoarea suplimentară influenţată de contextul pieţei imobiliare), în temeiul art. 48 din Legea nr. 10/2001, debitor este pârâtul C.Ş. Acesta nu trebuie însă să suporte şi sporul de valoare determinat de oscilaţiile pieţei imobiliare, urmând a se stabili dacă o altă parte are calitate pentru acest spor. S-a mai reţinut că Primăria Municipiului Bucureşti nu are obligaţia de a răspunde şi pentru sportul de valoare adus ca urmare a lucrărilor mai sus menţionate.
Prin răspunsul la obiecţiuni formulat de expert (Dosar 27002/3/2010) s-a arătat că lucrările de îmbunătăţiri (instalaţii şi construcţii) au fost efectuate într-o perioadă nu mai lungă de 5 ani, adică nu anterior anului 2005.
Prin Sentinţa civilă nr. 1632 din 21 noiembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosar nr. 15221/3/2006 s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare prin care reclamanta a dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995 parte din imobil, reţinându-se că aceasta nu a efectuat diligenţele minime necesare pentru a verifica dacă la data cumpărării era formulată cerere de restituire de către fostul proprietar, o astfel de cerere existând, formulată la 29 iulie 1996, deci anterior cumpărării de către reclamantă. Astfel, reclamanta şi soţul acesteia au fost consideraţi de rea-credinţă pentru că au acceptat posibilitatea ca bunul să se cuvină unui terţ în temeiul legii.
Încă din anul 2002 reclamanta G.I. a fost chemată în judecată de către pârâtul C.Ş. pentru constatare nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, astfel încât aceasta cunoştea cel mai târziu de la acel moment existenţa riscului de pierdere a proprietăţii. Cu toate acestea, reclamanta a efectuat lucrările de renovare a imobilului după anul 2002, astfel cum reţine expertul, în momentul în care cunoştea riscul pierderii proprietăţii.
Faţă de cele mai sus reţinute, instanţa a apreciat că potrivit prev. art. 48 din Legea nr. 10/2001, pârâtului C.Ş. îi revine numai obligaţia despăgubirii reclamantei cu contravaloarea cheltuielilor necesare şi utile efectuate pentru porţiunea din imobil care a făcut obiectul Legii nr. 112/1995, nu şi cu privire la celelalte cheltuieli efectuate după formularea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001 şi după ce fusese acţionată în judecată reclamanta pentru constatarea nulităţii absolute a titlului său de proprietate.
Faţă de cele de mai sus,instanţa a obligat pârâtul C.Ş. să plătească reclamantei G.I. suma de 11.292,57 lei reprezentând cheltuielile necesare şi utile efectuate pentru porţiunea din imobil care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 4773 din 09 octombrie 1998 încheiat între reclamantă şi pârâta Primăria Municipiului Bucureşti (conform suplimentului la raportul de expertiză întocmit de către expert).
Referitor la sporul de valoare determinat de oscilaţiile pieţei imobiliare, instanţa a apreciat că niciunul dintre pârâţi nu răspunde pentru acest spor. Prin Sentinţa civilă nr. 1632 din 21 noiembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosar nr. 15221/3/2006 s-a reţinut reaua-credinţă a reclamantei G.I. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel încât instanţa a apreciat că nu poate fi imputată vreunei alte persoane răspunderea pentru sportul de valoare produs de împrejurări obiective şi aleatorii reprezentate de evoluţia pieţei imobiliare. Reclamanta nu a făcut nici dovada cheltuielilor pretinse cu privire la întocmirea planului imobilului.
În concluzie, instanţa a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei pentru restul pretenţiilor formulate.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice formulată de către pârâtul Municipiul Bucureşti, instanţa a constatat că prin sentinţă Municipiul Bucureşti a fost obligat la plata sumei de 56.566,89 lei, însă nu pentru porţiunea din imobil înstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995, ci pentru porţiunea din imobil dobândită de reclamantă în temeiul partajului.
Cererea pârâtului a fost formulată cu privire la partea din imobil care a făcut obiectul Legii nr. 112/1995, motivată de faptul că preţul încasat a constituit venit extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice.
Or, instanţa a constatat că pentru suma la care a fost obligat pârâtul Municipiul Bucureşti situaţia este cu totul opusă, altul fiind temeiul încasării (sultă în urma partajului) precum şi destinaţia sumei încasate (suma a rămas la dispoziţia pârâtului Municipiul Bucureşti).
Prin urmare, instanţa a apreciat că cererea de chemare în garanţie astfel cum a fost formulată este neîntemeiată şi în temeiul art. 60 - 63 C. proc. civ. a fost respinsă ca neîntemeiată.
Cât priveşte cheltuielile de judecată, întrucât cererea reclamantei a fost admisă numai în parte, instanţa a apreciat că cererea reclamantei sub aspectul cheltuielilor de judecată este întemeiată numai în proporţie de 50%, astfel încât, faţă de repartizarea în aceeaşi proporţie a onorariului de expert, a obligat pârâţii să plătească reclamantei în mod egal jumătate din onorariul avocaţial achitat de către reclamantă, respectiv câte 500 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată.
Prin Decizia civilă nr. nr. 130A din data de 23 martie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanta-reclamantă G.I., precum şi de apelantul pârât Municipiul Bucureşti prin primarul general, împotriva Sentinţei civile nr. 835 din 06 iunie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, C.Ş. şi Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente comune:
Instanţa de fond a pornit în analiza cererii de chemare în judecată pendinte, astfel cum aceasta a fost precizată şi completată, cu respectarea rigorilor art. 132 C. proc. civ., de la soluţia prin care instanţa de apel a trimis spre rejudecare această acţiune. Curtea a statuat astfel că, dispoziţiile art. 315 au fost pe deplin respectate.
Astfel, aşa cum corect a arătat şi Tribunalul, prin Decizia civilă nr. 171 A din 12.04 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a tranşat cu putere obligatorie pentru instanţa de trimitere, regimul juridic al celor două entităţi imobiliare în dispută şi cadrul procesual al litigiului.
Astfel Curtea a menţionat că imobilul din litigiu, de care reclamanta a fost evinsă, a fost dobândit prin două modalităţi distincte şi care reclamă aplicarea unui regim juridic diferit: pentru partea din imobil achiziţionată în temeiul Legii nr. 112/1995, a reţinut că sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001, urmând ca cererea reclamantei prin care aceasta pretinde sporul de valoare(cuprinzând doar partea generată de îmbunătăţirile efectuate şi nu de valoarea suplimentară determinată de aceasta, în contextul pieţei imobiliare) să fie rezolvată în contradictoriu cu intimatul pârât C.Ş., în condiţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, iar cererea privind sporul de valoare, pentru cealaltă parte de imobil, obţinută prin partaj, pentru care debitor este Municipiul Bucureşti, urmează a fi calculat de experţi şi prin raportare la influenţa determinată de îmbunătăţirile efectuate.
Chiar dacă apelantul pârât a făcut referire la Sentinţa civilă nr. 7630 din 19 septembrie 2013 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti pentru a confirma temeinica susţinerilor sale, din perspectiva calităţii procesual pasive şi a incidenţei prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, instanţa a menţionat că asupra modului de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesual pasive, în cauza pendinte, s-a pronunţat instanţa de apel, iar pe de altă parte, obiectul acelui litigiu este diferit de cel prezent; în plus, este suspendat până la soluţionarea prezentei cauze.
S-a mai arătat că, Tribunalul, în mod corect a reţinut limitele cadrului procesual, astfel stabilite, şi, deşi la termenul de judecată de la 02 septembrie 2013, a luat act de depunerea la dosarul cauzei a cererii completatoare formulată de reclamantă a prorogat, la termenul de judecată de la 28 octombrie 2013, soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii invocată de intimatul pârât C.Ş. la data de 17 octombrie 2013.
În concluzie, instanţa de fond a aplicat corect prevederile art. 132 C. proc. civ. şi, pe cale de consecinţă, corect a statuat că lărgirea cadrului procesual, prin chemarea în judecată a Ministerului Finanţelor şi pentru a se pretinde preţul de piaţă al imobilului din litigiu în condiţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 este o cerere inadmisibilă. Mai mult, instanţa superioară a constat că o asemenea cerere a mai fost formulată de reclamantă şi în primul ciclu procesual, respectiv, la data de 13 mai 2011 şi a fost respinsă de prima instanţă de fond, la data de 13 mai 2011, ca fiind tardivă, în temeiul dispoziţiilor art. 132 alin. (2) C. proc. civ. A mai arătat instanţa de apel, în primul ciclu procesual, soluţia aceasta nu a format obiect de critică în apel şi, prin urmare, această dispoziţie a dobândit putere de lucru judecat.
Curtea nu a primit susţinerea apelantei, prin care se impută Tribunalului denegarea de dreptate, deoarece dispoziţiile legale au fost corect interpretate şi aplicate şi, de asemenea motivate, de către această instanţă; dimpotrivă, ingerinţa la care face trimitere reclamanta este rezultatul conduitei sale nediligente în protejarea drepturilor pe care le-a afirmat, şi care îi este imputabilă în conformitate cu prevederile art. 129 alin. (1) C. proc. civ.
Aşa cum corect a stabilit şi Tribunalul, la data de 27 octombrie 2009, apelanta a formulat o acţiune de partaj în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti pentru a sista starea de indiviziune în care se afla cu pârâtul.
Acţiunea a fost admisă la data de 22 martie 2000 de către Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti şi, în condiţiile, arătate pârâtul a primit sulta în valoare de 154.600.000 lei. La data formulării acestei acţiuni, reclamanta era deja proprietar, în condiţiile Legii nr. 112/1995, asupra apartamentului de la parter, conform contractului de vânzare cumpărare din 08 octombrie 1998, deşi, la data de 29.071996, fostul proprietar îşi înregistrase sub nr. 2463 cererea de restituire a imobilului la Primăria Sectorului 2 Bucureşti.
În aceste condiţii, prin Decizia civilă nr. 1632 din 21 noiembrie 2006, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2140 din 113 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a constatat că acţiunea reclamantului este întemeiată, că imobilul din litigiu a fost preluat abuziv de către stat şi că, actele de înstrăinare au fost întocmite cu ignorarea prevederilor art. 1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995; faţă de dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 cumpărătorii au fost de rea-credinţă.
În contextul menţionat din nou de instanţa de apel, s-a reţinut caracterul nefondat al susţinerilor din apelul formulat de pârât relativ la greşita aplicare a prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001 prin raportare la prevederile art. 13 din Legea nr. 112/1995, 39 din H.G. nr. 20/1996, pct. 14-17 din Legea nr. 1/2009, deoarece în privinţa părţii din imobil faţă de care acest pârât are calitatea de copărtaş se aplică dispoziţiile dreptului comun văzând decizia de desfiinţare cu trimitere.
Sub aspectul modului de soluţionare a pretenţiilor reclamantei, în contradictoriu cu acest pârât, s-a reţinut că soluţia este corectă raportat la art. 787 C. civ. potrivit căruia "coerezii sunt datori garanţi unul către altul despre tulburările şi evicţiunile ce preced dintr-o cauza anterioara împărţelii."
Garanţia instituită prin textul menţionat vizează loturile atribuite copărtaşilor şi ea subliniază, o data în plus, orientarea legiuitorului spre respectarea egalităţii între coindivizari, ca regula a partajului. Regula egalităţii ar rămâne în stare de deziderat în cazul inexistenţei unei reglementari cu privire la obligaţia de garanţie între copărtaşi, deoarece în cazul apariţiei, după partaj, a unor dezechilibre între loturi, nu s-ar putea recurge la reglementările privind obligaţia de garanţie specifică actelor translative, pentru simplul motiv că partajul nu are efect translativ ci declarativ. Spre deosebire, deci, de obligaţia de garanţie a vânzătorului, bazată pe ideea garantării existentei dreptului transmis, obligaţia copărtaşului se fundamentează pe ideea asigurării egalităţii loturilor şi după partaj, atunci când unul dintre copartajanţi suferă un prejudiciu, cum ar fi, de exemplu, pierderea unui bun ca urmare a valorificării de către un terţ a unui drept asupra acestuia.
Analiza dispoziţiilor art. 787 C. civ. evidenţiază existenţa a patru condiţii pentru antrenarea obligaţiei de garanţie, şi anume: existenţa unei tulburări sau evicţiuni; tulburarea sau evicţiunea să aibă o cauza anterioara partajului; tulburarea sau evicţiunea să nu fie imputabile copărtaşului evins şi, în sfârşit, să nu se fi stipulat o clauza de înlăturare a răspunderii.
Prin evicţiune în aceasta materie trebuie sa înţelegem pierderea totala sau parţiala a dreptului de proprietate asupra unuia sau mai multor bunuri atribuite unui copărtaş, ca urmare a valorificării de către o alta persoana a unui drept care exclude, total sau parţial, dreptul copărtaşului respectiv.
Ca şi în materie de vânzare-cumpărare, garanţia nu funcţionează decât în cazul tulburărilor de drept nu şi al celor de fapt, împotriva cărora copartajantul se poate apăra singur.
Faţă de hotărârile judecătoreşti enunţate, rezultă cu evidenţă că reclamanta a fost evinsă de bun de către adevăratul proprietar al acestuia.
Aşa cum se prevede şi la garanţia pentru evicţiune datorată de către vânzător, nici în materie de partaj nu exista răspundere pentru tulburările sau evicţiunile ce au cauze posterioare partajului.
Deşi apelantul pârât a susţinut că acţiunea în revendicare este ulterioară partajului şi, deci, nu ar putea răspunde pentru evicţiune, această susţinere este nefondată. Astfel, deşi acţiunea în revendicare şi constatare a nulităţii absolute a actelor de vânzare cumpărare a fost formulată în anul 2002, deci ulterior pronunţării sentinţei de partaj de la nivelul anului 2000, Curtea a reţinut că, faţă de specificul acţiunii al cărei succes a determinat evingerea apelantei, şi avându-se în vedere prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001, s-a considerat că dreptul de proprietate al fostului proprietar a retroactivat până la data preluării abuzive a statului, deci la nivelul anului 1950, astfel că statul a dispus abuziv de acest bun. Prin urmare, cauza evicţiunii era anterioară partajului (Cauza Faimblat c. Romania).
Nici greşeala eredelui nu a putut fi reţinută în mod decizoriu având în vedere şi culpa apelantului pârât, raportată la modul de dobândire a bunului.
Dacă evicţiunea se produce totuşi, fiecare dintre copărtaşi este obligat, conform art. 788 C. civ., să-l despăgubească pe cel prejudiciat prin evicţiune, proporţional cu partea sa ereditară.
Spre deosebire de evicţiunea din cadrul actelor translative de proprietate, copărtaşul evins va suporta şi el o parte din prejudiciul produs prin evicţiune, din moment ce despăgubirea se face proporţional cu partea ereditară a fiecărui moştenitor.
Din perspectiva efectelor obligaţiei de garanţie între copărtaşi, instanţa de apel a statuat că prima instanţă de fond a aplicat corect prevederile art. 1341 C. civ. şi, prin urmare, în mod corect, a stabilit că apelantul pârât datorează apelantei reclamante doar valoarea economică pe care aceasta a transmis-o cu titlul de sultă. La rândul său, copartajantul apelant a fost obligat prin Sentinţa civilă nr. 3465 din 22 martie 2000 la ieşirea din indiviziune şi, ulterior, a pierdut cota sa indiviză din bun. În aceste condiţii, în mod corect s-a apreciat că cererea de obligare a pârâtului Municipiul Bucureşti la contravaloarea sporului de valoare şi a cheltuielilor necesare conservării bunului şi a cheltuielilor utile şi a celor voluptorii făcute de reclamantă este nefondată.Instanţa de fond a avut în vedere considerentele decizorii ale instanţei de apel şi, prin urmare, corect a soluţionat şi cererea care priveşte partea din imobil vândută în condiţiile Legii nr. 112/1995, în contradictoriu cu intimatul C.Ş.; în temeiul dispoziţiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001, însăşi Curtea a stabilit, cu ocazia desfiinţării soluţiei primei instanţe, că acest pârât nu poate fi îndatorat către reclamantă decât la plata cheltuielilor necesare şi utile pe care aceasta le-a efectuat.
Totodată s-a reţinut că, în mod corect, au fost aplicate în cauză şi prevederile art. 274 - 273 C. proc. civ.
Prin urmare, în mod corect, prima instanţă a argumentat soluţia sa, din perspectiva modului de rezolvare a acţiunii şi a şi înjumătăţit cuantumul cheltuielilor efectuate de reclamantă în fond astfel că nu a putut fi primită susţinerea pârâtului relativă la lipsa caracterului rezonabil al acestor cheltuieli. Astfel, soluţia este argumentată, pe de o parte, şi legală şi temeinică, pe de altă parte, instanţa obligând pârâţii să plătească fiecare câte 500 lei cheltuieli de judecată, deci jumătate din cuantumul cheltuielilor de judecată, după micşorarea onorariului de avocat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta G.I. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti prin primar general.
Prin recursul său recurenta reclamantă G.I. a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, iar pe fondul cauzei, admiterea cererii introductive de instanţă aşa cum a fost precizată, completată şi modificată, cu cheltuieli de judecată, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., susţinând următoarele:
Hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., în ceea ce priveşte declararea, ca inadmisibilă a cererii precizatoare, completatoare şi modificatoare depusă la dosarul cauzei în termen legal, cu ocazia rejudecării în fond a pricinii.
Astfel, recurenta reclamantă consideră greşită menţinere a soluţiei dată de instanţa de fond susţinând că, potrivit normelor procesual civile, în caz de casare cu trimitere, sunt admisibile cererile noi care sunt susceptibile de un număr egal de căi de atac precum cererile iniţiale de chemare în judecată. În plus, nu se poate invoca nici o autoritate de lucru judecat din moment ce nu există identitate între capetele de cerere formulate în primul ciclu procesual şi cel subsidiar din cererea completatoare. Inadmisibilităţile sunt strict şi limitativ prevăzute de C. proc. civ., fiind limitate la dispoziţiile art. 111 şi ale art. 293, alin. (2), prima teză, din C. proc. civ. Cererea completatoare, nu putea fi respinsă, ca inadmisibilă, ci putea fi disjunsă şi judecată separat, deoarece astfel sunt încălcate: 1) principiul disponibilităţii în procesul civil, în fond după casare; 2) art. 21 din Constituţia României, accesul liber la Justiţie; 3) Art. 6, alin. (1) din Convenţia europeană (Dreptul la un proces echitabil).
Prin cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 7 C. proc. civ., recurenta reclamantă susţine că în mod greşit instanţa de apel s-a referit la evicţiunea prevăzută de art. 787 din Codul civ., dispoziţii legale care nu sunt aplicabile în cauza de faţă.
Astfel, motivarea instanţei de apel bazată pe acest articol C. civ., este străină pricinii, deoarece bunul nu a fost dobândit ca urmare a unei succesiuni, iar reclamanta nu a fost coerede cu partea cu care s-a judecat pentru obţinerea acelei părţi din imobil. Partea din imobil care a fost proprietatea acesteia şi pentru care a plătit sultă nu este un bun dintr-o moştenire în care aceasta şi Municipiul Bucureşti să fi fost comoştenitori şi să fi avut acelaşi autor comun.
Consideră reclamanta că au fost încălcate dispoziţiile imperative ale art. 315 alin. (1) şi alin. (3) din C. proc. civ.. Instanţa de fond, dar şi instanţa de apel care a menţinut sentinţa prin respingerea apelului reclamantei, nu au soluţionat corect cauza în raport de decizia de casare (confirmată în recurs de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 7149 pronunţată la data de 21 noiembrie 2012, de limitele rejudecării stabilite prin această decizie.
Concret, pe lângă suma de 56.566,89 lei reprezentând valoarea tehnică actualizată a sultei achitate de reclamantă pe care urmează să i-o achite intimatul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General trebuia să i se acorde şi suma de 86.464,31 lei contravaloarea sporului de valoare pentru partea de imobil obţinută prin partaj, aşa cum s-a hotărât prin decizia de casare.
Apreciază recurenta reclamantă că instanţele de fond şi apel trebuiau să respecte valorile explicitate prin suplimentul la raportul de expertiză tehnică construcţii şi să-i acorde în totalitate sumele ce au rezultat şi care se regăsesc în totalitate în concluziile finale ale raportului de expertiză, aşa cum le-a stabilit expertul tehnic.
Temeiul legal pentru acordarea acestor sume de bani îl reprezintă art. 1341 şi urm. din C. civ. care reglementează răspunderea vânzătorului pentru evicţiune. Însă, pentru că a intervenit evicţiunea totală prin fapta unui terţ (evicţiunea de drept), vânzătorul datorează preţul plătit - sulta actualizată, în situaţia de faţă. În plus, legea prevede, în cadrul garanţiei pentru evicţiune, dreptul cumpărătorului la daune interese. Rezultă că, la calculul despăgubirilor, instanţa trebuia să ţină seama şi de creşterea valorii bunului (apartamentul nr. 1) între data achitării sultei şi data producerii evicţiunii, adică sulta actualizată şi contravaloarea sporului de valoare, deoarece acest excedent este datorat de vânzător (Municipiul Bucureşti) indiferent de cauza care l-a produs, ceea ce reprezintă o derogare de la dreptul comun în materia răspunderii. Legea îi dă dreptul să ceară şi să obţină cheltuielile necesare conservării apartamentului şi cheltuielile necesare efectuate.
Dar, vânzătorul datorează în cazul evicţiunii totale pe lângă preţul plătit şi cheltuielile necesare şi utile plus cele voluptorii efectuate pentru imobil, numai în măsura în care nu îi profită terţului evingător.
Conform Codului civil, instanţa de judecată trebuia să îl oblige pe intimatul C.Ş. nu numai la suma de 11.292,57 iei reprezentând cheltuielile necesare şi utile efectuate pentru partea de imobil achiziţionată în baza Legii nr. 112/1995, dar şi la plata atât a contravalorii îmbunătăţirilor aduse părţii obţinute prin partaj în sumă de 27.104,81 lei, cât şi la plata sumei de 36.023,30 lei reprezentând spor de valoare pentru partea dobândită în baza Legii nr. 112/1995.
Prin aplicarea greşită a legii şi prin interpretarea lipsită de fundament juridic a unor aspecte străine de pricina de faţă, s-a ajuns la pronunţarea unor hotărâri esenţial nelegale şi vădit netemeinice, având ca finalitate stabilirea unor sume care nu respectă valorile stabilite în suplimentul la raportul de expertiză tehnică judiciară .
Al treilea motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 din C. proc. civ. se referă la partea din imobil pe care reclamanta a dobândit-o prin hotărâre judecătorească, prin ieşire din indiviziune cu statul. Consideră că despăgubirea trebuie să fie integrală, deoarece pe de o parte, aceea hotărâre nu a fost desfiinţată pe căile de atac, iar pe de altă parte, legal i s-a atribuit acea parte de imobil, deci nu se poate presupune că titlul său ar fi avut vreun viciu.
În consecinţă, susţine că valorile stabilite prin suplimentul la raportul de expertiză tehnică, trebuiau să fie acordate integral, fără nicio diminuare a acestora indiferent de motiv.
2. Prin recursul său, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-pârât Municipiul Bucureşti prin primar general a susţinut următoarele critici:
Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât, în mod eronat, în rejudecare, a fost respins apelul formulat de către pârâtul Municipiul Bucureşti, dispunându-se obligarea acestei instituţii la plata către reclamantă a sumei de 56.566,89 lei, reprezentând valoarea actualizată a sultei achitate de reclamantă în baza Dispoziţiei Primăriei Municipiului Bucureşti nr. y din 05 mai 2000 prin care a fost pusă în executare Sentinţa civilă nr. 465 din 22 martie 2000 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti şi la plata sumei de câte 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
În mod concret, instanţa de apel în rejudecare a reţinut faptul că reclamanta este îndreptăţită la restituirea sultei, respectiv a sumei de 56.566,89 lei, reprezentând valoarea actualizată a sultei achitate de aceasta, deşi se reţine, de asemenea, în considerentele hotărârii faptul că actele de înstrăinare au fost întocmite cu ignorarea prevederilor art. 1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 şi că, faţă de dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, cumpărătorii au fost de rea-credinţă şi că, spre deosebire de evicţiunea din cadrul actelor translative de proprietate, copărtaşul evins va suporta şi el o parte din prejudiciul produs prin evicţiune, din moment ce despăgubirea se face proporţional cu partea ereditară a fiecărui moştenitor, a statuat că Municipiul Bucureşti datorează apelantei reclamante valoarea economică pe care aceasta a transmis-o cu titlu de sultă.
Instanţa de apel, în rejudecare, analizând regulile aplicabile speţei, deşi a stabilit că acea cauză a producerii evicţiunii era anterioară partajului, şi este de acord cu motivarea instanţei de fond, că regulile răspunderii vânzătorului pentru evicţiune se aplică prin asemănare şi răspunderii copărtaşului pentru evicţiune, întrucât a intervenit evicţiunea prin fapta unui terţ, nu face aplicarea prin asemănare şi cu privire la prevederile referitoare la cunoaşterea de către cumpărător a cauzelor de evicţiune la momentul încheierii contractului, având în vedere faptul că instanţa reţine, în considerentele hotărârii ceea ce s-a statuat în mod irevocabil şi anume faptul că actele de înstrăinare au fost întocmite cu ignorarea prevederilor art. 1 din Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr. 112/1995 şi faţă de dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 cumpărătorii au fost de rea credinţă.
Prin urmare, trebuiau aplicate dispoziţiile legale cu privire la garanţia vânzătorului pentru evicţiune şi nu cele ale art. 787 C. civ. cu privire la coerezi, situaţia de fapt şi de drept încadrându-se mai degrabă în aceste dispoziţii şi nu în cele cu privire la coerezi cum greşit a reţinut instanţa de apel.
Chiar dacă ar fi fost aplicabile în speţă dispoziţiile cu privire la copărtaşi/coerezi, în acest caz fiind aplicabilă ideea asigurării egalităţii loturilor şi, prin urmare, reclamanta ar fi fost îndreptăţită la restituirea a jumătate din preţul plătit cu titlu de sultă, din moment ce despăgubirea se face proporţional cu partea ereditară a fiecărui moştenitor.
În consecinţă, pârâtul Municipiul Bucureşti a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate şi admiterea apelului său cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată în contradictoriu cu acest pârât.
Înalta Curte a constatat nefondate recursurile declarate pentru următoarele considerente:
Referitor la critica de recurs a recurentei reclamante G.I. ce vizează greşita menţinere de către instanţa de apel a soluţiei instanţei de fond cu privire la cererea " precizatoare, completatoare şi modificatoare", Înalta Curte, observă că aceasta a fost formulată, în fond după casare, la data de 22 martie 2013.
Prin cerere reclamanta a arătat că în temeiul art. 50 din Legea nr. 10/2001 înţelege să cheme în judecată Ministerul Finanţelor Publice, iar petitul acţiunii îl modifică şi îl completează în sensul că în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Ministerul Finanţelor Publice şi C.Ş. solicită, în principal, obligarea la plata preţului actualizat la nivelul pieţii (preţul de piaţă) pentru imobil, obligarea la plata contravalorii cheltuielilor pe care le-a suportat pentru executarea planului de situaţie, obligarea la plata sporului de valoare a apartamentului, reprezentând lucrările necesare şi utile pe care le-a efectuat, constând în montarea de gresie, faianţă şi rigips a dependinţelor şi a unor încăperi, înlocuirea instalaţiilor sanitare, a instalaţiilor de apă, gaze şi lumină, calorifere, serpentină centrală gaze, refacere tâmplărie interioară şi exterioară. A estimat toate cele enumerate la 1.700.000 lei.În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata preţului actualizat după standardele internaţionale, respectiv a sumei de 43.122.548 lei pe care a plătit-o pentru apartament.
Tribunalul Bucureşti, ca instanţă de rejudecare, prin încheierea pronunţată la data de 06 ianuarie 2014, a admis excepţia inadmisibilităţii cererii precizatoare, completatoare şi modificatoare prin care a fost chemat în judecată şi Ministerul Finanţelor Publice.
C. proc. civ., prin art. 132, distinge două categorii de cereri: de întregire şi de modificare a cererii iniţiale. Cererile de întregire au ca obiect completarea lipsurilor din cuprinsul cererii iniţiale, cum ar fi, de exemplu, prezentarea unor elemente suplimentare pentru identificarea bunurilor sau pentru completarea elementelor de fapt. Din contră, cererile de modificare sunt acelea prin care reclamantul urmăreşte să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în judecată, precum: părţile, obiectul cererii sau temeiul juridic al acesteia.
Distincţia este importantă, deoarece, conform art. 132 şi art. 134 C. proc. civ., cererea de modificare a acţiunii nu poate fi primită, fără acordul celorlalte părţi, decât la prima zi de înfăţişare, care este aceea în care părţile pot pune concluzii.
Astfel, din acest punct de vedere, cererea este tardivă ca şi aceea care a fost introdusă în rejudecare, urmare a casării cu trimitere, unde judecata se desfăşoară în limite precis determinate.
Cererea reclamantei "precizatoare, completatoare şi modificatoare" nu numai că a fost formulată cu mult după prima zi de înfăţişare, dar a fost introdusă în rejudecare, urmare a casării cu trimitere, unde judecata se desfăşoară în limite precis stabilite, în sensul dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., limite ce nu pot fi depăşite ori ignorate, acestea fiind obligatorii pentru judecătorii fondului. Mai mult, hotărârea instanţei de apel prin care a fost casată hotărârea fondului nu a fost recurată de reclamanta G.I.
În lumina celor ce preced, motivul de recurs referitor la greşita menţinere de către instanţa de apel a soluţiei instanţei de fond cu privire la cererea "precizatoare, completatoare şi modificatoare", nu este fondat.
Pentru aceste motive nu sunt aplicabile prevederile art. 135 C. proc. civ., privind disjungerea. De altfel, nimic nu o împiedica pe reclamantă să formuleze separat o astfel de cerere.
În consecinţă, este nefondat acest motiv de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte critica referitoare la inaplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 787 C. civ., reclamată prin motivele de recurs de către ambii recurenţi, Înalta Curte reţine că nici aceasta nu este fondată.
Imobilul în litigiu a fost dobândit prin două modalităţi distincte, ceea ce presupune aplicarea unui regim juridic diferit.
Este de reţinut că o parte din imobil a fost achiziţionată în temeiul Legii nr. 112/1995, iar cealaltă parte din imobil dobândită de către reclamantă, ca urmare a ieşirii din indiviziune, soluţionată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin atribuire în schimbul sultei plătite, ceea ce presupune analiza capătului de cerere privind acordarea despăgubirilor pentru această ultimă parte din imobil din perspectiva regulilor de drept comun, referitoare la răspunderea copărtaşului pentru evicţiunea suferită prin fapta unui terţ.
Cererea privind plata preţului de piaţă vizând partea din imobil dobândită în baza Legii nr. 112/1995, a fost soluţionată în contradictoriu cu Statul român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi Primăria Municipiului Bucureşti, apreciindu-se că aceasta a fost formulată în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă, faţă de cadrul procesual fixat de reclamantă, care nu a atacat soluţia respingerii, ca tardivă, a cererii modificatoare de chemare în judecată şi a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice. În rejudecare, cererea a fost apreciată inadmisibilă prin încheierea din 06 ianuarie 2014, aşa cum s-a reţinut mai sus.
Totodată, prin Decizia nr. 171A din 12 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, au fost fixate limitele rejudecării în sensul că primul capăt de cerere, privind plata preţului de piaţă, va fi soluţionat în contradictoriu cu Primăria municipiului Bucureşti pentru partea din imobil obţinută ca efect al partajului, în temeiul dispoziţiilor reprezentând dreptul comun ce guvernează răspunderea copărtaşului pentru evicţiune. Reclamanta şi pârâta Primăria Municipiului Bucureşti nu au recurat această hotărâre, dispoziţiile instanţei de apel dobândind autoritate de lucru judecat. De altfel, aceste dispoziţii nu au fost aplicate pentru prima dată în apel prin decizia supusă prezentului recurs, fiind reţinute fiind reţinute chiar în considerentele primei instanţe în rejudecare, chiar dacă aceasta nu a menţionat expres temeiul de drept, art. 787 C. civ.
Aşa cum s-a reţinut deja în literatura de specialitate şi jurisprudenţă, dispoziţiile Codului civil referitoare la ieşirea din indiviziune (reglementate în materia succesiunilor) se aplică în mod corespunzător partajului bunurilor comune.
Astfel, nu se poate reţine încălcarea art. 315 C. proc. civ. şi nici că aceste motive ar fi străine de natura pricinii.
Prin urmare, obiectul rejudecării l-a constituit capătul de cerere privind plata preţului de piaţă în ceea ce priveşte partea din imobil dobândită prin partaj, pentru care reclamanta a achitat pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti suma de 154.600.000 lei vechi cu titlu de sultă, conform dispoziţiei Primăriei Municipiului Bucureşti nr. y din 05 mai 2000 prin care a fost pusă în executare Sentinţa civilă nr. 465 din 22 martie 2000 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti.
Prin suplimentul la raportul de expertiză efectuat în cauză întocmit de expert I.A., valoarea tehnică actualizată a sumei achitate de către reclamantă Municipiului Bucureşti a fost stabilită la 56.566,89 lei, iar sporul de valoare adus adus acestei părţi din imobil a fost apreciat ca fiind de 86464,31 lei.
Regulile răspunderii vânzătorului pentru evicţiune prevăzute de art. 1341 C. civ. se aplică şi în cazul răspunderii copărtaşului pentru evicţiune, dar în condiţiile specifice prevăzute de art. 787 C. civ., deoarece în cauză a intervenit evicţiunea prin fapta unui terţ pentru o cauză anterioară împărţelii, faţă de împrejurarea că dreptul de proprietate care a fost deţinut anterior de către copărtaşii G.I. şi Municipiul Bucureşti, a revenit lui C.Ş., astfel că reclamanta G.I. trebuie să fie despăgubită de către Municipiul Bucureşti (copărtaşul care a încasat sulta) cu valoarea economică pe care a transmis-o cu titlu de sultă.
În mod judicios au stabilit instanţele că, pentru păstrarea echivalenţei valorii economice, reclamanta este îndreptăţită la restituirea de către Municipiul Bucureşti a valorii actualizate a sultei primită în baza partajului, având în vedere timpul scurs de la data plăţii sultei, astfel că motivul de recurs referitor la această chestiune invocat de Municipiul Bucureşti, este nefondat. Aceasta întrucât fiecare dintre copărtaşi, garantează faţă de celălalt copărtaş cu privire la dreptul de proprietate transmis, astfel încât consecinţele unei evicţiuni produse prin fapta unui terţ să fie aceleaşi pentru parte ca şi în situaţia dinainte de partajarea bunului.
Nu este fondată susţinerea recurentului pârât Municipiul Bucureşti în sensul că în acest caz ar fi trebuit obligat la jumătate din suma primită cu titlu de sultă, având în vedere că în speţă a avut loc un partaj atipic, reclamanta plătind integral bunul, iar nu doar o cotă parte din acesta.
Motivul de recurs prin care reclamanta susţine că în mod greşit pârâtul Municipiul Bucureşti nu a fost obligat şi la plata sporului de valoare pentru partea de imobil obţinută prin partaj, ca urmare a lucrărilor de renovare pe care le-a efectuat aceasta la partea din imobil dobândită în temeiul Legii nr. 112/1995, este nefondat, pe de o parte, ţinând cont că, aşa cum s-a reţinut anterior, în speţă sunt aplicabile normele speciale prevăzute de art. 787 C. civ. ce reglementează răspunderea pentru evicţiune în cazul ieşirii din indiviziune.
Pe de altă parte, aşa cum a reţinut instanţa de apel din probele administrate, îmbunătăţirile la partea din imobil cumpărată în temeiul Legii nr. 112/1995, despre care susţine reclamanta că ar fi influenţat valoarea în timp a celeilalte părţi dobândită prin partaj, au fost efectuate după ce aceasta a fost chemată în judecată pentru constatarea nulităţii contractului de către fostul proprietar al acestuia, astfel încât aceasta cunoştea cel mai târziu la acest moment existenţa riscului de pierdere a proprietăţii, îmbunătăţirile fiind efectuate, astfel, cu rea-credinţă.
Această rea-credinţă se răsfrânge şi asupra eventualului spor de valoare dobândit de partea din imobil dobândită prin partaj, neputând fi obligat copărtaşul să îl suporte, conform art. 788 alin. (1) C. civ.
Prin Decizia civilă nr. 171A din 12 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, au fost fixate limitele rejudecării în sensul că este necesară defalcarea sporului de valoare pentru fiecare dintre cele două părţi din imobil dobândite în temeiuri diferite şi în funcţie de cauza sa.
Astfel, petitul privind sporul de valoare aferent părţii de imobil dobândită prin partaj nu poate fi judecat în contradictoriu cu pârâtul C.Ş.
Recurenta reclamantă a mai susţinut că potrivit Codului civil, instanţa de judecată trebuia să îl oblige pe intimatul C.Ş. nu numai la suma de 11.292,57 iei reprezentând cheltuielile necesare şi utile efectuate pentru partea de imobil achiziţionată în baza Legii nr. 112/1995, dar şi la plata atât a contravalorii îmbunătăţirilor aduse părţii obţinute prin partaj în sumă de 27.104,81 lei, cât şi la plata sumei de 36.023,30 lei reprezentând spor de valoare pentru partea dobândită în baza Legii nr. 112/1995, dar nu a arătat concret, raportat la motivele reţinute de către instanţa de apel de ce ar fi nelegală hotărârea acesteia.
În consecinţă, aceste susţineri nu pot fi analizate în cadrul prezentului recurs, apărând ca nemotivate.
Nu poate fi primită nici susţinerea recurentei reclamante potrivit căreia despăgubirea pentru partea din imobil pe care reclamanta a dobândit-o prin ieşire din indiviziune cu statul trebuia să fie integrală, deoarece pe de o parte, aceea hotărâre nu a fost desfiinţată pe căile de atac, iar pe de altă parte, legal i s-a atribuit acea parte de imobil, deci nu se poate presupune că titlul său ar fi avut vreun viciu, întemeiată pe prevederile pct. 7 şi 9 ale art. 312 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte pct. 7 al art. 312 C. proc. civ. recurenta reclamantă nu a indicat nici un motiv de fapt care să se încadreze în aceste dispoziţii legale.
Referitor la pct. 9 al art. 312 C. proc. civ., se observă că recurenta reclamantă susţine în esenţă faptul că având un titlu valabil reprezentat de hotărârea de partaj ar fi trebuit să i se acorde integral despăgubirile solicitate, fără a indica vreo dispoziţie legală care să fi fost încălcată de către instanţă când a considerat că i se cuvine doar sulta actualizată cu rata inflaţiei.
Actul juridic de partaj, raportat la legislaţia existentă la momentul efectuării partajului în cauză, indiferent dacă este o convenţie sau o hotărâre judecătoreasca, nu presupune un transfer de drepturi intre coproprietari, ca atare nu reprezintă un titlu de proprietate, iar răspunderea pentru evicţiune în cazul partajului, conform art. 787 C. civ. nu presupune anularea prealabilă a actului de partaj.
Astfel susţinerile recurentei reclamante din cadrul acestui motiv de recurs nu au relevanţă asupra problemei în discuţie.
Faţă de toate cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile.
În temeiul art. 274 C. proc. civ. va obliga pe recurenta reclamantă G.I. la plata sumei de 1500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul pârât C.Ş., conform chitanţei nr. 8 din 16 iunie 2015, aflată la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta G.I. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti prin primar general împotriva Deciziei nr. 130A din data de 23 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurenta reclamantă G.I. la plata sumei de 1500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul pârât C.Ş.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 iunie 2015.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 1623/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1627/2015. Civil → |
|---|
