ICCJ. Decizia nr. 174/2015. Civil. Pretenţii. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA a II-a CIVILĂ
Decizia nr. 174/2015
Dosar nr. 4136/1/2014
Şedinţa publică de la 22 ianuarie 2015
Asupra contestaţiei în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 6440 din 1 noiembrie 2013 a respins excepţia prescripţiei extinctive şi a admis acţiunea reclamantei SC E. SA Bucureşti împotriva pârâtei A.A.A.S. Bucureşti, care a fost obligată la plata sumei de 11.173.143 RON, reprezentând diferenţă de preţ dintre valoarea nominală a acţiunilor rezultate în urma conversiei creanţei SC E. SA la SC C.S. SA şi suma rezultată din valorificarea acestora conform art. 9 alin. (2)-alin. (3) din Legea nr. 570/2004 şi art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 37/2004 şi de 105.847,43 RON cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 170/2014 din 17 martie 2014 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, pentru a se pronunţa cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a menţinut soluţia primei instanţe, reţinând că termenul special de prescripţie, de o lună, stipulat la art. 3 din Decretul nr. 167/1958 nu este aplicabil în speţă deoarece cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă nu are ca obiect reglementarea privatizării SC C.S. SA, ci obligarea pârâtei la plata sumei de 11.173.143 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea nominală a acţiunilor rezultate în urma conversiei creanţei reclamantei deţinute la SC C.S. SA şi suma rezultată din valorificarea acţiunilor, care se întemeiază pe mandatul dat pârâtei A.A.A.S. de valorificare a acestor acţiuni în temeiul art. 9 alin. (2) din Legea nr. 570/2004, art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 16/2004 şi art. 2 alin. (5) din H.G. nr. 1280/2001.
Pârâta A.A.A.S. Bucureşti prin recursul înregistrat la 20 iunie 2014, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întemeiat pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ., critică decizia civilă nr. 170/2014 din 17 martie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, solicitând în concluzie admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe.
Înalta Curte, analizând recursul declarat de pârâta A.A.A.S. Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 170/2014 din 17 martie 2014, pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 8260/3/2013, în raport de dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., prin decizia nr. 3470 din 6 noiembrie 2014, l-a respins ca nefondat.
Împotriva acestei decizii, la data de 25 noiembrie 2014 a formulat contestaţie în anulare A.A.A.S. Bucureşti prin care a solicitat admiterea acesteia, anularea hotărârii atacate şi pe cale de consecinţă rejudecarea recursului şi pe cale de consecinţă admiterea recursului, casarea deciziei recurată şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 503 pct. 2 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor contestaţiei în anulare specială, contestatoarea a arătat că hotărârea atacată este rezultatul interpretării eronate a dispoziţiilor Legii nr. 570/2004, instanţa de recurs reţinând că aceste dispoziţii nu sunt aplicabile deoarece dreptul de creanţă invocat de intimata-reclamantă este stabilit prin acte normative cu putere de lege.
Contestatoarea susţine că prin motivele de recurs a arătat că măsurile de sprijin financiar prevăzute de art. 9 alin. (2)-alin. (3) din Legea nr. 570/2004 trebuiau notificate de către Ministerul Economiei şi Comerţului Consiliului Concurenţei, care urma să autorizeze această măsură. În acest context sumele achitate de A.A.A.S către SC E. SA exced notificării măsurilor de sprijin financiar.
Prevederile privind acoperirea diferenţei dintre valoarea nominală a acţiunilor şi valoarea de vânzare, care urmau a fi recuperate de la Ministerul Finanţelor Publice, au fost notificate Consiliului Concurenţei, care a emis decizia nr. 72/2015 care a fost pusă în practică.
În raport de aceste considerente, în mod evident A.A.A.S nu avea nicio obligaţie legală de plată către SC E. SA în legătură cu sumele pretinse de aceasta în cadrul litigiului dedus judecăţii, acestea trebuind să fie plătite de Ministerul Finanţelor Publice.
Contestatoarea mai arată că singura soluţie justă pe care putea să o pronunţe instanţe de recurs era constatarea că eventuala despăgubire la care a fost obligată A.A.A.S poate constitui un eventual ajutor de stat.
În continuare, contestatoarea prezintă dispoziţiile art. 93 alin. (3) din Tratatul Comunităţii Europene şi susţine, în esenţă, competenţa instanţelor naţionale să analizeze măsurile şi să stabilească caracterul de ajutor de stat, conform Comunicării Comisiei nr. 2007/C/272/05, având posibilitatea de a solicita sprijinul Comisiei Europene sau emiterea unei hotărâri preliminare de la Curtea Europeană de Justiţie.
Un al doilea motiv al contestaţiei în anulare este reprezentat de critica potrivit căreia hotărârea pronunţată de instanţa de recurs se datorează aplicării greşite a dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 570/2004.
Apreciază că speţei de faţă îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 570/2004 şi nu cele ale art. 9 din această lege, în sensul că A.A.A.S. nu putea fi obligată la plata diferenţei dintre valoarea nominală şi valoarea rezultată din valorificare.
Contestaţia în anulare este nefondată.
Dispoziţiile legale invocate de contestatoare:
Art. 503 pct. 2 C. proc. civ. „Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie atunci când: (...) 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale”.
Din conţinutul dispoziţiilor mai sus citate rezultă că poate fi promovată calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare specială atunci când 2) hotărârea instanţei de recurs este rezultatul unei erori materiale.
Contestatoarea a indicat pct. 2 al art. 503 C. proc. civ., apreciind că instanţa de recurs a pronunţat o hotărâre nelegală prin interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 570/2004. În scopul urmărit, acela de a demonstra „eroarea materială”, contestatoarea a reiterat criticile prezentate prin cererea de recurs din care, în opinia sa, ar rezulta nelegalitatea deciziei atacate şi încălcarea şi aplicarea greşită a textelor legale incidente în cauză.
Demersul contestatoarei şi argumentele invocate în susţinerea acestuia nu vor fi reţinute, întrucât nu evidenţiază o eroare materiala care să fie în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului. Prin însăşi trimiterea făcută de contestatoare la motivele reţinute de instanţa de recurs se demonstrează tendinţa acesteia de a obţine anularea deciziei pronunţată de Înalta Curte şi rejudecarea recursului.
Evocând fondul, contestatoarea urmăreşte reexaminarea fondului sau o reapreciere a probelor, lucru nepermis de textul art. 503 C. proc. civ. care nu urmăreşte să deschidă părţilor calea recursului la recurs.
În consecinţă, observând că motivele invocate nu vizează aspectele formale ale judecăţii recursului, ci contestatoarea tinde la reexaminarea recursului, provocând o nouă judecată şi având în vedere că această cale extraordinară de atac, contestaţia în anulare, nu este un mijloc de reformare a deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recurs, contestaţia în anulare va fi respinsă ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de pârâta A.A.A.S. împotriva deciziei civile nr. 3470 din 6 noiembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1750/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1745/2015. Civil. Alte cereri. Recurs → |
|---|
