ICCJ. Decizia nr. 1747/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1747/2015
Dosar nr. 8987/30/2012
Şedinţa publică de la 24 iunie 2015
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, reclamanta SC A.P.M. SPRL, în calitate de lichidator al SC H.G.B.M.C. SRL a solicitat obligarea pârâtei C.N.C.I.F.C. la plata sumei de 385.711,5 RON, reprezentând contravaloarea investiţiilor făcute la sediul acesteia din urmă, situat în Timişoara, str. I.H.R., a sumei de 15.000 RON, reprezentând contravaloarea mobilierului cu care au fost echipate investiţiile făcute la sediul societăţii parate, precum şi a împrumutului de 150.000 RON (rate şi dobânzi), contractat pentru realizarea respectivelor investiţii.
Prin sentinţa civilă nr. 674/PI din 16 septembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Timiş au fost respinse excepţiile inadmisibilităţii acţiunii, lipsei calităţii procesual pasive şi prescripţiei dreptului la acţiune; s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC A.P.M. SPRL, în calitate de lichidator judiciar al SC H.G.B.M.C. SRL, în contradictoriu cu pârâtul C.N.C.I.F.C.; a obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6.276 RON, reprezentând contravaloare bunuri mobile şi a sumei de 164.589 RON reprezentând contravaloare amenajări imobil. S-a respins, în rest, acţiunea; totodată, s-a disjuns cererea reconvenţională, dispunându-se formarea unui nou dosar.
Pentru a hotărâri astfel, prima instanţă a reţinut că între părţi s-a încheiat, la data de 14 noiembrie 2007, contractul de închiriere pe o durata de 60 luni de zile, adică până la data de 1 decembrie 2012, având ca obiect spaţiul situat în Timişoara, str. I.H.R., compus din camera şi oficiu în suprafaţa de 69 mp, spaţiu ce avea iniţial destinaţia de birouri; totodată, că, la data de 14 noiembrie 2007, între aceleaşi părţi s-a încheiat şi contractul de furnizare de utilităţi.
S-a mai reţinut că, la data de 27 decembrie 2007, s-a încheiat şi contractul de închiriere, prin care pârâta s-a obligat să închirieze reclamantei spaţiul situat la aceeaşi adresa, compus din camera şi oficiu în suprafaţa de 85 mp şi având destinaţia de birouri, spaţiu de preparare hrana. Acest contract s-a încheiat pe o durata de 12 luni, începând cu data de 1 ianuarie 2008 şi până în 31 decembrie 2008. În baza acestui contract s-a încheiat şi contractul de furnizare utilităţi. Pentru predarea acestui spaţiu s-a încheiat un procesul-verbal de predare-primire, unde se specifica predare spaţiu parter în suprafaţa de 40 mp, cu destinaţia birou, sala mese şi spaţiu demisol în suprafaţa de 45 mp, cu destinaţia bucătărie.
La data de 31 martie 2008 a fost încheiat contractul de închiriere din 31 martie 2008, prin care pârâta se obliga să închirieze reclamantei, la aceeaşi adresă, un spaţiu în suprafaţa de 63 mp. Valabilitatea acestui contract a fost stabilită din 1 aprilie 2008 şi până în 30 martie 2009, iar în baza acestui contract s-a încheiat şi contractul de furnizare de utilităţi din 31 martie 2008. În derularea contractului din 2008 s-a încheiat un proces-verbal de predare primire a unui spaţiu clădire corp principal de 23.50 mp şi spaţiu clădire corp secundar de 39.50 mp.
Prima instanţă a reţinut că toate aceste contracte s-au încheiat în baza contractului din 2007. Prin celelalte contracte s-a detaliat doar suprafaţa spaţiului şi natura acestuia. Durata valabilităţii contractului a rămas cea de 60 de luni de zile, adică din 1 decembrie 2007 şi până în 1 decembrie 2012.
Toate contractele menţionate fac dovada că între părţi s-au derulat relaţii comerciale. Totodată, conform expertizelor efectuate în cauză, la spaţiile în litigiu s-au adus lucrări de renovare, amenajare, şi acestea au fost echipate cu diverse obiecte de mobilier.
În atare situaţie, instanţa a apreciat că este dovedită atât calitatea procesual pasivă a pârâtei, cât şi condiţiile de admisibilitate ale acţiunii, motiv pentru care a procedat la respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi a lipsei calităţii procesual pasive.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, s-a apreciat că, potrivit contractului din 2007, durata închirierii a fost de 60 de luni de zile, respectiv din 1 decembrie 2007 şi până în 1 decembrie 2012. Chiar dacă pârâta a părăsit spaţiul în litigiu la un termen anterior, a apreciat că dreptul material la acţiune, de a pretinde drepturi ce decurg din derularea contractului de închiriere, se prescrie într-un termen de 3 ani, care începe să curgă de la data încetării contractului, adică 1 decembrie 2012.
Cum acţiunea a fost introdusă la data de 27 septembrie 2012, s-a apreciat excepţia ca fiind nefondată şi, în consecinţă, s-a procedat la respingerea acesteia.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, din cuprinsul expertizei tehnice în specialitatea construcţii, s-a constatat că la spaţiul închiriat au fost aduse o serie de lucrări de amenajare şi îmbunătăţire, inclusiv de igienizare, în valoare de 167.589 RON cu TVA.
S-a constatat că pârâta, ca urmare a facturilor depuse la dosar, face dovada că în perioada închirierii a achiziţionat diverse materiale de construcţii necesare amenajării spaţiului în litigiu.
De asemenea, potrivit expertizei, imobilul a înregistrat şi un spor de valoare în cuantum de 76.084 RON, pe care însă reclamanta nu îl pretinde a fi plătit în prezenta cauză.
În ceea ce priveşte bunurile mobile, s-a reţinut că acestea sunt identificate în cuprinsul expertizei tehnice mobiliare, fiind evaluate la suma de 6.276 RON.
Cu privire la creditul contractat de reclamantă, instanţa de fond a apreciat că valoarea acestuia nu poate fi acordată, întrucât pârâta nu a condiţionat închirierea spaţiului de contractarea vreunui credit pentru a fi amenajat, lipsa de disponibil bănesc pentru efectuarea lucrărilor de amenajare fiind o chestiune de politică comercială a reclamantei, care nu dă naştere vreunei obligaţii în sarcina pârâtei.
Nici faptul că pârâta a determinat reclamanta să părăsească spaţiul în litigiu, anterior împlinirii termenului de închiriere, nu a fost considerat ca având vreun efect juridic asupra creditului contractat de aceasta din urmă, întrucât prejudiciul trebuie să fie rezultatul faptei prejudiciabile şi în limitele faptei prejudiciabile.
În considerarea celor expuse şi în baza dispoziţiilor art. 1020-art. 1021, tribunalul a admis în parte acţiunea reclamantei.
Referitor la cererea reconvenţională, având în vedere că faţă de reclamantă a fost deschisă procedura insolvenţei, s-a apreciat că se impune punerea în discuţia părţilor a suspendării judecării cererii, în baza art. 36 din Legea insolvenţei, motiv pentru care, prima instanţă a dispus disjungerea acesteia şi formarea unui nou dosar.
Împotriva sentinţei au declarat apel, atât reclamanta SC A.P.M. SPRL, în calitate de lichidator judiciar al SC H.G.B.M.C. SRL, cât şi pârâtul C.N.C.I.F.C.
Prin decizia civilă nr. 152 din 17 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a ll-a civilă, a fost admis apelul declarat de pârâtul C.N.C.I.F.C., în contradictoriu cu reclamanta SC H.G.B.M.C. SRL, în faliment, prin lichidator judiciar SC A.P.M. SPRL, împotriva sentinţei civile nr. 674/PI din 16 septembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 8987/30/2012.
A fost schimbată sentinţa atacată, în sensul că s-a respins, ca prescrisă, acţiunea reclamantei.
A fost respins apelul declarat de reclamanta SC H.G.B.M.C. SRL, în faliment, prin lichidator judiciar SC A.P.M. SPRL, împotriva aceleiaşi sentinţe.
A fost obligată reclamanta la plata către pârât a sumei de 845 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate la fond.
În motivare, având în vedere şi dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., instanţa de control judiciar a constatat că soluţionarea apelurilor implică analiza, cu prioritate, a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei, invocată de pârâtul C.N.C.I.F.C., întrucât abordarea fondului cauzei nu este posibilă decât în situaţia în care excepţia invocată de pârât se dovedeşte a fi neîntemeiată.
Sub acest aspect, s-a reţinut, în esenţă, ca fiind relevante prevederile art. 1, art. 3 şi art. 7 din Decretul-Lege nr. 167/1958 a cărui incidenţă rezultă şi din considerentele deciziei nr. 1/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura recursului în interesul legii.
Aplicând regulile ce guvernează regimul juridic al prescripţiei extinctive în litigiul pendinte, instanţa de apel a constatat că, raportat la temeiurile de fapt şi de drept invocate în susţinerea acţiunii, momentul de debut al termenului de prescripţie este situat cel mai târziu la data de 23 februariie 2009, dată începând cu care reclamantei i s-a interzis accesul în spaţiul închiriat.
Astfel, întrucât acţiunea reclamantei s-a întemeiat pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză, s-a arătat că dreptul la acţiune începe să curgă, de principiu, de la data la care s-a produs însărăcirea sa şi, respectiv, îmbogăţirea corelativă a pârâtului.
Cum, prin ipoteză, îmbunătăţirile nu au putut fi efectuate decât până la data la care reclamanta a avut acces în imobil, s-a apreciat că se impune a concluziona că momentul de debut al termenului de prescripţie este situat, cel mai târziu, la data la care aceasta a pierdut stăpânirea de fapt a imobilului, şi anume, la 23 februarie 2009.
Întrucât de la această dată şi până la data sesizării Tribunalului Timiş cu cererea de chemare în judecată (27 septembrie 2012) au trecut mai mult de 3 ani, excepţia invocată de pârât s-a reţinut a fi întemeiată, motiv pentru care aceasta a fost admisă.
Nu a putut fi primit argumentul instanţei de fond, în sensul că termenul de prescripţie a debutat numai la data la care s-a împlinit durata închirierii, întrucât îmbogăţirea fără just temei exclude orice raport juridic contractual.
S-a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile pentru intentarea unui acţiuni în restituire, bazată pe îmbogăţire fără just temei, de vreme ce părţile au stabilit regimul juridic al îmbunătăţirilor prin chiar contractul pe care l-au încheiat.
S-a constatat că daunele pretinse de societatea reclamantă urmăresc să acopere prejudiciul pe care aceasta susţine că l-ar fi suferit, ca urmare a încălcării de către pârât a obligaţiilor contractuale, prin aceea că nu i-a mai asigurat folosinţa imobilului pe întreaga perioadă contractată, în considerarea căreia se presupune că reclamanta ar fi edificat îmbunătăţirile şi ar fi dotat spaţiul cu mobilier.
Însă, o atare încălcare a propriilor obligaţii de către pârât, s-a arătat că nu deschide reclamantei calea acţiunii bazată pe îmbogăţirea fără just temei, ci numai calea acţiunii în rezilierea contractului şi obligarea pârâtului la suportarea daunelor rezultate din faptul neexecutării, inclusiv cele ce rezultă din imposibilitatea exploatării investiţiilor.
Aşa fiind, s-a reţinut că acţiunea reclamantei, întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, apare ca fiind prescrisă şi se impune a fi respinsă.
Cât priveşte apelul declarat de reclamanta SC H.G.B.M.C. SRL prin lichidator judiciar SC A.P.M. SPRL împotriva aceleiaşi sentinţe, acesta urmează a fi respins, întrucât valorificarea excepţiei prescripţiei împiedică abordarea fondului.
În termen legal, împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanta SC H.G.B.M.C. SRL prin lichidator judiciar SC A.P.M. SPRL a declarat recurs, solicitând în principal, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului declarat de reclamantă şi obligarea pârâtei la plata sumei de 385.711,5 RON reprezentând contravaloarea investiţiilor făcute de către debitoare la sediul societăţii pârâte din Timişoara, str. I.H.R., iar în subsidiar, modificarea acestei decizii în sensul menţinerii hotărârii pronunţate de prima instanţa. În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În argumentarea recursului, reclamanta SC H.G.B.M.C. SRL prin lichidator judiciar SC A.P.M. SPRL a susţinut, în esenţă, ca fiind nelegală şi netemeinică motivarea şi soluţia dată de instanţa de apel, având în vedere că instanţa de apel a calificat în mod greşit acţiunea reclamantei ca fiind întemeiată pe îmbogăţire fără justă cauză şi astfel a considerat că termenul de prescripţie a început să curgă de la data la care reclamanta nu a mai avut acces în imobil şi anume 23 februarie 2009.
Motivarea instanţei de apel este greşită întrucât acţiunea a fost întemeiată pe răspundere civilă contractuală şi de vreme ce contractul nu a fost reziliat, este evident că termenul de prescripţie a fost în mod corect calculat de prima instanţă motivat de faptul că dreptul material la acţiune de a pretinde drepturi ce decurg din derularea contractului de închiriere se prescrie într-un termen de 3 ani care începe să curgă de la data încetării contractului, adică 1 decembrie 2012, acţiunea fiind introdusă la data de 27 septembrie 2012.
Mai arată instanţa de apel că nu ar putea fi primit argumentul instanţei de fond în sensul că termenul de prescripţie a debutat numai la data la care s-a împlinit durata închirierii, întrucât îmbogăţirea fără just temei exclude orice raport juridic contractual.
Arată că în cuprinsul acţiunii, nu a invocat ca temei de drept îmbogăţirea fără justă cauză, ci a prezentat starea de fapt rezultată exclusiv din derularea contractelor de închiriere încheiate între părţi, fiind evident că răspunderea civilă contractuală reprezintă raportat la starea de fapt prezentată, temeiul de drept al acţiunii.
Solicită instanţei de recurs să califice şi să analizeze în mod corect acţiunea, prin raportare şi la motivarea primei instanţe care a stabilit faptul că între părţi s-a încheiat contractul de închiriere la data de 14 noiembrie 2007 pe o durata de 60 de luni de zile, adică până la data de 1 decembrie 2012, iar în baza acestui contract au derivat alte contracte în care au fost detaliate doar suprafaţa şi natura contractului.
Este lipsită de fundament şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă prin raportare la faptul că s-ar fi reziliat de drept contractul de închiriere din 2007, şi că data de 1 decembrie 2012 a împlinirii termenului de locaţiune, când a încetat respectivul contract, nu ar fi aplicabila în speţă. Or, de vreme ce contractul nu a fost reziliat, este evident ca termenul de prescripţie a fost în mod corect calculat de prima instanţă motivat de faptul că dreptul material la acţiune de a pretinde drepturi ce decurg din derularea contractului de închiriere se prescrie într-un termen de 3 ani care începe sa curgă de la data încetării contractului, adică 1 decembrie 2012, acţiunea fiind introdusă la data de 27 septembrie 2012.
În ceea ce priveşte susţinerile pârâtei privind lipsa autorizaţiei de construire, a proiectului de execuţie ori a acordului de execuţie lucrări, consideră că aceste apărări nu sunt de natură să înlăture răspunderea contractuală a pârâtei.
Intimatul-pârât C.N.C.I.F.C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.
La termenul de judecată din data de 24 iunie 2015, recurenta-reclamantă şi-a încadrat criticile în temeiul de drept al art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.
Analizând decizia atacată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care succed:
Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea este nelegală când „nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.
Textul de lege evocat vizează nemotivarea hotărârii, precum şi motivarea contradictorie, dar decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.
De asemenea, nu se poate reţine existenţa unor contradicţii şi nici a unor considerente străine de natura pricinii, ci dimpotrivă argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia pronunţată, cu respectarea, totodată, a dispoziţiilor legale incidente speţei, soluţia instanţei de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Argumentat şi legal motivat, contrar susţinerilor recurentei, instanţa de control judiciar a arătat cu justeţe că momentul de debut al termenului de prescripţie este situat cel mai târziu la data de 23 februarie 2009, dată începând cu care reclamantei i s-a interzis accesul în spaţiul închiriat, astfel cum chiar aceasta a arătat în cuprinsul acţiunii şi a susţinut, totodată, că pârâtul „s-a îmbogăţit fără just temei”.
Recurenta pretinde că nu a invocat ca temei de drept îmbogăţirea fără justă cauză, ci a prezentat starea de fapt rezultată exclusiv din derularea contractelor de închiriere încheiate între părţi, or se constată că aceasta nu a antamat eventuale pretenţii rezultate din contractele de închiriere încheiate, ci contravaloarea lucrărilor şi investiţiilor pentru amenajarea spaţiilor închiriate, pe care Ie-a părăsit la data de 23 februarie 2009, prevalându-se de îmbogăţirea pârâtului fără just temei, dat fiind că reclamanta a părăsit spaţiul închiriat în care a efectuat lucrări şi investiţii de amenajare a căror contravaloare o solicită.
Este evident că instanţa de apel a calificat corect acţiunea, verificând legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe, raportat la obiectul cererii deduse judecăţii, la scopul urmărit prin promovarea acţiunii, în limitele în care apelantul-pârât a înţeles să învestească instanţa de control judiciar şi să-şi argumenteze susţinerile, ţinând cont şi de apărările formulate de reclamantă, dar şi de motivele de apel invocate de aceasta, iar faptul că soluţia pronunţată nu a corespuns voinţei recurentei, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la modificarea decizie recurate, conform art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ. invocate.
Simpla nemulţumire a recurentei-reclamante cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei, neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a apărărilor formulate de către părţi sunt aspecte care nu justifică invocarea motivelor de recurs bazate pe aplicarea greşită a legii şi nici nu poate echivala cu o nemotivare.
Prin urmare, în mod legal, s-a reţinut că termenul de prescripţie înăuntrul căruia recurenta-reclamantă putea să promoveze acţiunea întemeiată pe îmbogăţire fără justă cauză este cel general de 3 ani prevăzut de art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958, care a început să curgă la data de 23 februarie 2009, dată începând cu care reclamantei i s-a interzis accesul în spaţiul închiriat, şi s-a împlinit înainte de promovarea acţiunii, 27 septembrie 2012, astfel că examinarea celorlalte critici ale recurentei devine de prisos în raport de legala soluţionare a cauzei pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Este de amintit că în ceea ce priveşte instituirea unor termene, fie de prescripţie, fie de decădere, pentru sesizarea unei instanţe, C.E.D.O. a considerat că este o caracteristică comună tuturor statelor europene şi corespunde unei finalităţi importante, anume garantarea securităţii juridice, prin punerea oricărei persoane la adăpost de plângeri tardive, care de multe ori nu pot avea decât un caracter şicanatoriu, precum şi prin preîntâmpinarea erorilor judecătoreşti, în situaţia în care instanţele ar trebui să se pronunţe asupra evenimentelor îndepărtate în timp, greu de probat (C.E.D.O., Stubbings ş.a. c. Marea Britanie, hotărârea din 22 octombrie 1996, § 51).
Fără a reitera considerentele expuse, se constată că niciuna dintre cele două ipoteze ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii) nu a fost demonstrată.
Pentru raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, constatând că nu se verifică motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ. invocate de recurentă, decizia atacată fiind la adăpost de orice critică, cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat reclamanta SC H.G.B.M.C. SRL prin lichidator judiciar SC A.P.M. SPRL împotriva deciziei civile nr. 152 din 17 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a ll-a civilă, ca nefondat.
Cu privire la solicitarea intimatului-pârât C.N.C.I.F.C. de acordare a cheltuielilor de judecată, câtă vreme acesta nu a făcut dovada pretenţiilor sale, în sensul art. 274 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de judecată nu va putea acorda cheltuieli de judecată fără documente justificative, motiv pentru care, în lipsa înscrisurilor care să ateste faptul că s-au efectuat astfel de cheltuieli, Înalta Curte va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatul-pârât C.N.C.I.F.C.
În acest sens este şi jurisprudenţa C.E.D.O., care, învestită fiind cu soluţionarea pretenţiilor de rambursare a cheltuielilor de judecată, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite (cauza Croitoru contra României, hotărârea din 9 noiembrie 2004, cauza lacob contra României, hotărârea din 3 februarie 2005).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC H.G.B.M.C. SRL prin lichidator judiciar SC A.P.M. SPRL împotriva deciziei civile nr. 152 din 17 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a ll-a civilă, ca nefondat.
Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatul-pârât C.N.C.I.F.C.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1763/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1750/2015. Civil → |
|---|
