ICCJ. Decizia nr. 1787/2015. Civil

Decizii civile ICCJ 2015


ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1787/2015

Dosar nr. 2238/1/2015

Şedinţa publică din 23 septembrie 2015

Asupra recursului de față, deliberând, constată următoarele:

Prin acţiunea formulată la data de 16 aprilie 2008 pe rolul Judecătoriei Vălenii de Munte (a cărei competență de soluționare a fost declinată ulterior în favoarea Tribunalului Prahova, conform sentinței nr. 236 din 28 ianuarie 2009), reclamantul R.G. a chemat în judecată pe pârâta SC C. SRL, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care pârâta să fie obligată să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul proprietatea sa, situat în com. Teişani, pct. Gară, jud. Prahova, compus din teren şi construcţii.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat ca pârâta ocupă în mod abuziv terenul proprietatea sa, obstrucţionându-i posibilitatea de a reintra în posesia şi folosinţa exclusivă a imobilului.

La data de 18 iunie 2008, pârâta SC C. SRL Vălenii de Munte a formulat o cerere de arătare a titularului dreptului prin care a solicitat chemarea în judecată a SC C. SA Pleaşa, în calitate de unitate deţinătoare a imobilului revendicat, întrucât în urma constatării nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare din 12 decembrie 2001, din 22 martie 2001 şi din 22 martie 2001, imobilul a revenit în patrimoniul SC C. SA.

Ulterior, reclamantul a depus o cerere de chemare în judecată a altor persoane prin care a solicitat introducerea în cauză a Statului Român prin M.F.P., admiterea în contradictoriu cu acesta a acţiunii în revendicare și lăsarea în deplină proprietate și liniştită posesie a imobilului său, compus din suprafaţa de 12.835 mp şi construcţiile edificate pe acest teren, situat în intravilanul com. Teişani, , precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul Prahova a pronunţat sentinţa civilă nr. 1723 din 24 decembrie 2010, prin care a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, a lipsei calităţii procesuale pasive a M.E.C.M.A. succesor în drepturi al M.E.C., a inadmisibilităţii acţiunii invocate de pârâtă și intervenienţi.

Prin aceeaşi sentinţă a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantului, pe care l-a obligat la plata sumei de 3.000 lei cheltuieli de judecată către pârâta SC C. SRL.

A respins ca nedovedită cererea intervenientei SC C. SA privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a găsit neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active întrucât, atât timp cât reclamantul se pretinde proprietarul construcţiilor existente pe teren, înseamnă că există identitate între reclamant şi titularul dreptului dedus judecăţii, ceea ce justifică legitimare procesuală a acestuia, caz în care se analizează temeinicia sau netemeinicia cererii în raport de probele administrate, respectiv dacă construcţiile existente în prezent pe teren sunt aceleaşi cu cele edificate de reclamant şi preluate de statul comunist.

De asemenea, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.E.C.M.A. succesor în drepturi al M.E.C., având în vedere susţinerile reclamantului în sensul că, prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, acesta s-a considerat titular al unui drept de proprietate asupra terenului în litigiu, existând astfel identitate între persoana acestui pârât şi cel pretins obligat în raportul juridic dedus judecăţii.

Totodată, instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii întrucât, în condiţiile în care reclamantul se considera unicul proprietar al bunului revendicat, acesta poate formula în principiu o acţiune în revendicarea bunului respectiv pe calea dreptului comun.

În ce privește pretenția dedusă judecății, Tribunalul a reţinut că, atât timp cât din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare din 1937 reiese că nu numai reclamantul, ci și fratele său, R.N.I., au dobândit în proprietate terenul în litigiu, înseamnă că reclamantul nu poate pretinde singur un drept de proprietate asupra imobilului şi deci, nu poate formula singur acţiune în revendicare în condiţiile în care nu a făcut nicio dovadă că la preluarea imobilului de către stat era unicul proprietar al acestuia, cu atât mai mult cu cât în cuprinsul actelor de preluare se menţionează ca bunurile preluate sunt proprietatea lui R.N.N. şi fiii, menţiune care exclude ipoteza dreptului exclusiv de proprietate al reclamantului asupra terenului revendicat.

De aceea, s-a apreciat că pretenţia reclamantului, de a-i fi lăsată în deplină proprietate și paşnică posesie terenul în litigiu, este neîntemeiată, reclamantul neputând pretinde un drept de proprietate asupra terenului întrucât nu a făcut dovada că este unicul proprietar al acestuia.

Referitor la construcţiile revendicate, s-a considerat că susţinerile acestuia, conform cărora construcţiile de pe teren au fost proprietatea sa şi se cuvine a-i fi restituite, sunt neîntemeiate întrucât din probele administrate nu rezultă că imobilele construcţii, aflate pe teren în prezent, sunt unele şi aceleaşi cu cele preluate de stat în anul 1951, în baza Legii nr. 119/1948.

Împotriva sentinţei au declarat apel reclamantul R.N.G. - decedat pe parcursul procesului, cauza fiind continuată de succesoarele C.E.G. şi M. (R.) E.G. și pârâta SC C. SA Pleașa.

Prin Decizia nr. 51 din 26 iunie 2012, Curtea de Apel Ploiești a respins apelul declarat de pârâta SC C. SRL și a admis apelul declarat de reclamant, a anulat sentința civilă nr. 1723/2010, trimițând cauza spre rejudecare la prima instanță.

Decizia a fost atacată cu recurs de către pârâta SC C. SRL și intervenientul Statul Român prin M.F.P., ambele respinse ca nefondate prin Decizia nr. 959 din 26 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reluând judecata cauzei, Tribunalul Prahova a pronunțat sentința civilă nr. 115 din 13 ianuarie 2014, prin care a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților cu privire la acțiunea în revendicarea construcțiilor, a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare a terenului, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.E.C.M.A., față de care a respins acțiunea.

Totodată, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea precizată și completată, în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P., SC C. SA Pleașa și SC C. SRL.

Au fost obligați reclamanții la plata cheltuielilor de judecată către pârâta SC C. SRL și a fost respinsă cererea intervenientei de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului cu privire la acţiunea în revendicare a construcţiilor, invocată de către pârâta SC C. SRL şi de către intervenienta SC C. SA Pleaşa că, atât timp cât reclamanţii se consideră proprietarii construcţiilor existente pe teren, pretins preluate de către stat, există identitate între reclamanţi şi titularii dreptului dedus judecăţii, justificându-se astfel, legitimarea procesuală în cauză.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare a terenului, invocată de către intervenienta SC C. SA Pleaşa, cu motivarea că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 nu mai pot fi revendicate potrivit dreptului comun, tribunalul a reținut că potrivit deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, existenţa legii speciale nu exclude în toate cazurile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare întemeiată pe disp. art. 480 - 481 C. civ., aceasta fiind admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiţie, pentru recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate.

De aceea, acţiunea trebuie analizată pe fond atunci când reclamantul se poate prevala de un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional, fiind nejustificată pe acest considerent excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare a terenului.

În același timp, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M.E.C.M.A., a fost găsită întemeiată și admisă, întrucât prin constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, a contractelor de vânzare-cumpărare şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, terenul şi construcţiile care au făcut obiectul acestor acte juridice au revenit în patrimoniul SC C. SA Pleaşa.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 2 august 1937 şi procesului-verbal de punere în posesie din data de 11 octombrie 1937, fraţii I.N.G. şi G.N.R. au cumpărat de la numitul M.P.A. şi au fost puşi în posesie asupra unui teren în suprafaţă de 10.000 mp., situat în com. Teișani, jud. Prahova. Conform certificatului din 18 mai 1943, a fost înmatriculată la O.R.C. Ploieşti, firma individuală a numitului ing. R.N.G. „Întreprinderile R.” care la data de 13 august 1947 a obţinut autorizaţia de construcţie din 13 august 1943, pentru edificarea unei fabrici cu instalaţiile şi anexele necesare.

Prin Decizia nr. 209 din 01 octombrie 1951 emisă în baza Legii nr. 119/1948, s-a naționalizat şi a fost trecută în proprietatea statului „ca bun al întregului popor”, fabrica de la pct. Teișani, cu toate anexele şi instalaţiile din Vălenii de Munte ce aparţineau fabricii proprietatea R.N. şi fiii săi.

Prin Ordinul din 01 noiembrie 1952, SC S.Î.S.R.P. SA, a fost autorizată să ocupe terenul în suprafaţă de 11.036 mp. şi clădirea, proprietatea moştenitorilor lui N.R.R., urmând ca drepturile băneşti cuvenite proprietarilor de teren să fie stabilite conform Decretului nr. 111/1950.

Ulterior, imobilul a trecut în administrarea SC C. SA în favoarea căreia M.I.P. a emis, în anul 1995, certificatul de atestare a dreptului de proprietate.

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 12 decembrie 2000 SC C. SA. a vândut către SC B.B. SA terenul de 12.835 mp. şi construcţiile de pe acesta, societate care, la rândul său, a înstrăinat imobilul către SC I.F.C. SA, prin contractul de vânzare cumpărare din 23 martie 2001, iar aceasta l-a vândut pârâtei SC C. SRL în baza contractului de vânzare-cumpărare din 23 martie 2001.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul a formulat notificare către Primăria comunei Teişani şi apoi, prin notificarea din 19 noiembrie 2001, a solicitat pârâtei să procedeze la întocmirea unui proces-verbal privind starea de fapt a imobilului. Întrucât pârâta a refuzat să dea curs notificării, reclamantul a introdus în anul 2002, pe rolul Tribunalului Prahova, acţiune vizând anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului din 22 noiembrie 1995 şi a contractelor de vânzare-cumpărare din 12 decembrie 2000, din 22 martie 2001 şi din 22 martie 2001, acte anulate prin sentinţa civilă nr. 424 din 03 aprilie 2003 cu repunerea părţilor în situaţia anterioară (sentinţă rămasă definitivă prin respingerea apelurilor conform Deciziei nr. 987 din 12 septembrie 2005 a Curţii de Apel Ploieşti şi irevocabilă prin respingerea recursurilor în baza Deciziei nr. 6850 din 11 iulie 2006 a Înaltei Curții de Casație și Justiție).

S-a reținut că imobilul în litigiu, teren şi construcţii, fiind naţionalizat în baza Legii nr. 119/1948, face obiectul Legii nr. 10/2001, reclamantul declanşând procedura administrativă reglementată de această lege specială, prin notificarea din 18 decembrie 2001.

Tribunalul a mai reţinut că după rămânerea irevocabilă a sentinței civile nr. 424 din 03 aprilie 2003 a Tribunalului Prahova, reclamantul trebuia să continue procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, care fusese suspendată pe perioada desfăşurării procesului privind constatarea nulităţii contractelor de vânzare - cumpărare asupra imobilului revendicat, potrivit art. 45 şi 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Cum reclamantul nu a continuat procedura menţionată, pentru a obţine o decizie/dispoziţie de restituire în natură a imobilelor revendicate şi nici nu a făcut dovada că are un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional, acţiunea în revendicare a fost respinsă ca neîntemeiată.

Mai mult, cu privire la construcţiile aflate pe teren, identificate potrivit raportului de expertiză construcţii, tribunalul a reţinut că ele nu reprezintă Fabrica cu toate anexele şi instalaţiile pretins executate de către reclamant ce au trecut în proprietatea statului, fiind clădiri edificate începând cu anul 1965.

Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții C.E.G. și M.E.G., în calitate de moștenitori ai defunctului R.N.G., precum și intervenienta SC C. SA Pleașa.

Apelurile împotriva acestei sentințe (și nu a sentinței anterioare, anulate, nr. 1723 din 24 decembrie 2010, indicate dintr-o evidentă eroare materială în dispozitivul deciziei) au fost respinse prin Decizia civilă nr. 517 din 7 aprilie 2015 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Pentru a decide astfel, instanța a constatat în ce privește apelul declarat de intervenienta SC C. SA Pleașa, că acesta s-a referit exclusiv la respingerea cererii sale privind plata cheltuielilor de judecată și că, potrivit actelor dosarului, tribunalul a respins această cerere ca nedovedită, întrucât până la rămânerea în pronunțare nu a făcut dovada cheltuielilor solicitate.

Or, sub acest aspect s-a constatat că, deși intervenienta a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată, aceasta nu a făcut dovada realizării unor asemenea cheltuieli, la dosar nefiind depusă chitanța fiscală care să ateste achitarea onorariului de avocat.

De altfel, apelanta a depus facturile fiscale și chitanțele de plată a onorariului de avocat în dosarul de apel, aceste dovezi neregăsindu-se la dosarul primei instanțe, ceea ce a condus la concluzia corectei aprecieri asupra caracterului lor nedovedit.

Referitor la apelul declarat de reclamantele C.E.G. și M.E.G., în calitate de moștenitoare ale defunctului R.N.G, Curtea a reținut, la fel ca tribunalul, aceeași situație de fapt în legătură cu dobândirea imobilului și naționalionalizarea ilegală a acestuia de către stat. Prin Ordinul din 01 noiembrie 1952, SC S.Î.S.R.P. SA a fost autorizată să ocupe terenul în suprafaţă de 11.036 mp. și clădirea, proprietatea moştenitorilor lui N.R.R., urmând ca drepturile băneşti cuvenite proprietarilor de teren să fie stabilite conform Decretului nr. 11/1950.

S-a constatat că imobilul a fost trecut în administrarea SC C. SA, căreia i s-a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 1995, de către M.I.P. și că imobilul în litigiu a suportat înstrăinări succesive, către SC B.B. SA, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 12 decembrie 2000, către SC I.F.C. SA prin contractul de vânzare cumpărare din 23 martie 2001, respectiv către intimata-pârâtă SC C. SRL în baza contractului de vânzare-cumpărare din 23 martie 2001.

Prin sentinţa civilă nr. 424 din 03 aprilie 2003, pronunțată de Tribunalul Prahova, s-a admis acțiunea promovată de reclamant și s-a dispus anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului din 22 noiembrie 1995 şi a tuturor contractelor de vânzare-cumpărare din 12 decembrie 2000, din 22 martie 2001 şi din 22 martie 2001 subsecvente, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară. Această sentinţă a rămas definitivă prin respingerea apelurilor în baza Deciziei nr. 987 din 12 septembrie 2005 a Curţii de Apel Ploiești şi irevocabilă prin respingerea recursurilor conform Deciziei nr. 6850 din 11 iulie 2006 a Înaltei Curții de Casație și Justiție.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în baza acestei legi speciale, reclamantul a formulat notificarea din 18 decembrie 2009, către Primăria com. Teişani, în vederea restituirii în natură a imobilului. Prin adresa din 04 iunie 2001, Primăria com. Teișani a comunicat reclamantului că imobilul în litigiu este proprietatea pârâtei SC C. SRL, situație confirmată și prin adresa din 25 ianuarie 2002, în sensul că imobilul se află în evidența autorității locale ca fiind „naționalizat și trecut în proprietatea statului ca bun al întregului popor”, în prezent fiind proprietatea pârâtei SC C. SRL.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul R.G., autorul apelantelor, a formulat o revendicare în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL, posesoarea imobilului în litigiu, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Autorul apelantelor-reclamante a arătat că a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, formulând notificarea reglementată de lege, dar a introdus și prezenta acțiune în revendicare, invocând, pe parcursul procedurii judiciare, faptul că deține un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Au precizat apelantele faptul că procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu poate fi finalizată prin emiterea unei dispoziții de restituire în natură a imobilului, fără a se putea reține vreo culpă din partea reclamantului ori a succesoarelor acestuia.

Imobilul în litigiu a fost identificat prin raportul de expertiza topo și raportul de expertiza tehnica construcţii, terenul fiind în suprafaţă de 12.803 mp., situat în com. Teișani, pct. Gară, jud. Prahova și pe el fiind identificate mai multe clădiri (Post trafo, depozit materie bruta, moara, depozit produse finite, clădire birou, depozit carburanţi, cabină poartă, grup atelier întreţinere, vestiare, grup social şi laborator, cabină pod basculă, reţele distribuţie electrică, drumuri şi platforme în incintă), construcţii ce au fost edificate în perioada 1954-1974.

Instanța de apel a apreciat că susținerea apelantelor-reclamante vizând efectivitatea procedurii speciale raportate la dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului vizează, de fapt, aspectul admisibilității acțiunii în revendicare, aspect litigios ce a fost tranșat definitiv și irevocabil prin respingerea excepției inadmisibilității acțiunii de către instanța de fond, astfel încât acestea nu au interesul să-l reitereze.

În același timp, s-a considerat că nu se poate reține lipsa de finalitate a procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 în privința reclamantului, respectiv lipsa oricărei culpe a acestuia în finalizarea procedurii, în condițiile în care nu a fost contestat răspunsul Primăriei com. Teișani și nici nu a fost chemată în judecată această autoritate administrativă locală pentru a fi obligată să înainteze documentația M.E.C. sau entității implicate în privatizare, în vederea acordării de despăgubiri în echivalent bănesc, posibilitate legală pe care chiar apelantele au recunoscut-o ca existentă, prin motivele de apel.

Totodată, s-a reținut că autorul apelantelor nu a uzat nici de calea prevăzută de art. 28 din Legea nr. 10/2001 pentru ipoteza în care deținătorul imobilului nu este identificat, de a chema în judecată statul, prin M.F.P., în termen de 90 de zile de la răspunsul comunicat de Primăria comunei Teișani, pentru a solicita restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent (împrejurare confirmată și de adresa din 24 martie 2015, emisă de M.F.P.).

Pe acest aspect, s-a arătat că în jurisprudența C.E.D.O. (Hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, din 12 octombrie 2010), s-a statuat faptul că reclamantul nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi.

Noțiunea de „bunuri” include, în accepția instanței europene, atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

S-a reținut și faptul că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus restituirea bunului.

Or, a constatat instanța de apel, în cauză, apelantele nu dețin un act al unei autorități publice sau o hotărâre judecătorească irevocabilă care să le recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu și care să fi dispus restituirea acestuia, astfel că nu sunt titularele unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Existența unei hotărâri judecătorești care constată că naționalizarea imobilului este nelegală nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acelui imobil, ci poate valora o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, cu condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

Pentru aceste considerente, Curtea a apreciat ca neîntemeiată critica referitoare la greșita motivare a soluției de respingere a acțiunii în revendicare, instanța de fond stabilind corect faptul că reclamantul nu a dovadit că deține un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Neîntemeiat a fost găsit și motivul de apel referitor la greșita reținere a regimului juridic al construcțiilor existente pe terenul în litigiu, întrucât din probele administrate în cauză a rezultat că aceste construcții au fost edificate ulterior preluării terenului în proprietatea statului, respectiv în perioada 1954-1974, nefiind demonstrată așadar calitatea de proprietar, cerință indispensabilă în cadrul acțiunii în revendicare. S-a apreciat ca lipsită de relevanță împrejurarea că au fost proprietatea reclamantului sau a întreprinderii industriale înființate de acesta, construcțiile existente la momentul naționalizării pe terenul în litigiu.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamantele C.E.G. şi M.E.G., care au formulat critici sub următoarele aspecte:

- Soluţia instanţei de apel este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), atunci când a apreciat că reclamantele nu sunt titularele unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană, întrucât nu s-a făcut dovada existenţei unei hotărâri care să constate calitatea de proprietar şi prin care să se dispună restituirea bunului.

În realitate, reclamantele dispun de un astfel de bun, având în vedere dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora este păstrată calitatea de proprietar avută la momentul preluării. O dispoziţie ulterioară, cuprinsă în Legea nr. 1/2009, prin care a fost abrogat alin. (1) al art. 2 din Legea nr. 10/2001 nu poate avea semnificaţia negării unui drept de proprietate recunoscut anterior.

De asemenea, recurentele-reclamante sunt singurele titulare ale dreptului de proprietate, întrucât imobilul a fost trecut abuziv în patrimoniul statului, prin naţionalizare în baza Legii nr. 119/1948, iar actele întocmite ulterior în privinţa acestuia (certificat de atestare a dreptului de proprietate, contracte de vânzare-cumpărare) au fost constatate nule prin sentinţa civilă nr. 424 din 3 aprilie 2003 a Tribunalului Prahova, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Pe cale de consecinţă, anularea actelor menţionate şi repunerea părţilor în situaţia anterioară are drept efect întoarcerea imobilului în proprietatea aparentă şi viciată a statului, cel care fără a avea un titlu valabil a naţionalizat imobilul şi l-a trecut în proprietatea statului „ca bun al întregului popor”.

Aşa cum s-a reţinut în considerentele sentinţei civile nr. 424 din 3 aprilie 2003 a Tribunalului Prahova şi ale Deciziei nr. 987 din 12 septembrie 2005, de la momentul deposedării abuzive în baza Legii nr. 119/1948, inaplicabilă, de altfel, situaţiei reclamantului, niciun subiect de drept nu a dobândit proprietatea asupra imobilului revendicat.

- Obţinerea unei hotărâri judecătoreşti sau a unei dispoziţii de restituire prealabile intentării acţiunii în revendicare - aşa cum a pretins instanţa de apel - este excesivă şi lipsită de finalitate pentru reclamante.

Astfel, efectivitatea unei asemenea proceduri trebuie apreciată raportat la dispoziţiile art. 6 din C.E.D.O. şi la faptul că prin calea specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu se poate atinge rezultatul urmărit prin promovarea şi admiterea unei acţiuni în revendicare.

Aceasta, întrucât niciuna dintre entităţi (pârâta SC C. SRL, intervenienta SC C. SA, Primăria comunei Teişani) nu mai are calitatea de unitate deţinătoare, neavând bunul în patrimoniu.

Faţă de jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza Faimblat) şi luând în considerare decizii ale instanţei supreme (de ex., decizia în interesul Legii nr. 20/2007), trebuie analizate în concret particularităţile fiecărei cauze deduse judecăţii, iar, în speţă, o astfel de analiză conduce la concluzia că procedura legii speciale nu mai poate asigura efectivitatea măsurii restituirii bunului în natură.

- Procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 a rămas fără finalitate în situaţia recurentelor, deşi acestea au acţionat constant, încă din anul 1991, prin notificări şi demersuri făcute în scopul recuperării bunurilor preluate abuziv, adresându-se instituţiilor şi societăţilor implicate în procesul privatizării.

În temeiul Legii nr. 10/2001 a fost transmisă notificare Primăriei com. Teişani în vederea restituirii în natură a imobilului, iar prin adresa din 4 iunie 2001, aceasta i-a comunicat că bunul a cărui restituire se cere este în proprietatea SC C. SRL, dezînvestindu-se astfel de soluţionarea notificării.

Fiind o societate cu capital integral privat, pârâta SC C. SRL nu intră în categoria unităţilor deţinătoare, conform art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care ar putea emite decizie de restituire sau despăgubire.

De asemenea, la momentul notificării primăriei, intervenienta SC C. SA înstrăinase imobilul şi avea capital integral privat ca urmare a finalizării procesului de privatizare, ceea ce făcea ca nici aceasta să nu intre în categoria de unitate deţinătoare.

La rândul ei, Primăria com. Teişani nu a deţinut şi nu deţine în patrimoniu bunul imobil a cărui revendicare se cere, neputând emite decizie de restituire în natură.

- În concluzie, s-a arătat că, deşi recurentele au deschis procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, fără a se putea reţine vreo culpă din partea acestora, respectiva procedură nu mai poate fi continuată în sensul emiterii unei dispoziţii de restituire în natură a imobilului.

Bunul imobil există şi se află în patrimoniul Statului român, care l-a preluat fără titlu valabil şi în acelaşi timp, bunul nu se mai află în posesia statului, ci în aceea a unei societăţi cu capital integral privat, ceea ce înseamnă că statul nu poate restitui în natură bunul.

S-a susținut că principiul realizării dreptului trebuie să primeze faţă de cel al formalismului procedurii şi întrucât reclamantele nu pot, din motive neimputabile, utiliza dispoziţiile Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare este singurul mijloc eficient de restituire a bunului imobil de care au fost deposedate recurentele.

Intimatele pârâte SC C. SRL Vălenii de Munte şi SC B.M.I. SA au depus întâmpinări solicitând respingerea recursului, arătând, în esenţă, că recurentele nu se pot prevala de un „bun” actual în acţiunea în revendicare promovată deoarece nu deţin un act emis de autorităţile administrative sau de o hotărâre judecătorească prin care să se fi dispus restituirea în natură a imobilului. Ele nu deţin nici o creanţă cu privire la care să existe o speranţă legitimă de realizare întrucât nu au respectat şi nu au urmat prevederile legii speciale. În plus, în privinţa construcţiilor nu s-a dovedit existenţa unui drept de proprietate al autorului acestora, dimpotrivă, probele administrate demonstrând că respectivele construcţii au fost edificate după preluarea imobilului de către statul român.

Intimatul M.E.C.T. a solicitat, prin întâmpinarea depusă, validarea soluţiei vizând lipsa calităţii sale procesuale pasive dată de instanţele fondului.

Analizând criticile deduse judecăţii Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora în sensul următoarelor considerente:

- Apreciind că reclamantele nu deţin un „bun actual” care să le justifice demersul, instanţa de apel a făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii europene, inclusiv la Hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu ş.a. contra României, arătând că acestea nu sunt în posesia unui act al unei autorităţi publice sau a unei hotărâri judecătoreşti, definitive şi executorii, care să le fi recunoscut dreptul de proprietate şi să fi dispus restituirea imobilului.

S-a reţinut, în acelaşi timp, că existenţa unei hotărâri judecătoreşti care a constatat că naţionalizarea imobilului este nelegală nu constituie titlu executoriu pentru restituirea imobilului, ci poate valora recunoaşterea unui drept la despăgubire - dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, cu condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea reparaţiilor.

Aceste statuări ale instanţei de apel - cu consecinţa trimiterii părţii reclamante la procedura Legii nr. 10/2001 - în cadrul căreia să-şi valorifice eventual pretenţiile ignoră caracterul şi efectele hotărârilor judecătorești anterioare care au tranşat litigiul părţilor vizând nulitatea actelor succesive, de transfer al proprietății imobilului din patrimoniul statului.

Prin aceste hotărâri (sentința civilă nr. 424 din 3 aprilie 2003 a Tribunalului Prahova, irevocabilă prin Decizia nr. 6850 din 11 iulie 2006 a Înaltei Curții de Casație și Justiție) s-a constatat nu doar nelegalitatea măsurii naţionalizării, ci şi nulitatea actelor prin care s-a dispus asupra proprietăţii imobilului, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară.

- Contrar aprecierii instanţei de apel, hotărârea prin care se dispune repunerea în situaţia anterioară a părţilor are valoare de titlu executoriu - fiind susceptibilă de executare silită - nefiind vorba de un act jurisdicţional cu efecte declarative (care doar constată drepturi preexistente, fără posibilitatea recurgerii la forţa coercitivă a statului pentru aducerea lor la îndeplinire în situaţia încălcării, nerespectării lor).

În speţă, prin hotărârile anterioare s-a constatat pe de o parte, nelegalitatea măsurii naţionalizării imobilului de către stat, iar pe de altă parte, s-a pronunţat nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 22 noiembrie 1995 emis de Ministerul Industriilor în favoarea SC C. SA (primul act declarativ de proprietate în favoarea altei persoane după preluarea imobilului de către stat), precum şi a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate, ulterior, în mod succesiv între diferite societăţi comerciale.

Urmare a constatării nulităţii (reţinându-se reaua-credinţă a SC C. SA, notificată de către fostul proprietar încă din anul 1997, precum şi a celorlalte societăţi comerciale care, cu minime diligenţe ar fi putut afla că imobilul a fost preluat fără titlu şi este solicitat a fi restituit de către fostul proprietar), instanţa a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, ceea ce înseamnă reintrarea bunului în patrimoniul statului (faţă de care se stabilise, cum s-a arătat anterior, preluarea abuzivă întrucât autorul reclamantelor nu se încadra în prevederile Legii nr. 119/1948).

Or, această măsură a instanţei, de repunere în situaţia anterioară desfiinţării actului civil este susceptibilă de executare silită în sensul modificărilor aduse în ordinea juridică prin pronunţarea ei, pentru că ea nu doar confirmă, validează dreptul preexistent, ci dispune în sensul revenirii la starea anterioară încălcării lui, prin întocmirea actului a cărui nulitate s-a pronunţat.

Altminteri, actul jurisdicţional care obligă la o anumită modalitate de restabilire a ordinii de drept ar fi lipsit de eficienţă juridică dacă nu s-ar putea recurge la forţa coercitivă a statului în cazul neexecutării de bunăvoie.

- Aşadar, reclamantele sunt în posesia unui titlu executoriu în sensul avut în vedere de Hotărârea pilot în cauza Atanasiu ş.a. contra României (parag. 140), putându-se prevala de un drept valid, confirmat pe cale judiciară, asupra imobilului în litigiu (faţă de stat, în patrimoniul căruia s-a reîntors bunul ca efect al pronunţării nulităţii în litigiul anterior și repunerii în situația anterioară, stabilindu-se prin aceeaşi hotărâre judecătorească, nevalabilitatea preluării).

Deşi face referire la jurisprudenţa menţionată a instanţei de contencios european, Curtea de apel concluzionează eronat şi în sens contrar acesteia, prin ignorarea conţinutului dispozitivului şi efectelor hotărârii anterioare.

În acest context, este eronată şi trimiterea pe care o face instanţa de apel la cadrul normativ în care reclamantele ar fi trebuit să găsească rezolvarea pretenţiilor lor - respectiv, cel oferit de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Imputând autorului reclamantelor faptul că nu a definitivat procedura Legii nr. 10/2001 - prin aceea că nu a contestat răspunsul Primăriei şi nici nu a uzat de dispoziţiile art. 28, pentru a chema în judecată M.F.P., în ipoteza neidentificării deținătorului imobilului - instanţa de apel ignoră că această cale oferită de legea specială (care s-ar impune în concursul cu norma generală) este obligatorie atunci când petentul se încadrează, prin dreptul de care se prevalează şi regimul juridic al imobilului, în ipoteza normei speciale.

Or, pe acest aspect, instanţa supremă a statuat deja, prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, că „nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 şi este necesar să i se asigure accesul la justiţie în vederea protejării dreptului afirmat”.

Este tocmai situaţia din speţă, reclamantele-recurente prevalându-se de un asemenea „bun”, ceea ce înseamnă că nu erau obligate la urmarea procedurii legii speciale.

Împrejurarea că autorul reclamantelor a transmis notificări pârâtei SC C. SA, încă din anul 1997 (şi ulterior, pe temeiul Legii nr. 10/2001) cerând predarea imobilului, nu constituie decât un aspect al diligenţelor suplimentare făcute în protejarea unui drept de proprietate, fără ca acestea să poată avea semnificaţia pretinsă de intimate şi reţinută de instanţa de apel - aceea a nefinalizării unei proceduri speciale, care ar duce la paralizarea acţiunii în revendicare.

Totodată, în mod corect au susţinut recurentele lipsa de eficienţă și de finalitate a procedurii speciale în condiţiile în care imobilul se afla, încă de la data transmiterii notificării, în posesia unei societăţi cu capital integral privat (derularea procedurii speciale presupunând, dimpotrivă, existenţa unei unităţi deţinătoare, în sensul art. 21 din Legea nr. 10/2001).

În consecinţă, se va constata că la judecata cauzei, instanţa de apel a făcut o greşită interpretare și aplicare a noţiunii de „bun actual” aşa cum a fost dezvoltată în jurisprudenţa recentă a Curţii europene şi de asemenea, a reţinut eronat incidenţa Legii nr. 10/2001, ca act normativ în temeiul căruia reclamantele ar fi trebuit să-şi valorifice pretenţiile.

Această analiză a instanţei, care nesocoteşte elemente esenţiale ale procesului şi stabilește incidenţa unui act normativ ce nu a reprezentat temeiul pretenţiilor reclamantelor, încalcă și respectiv, depăşeşte cadrul judecăţii atrăgând, în condiţiile art. 314 C. proc. civ., casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

La reluarea judecăţii, se va ţine seama de dezlegările date prin prezenta decizie noţiunii de „bun” existent în patrimoniul reclamantelor, de cadrul normativ în limitele căruia trebuie să fie soluţionate pretenţiile reclamantelor şi se va stabili în ce măsură dreptul de care se prevalează acestea poate fi paralizat prin opunerea vreunui alt drept de către pârâţi.

De asemenea, în privinţa construcţiilor, se va avea în vedere regimul juridic al acestora, în ce măsură ele se identifică cu cele preluate fostului proprietar, iar în caz contrar, se va stabili dacă este incidentă instituţia accesiunii imobiliare sau a convertirii dreptului în dezdăunări.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de reclamantele C.E.G. şi M.E.G. împotriva Deciziei nr. 517 din 7 aprilie 2015 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 septembrie 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 1783/2015. Civil  ICCJ. Decizia nr. 1815/2015. Civil →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1787/2015. Civil