ICCJ. Decizia nr. 1873/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1873/2015
Dosar nr. 2817/99/2015
Şedinţa din camera de consiliu de la data de 24 septembrie 2015
Asupra conflictului de competenţă de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate în numele şi pentru membrul său S.I.Ş. a chemat in judecata pe pârâți Ministerul Apărării Naţionale şi Casa de Pensii a MAPN, solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună recunoaşterea dreptului pretins, urmare a deciziilor emise in baza Legii nr. 241/2013, respectiv acordarea sumelor reţinute in baza Deciziei de revizuire nr. 95.555 din 15 decembrie 2011; obligarea intimatelor la repararea pagubei cauzate, respectiv achitarea în totalitate a sumelor reţinute menţionate mai sus, la care sa se adauge dobânda legală şi indicele de inflaţie aferente sumelor datorate, dobândă calculată până la data plăţii efective a acestora, precum şi indexarea cuantumului pensiilor stabilite în urma ultimilor decizii emise în baza Legii nr. 241/2013.
Prin Sentinţa nr. 1637 din data de 24 februarie 2015, Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, a admis excepţia necompetenţei teritoriale exclusive a instanței şi a declinat competenţa judecării cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi.
În motivare, instanţa a reţinut că prezentul litigiu nu este unul de dreptul muncii, ci de asigurări sociale, astfel că, în cauză nu sunt incidente prevederile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 62/2011 şi nici dispoziţiile Deciziei nr 1/2013 pronunţate în recurs în interesul legii, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că sindicatul are calitate procesuală activă în litigiile de muncă.
Aceasta deoarece, în prezentul litigiu, Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate are exclusiv calitate de mandatar, respectiv reprezentant convenţional al membrilor de sindicat, competenţa teritorială fiind determinată de domiciliul reclamanţilor şi nu de sediul sindicatului, cum prevede art. 154 alin (1) din Legea 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.
Învestit prin declinare, Tribunalul Iaşi a pronunţat Sentinţa nr. 1181 din data de 13 mai 2015, prin care a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Iaşi, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei formulate de reclamant în favoarea Tribunalului Bucureşti. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat cauza pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În motivare, instanţa a reţinut că art. 154 alin. (1) din Legea 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice stabileşte competenţa teritorială în soluţionarea cauzei, imperativ, în favoarea instanţei de la domiciliul ori de la sediul reclamantului, după caz.
În materia litigiilor de muncă, s-a pronunţat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii, Decizia nr. 1/2013, care a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (în prezent abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011), organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă în acţiunile promovate în numele membrilor de sindicat, iar instanţa competentă teritorial în soluţionarea conflictelor de muncă în cazul acestor acţiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant.
Tribunalul a arătat că soluţia instanţei supreme nu vizează în mod expres litigiile precum cel de faţă, ce are ca obiect drepturi de asigurări sociale, în concret dreptul la pensie, însă dată fiind identitatea de reglementare a competenţei teritoriale stabilite în favoarea instanţei de la domiciliul/sediul reclamantului, anume art. 154 alin. (1) din Legea 263/2010 şi art. 269 alin. (2) C. muncii, pentru identitate de raţiune se impune a se conferi aceeaşi interpretare textului de lege şi anume, în acord cu interpretarea oficială menţionată, a se recunoaşte competenţa teritorială a instanţei de la sediul sindicatului, în speţă fiind vorba despre Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate, din municipiul Bucureşti.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, la data de 11 februarie 2014, S.I.Ş. a solicitat restituirea sumei de 22.826 lei reţinută în baza deciziei de revizuire a drepturilor stabilite prin Decizia de pensionare nr. 95.555 din 15 decembrie 2011 şi a despăgubirii corespunzătoare.
Dispoziţiile art. 154 din Legea nr. 263/2010 (care au preluat conţinutul art. 156 din Legea nr. 19/2000) reglementează două ipoteze distincte în ceea ce priveşte competenţa teritorială a tribunalului în litigiile privind drepturile de asigurări sociale.
Într-o primă ipoteză, se prevede că cererile îndreptate împotriva CNPP sau împotriva caselor teritoriale de pensii şi a caselor de pensii sectoriale se adresează instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul reclamantul.
Din contră, în situaţia în care pârâtul este altul decât cel prevăzut în prima teză, ipoteza a doua a textului stabileşte că va fi competentă să soluţioneze litigiul instanţa în a cărei rază îşi are domiciliul sau sediul pârâtul.
Prevederile potrivit cărora instanţa competentă este cea din raza căreia se află domiciliul reclamantului reprezintă o derogare de la dispoziţiile dreptului comun, derogare prin care se urmăreşte facilitarea accesului la justiţie al pensionarilor în litigiile ce privesc stabilirea pensiilor.
Trebuie precizat că, faţă de dispoziţiile legii vechi, Legea nr. 263/2010 a introdus noţiunea de „case de pensii sectoriale”, care sunt, de fapt, succesoarele de drept ale fostelor structuri organizatorice responsabile cu pensiile din Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Administraţiei şi Internelor şi SRI, structuri care au fost desfiinţate.
Potrivit art. 135 din lege „atribuţiile, organizarea şi funcţionarea caselor de pensii sectoriale se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Român de Informaţii, adoptată în termen de 30 de zile de la data publicării prezentei legi”.
Înalta Curte reţine, aşa cum a apreciat şi Tribunalul Bucureşti, că, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, prezentul litigiu nu este unul de dreptul muncii, ci de asigurări sociale.
De asemenea, este corectă aprecierea că, în prezenta cauză, nu sunt incidente prevederile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 62/2011 şi nici dispoziţiile Deciziei nr. 1/2013 pronunţate în recurs în interesul legii, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că sindicatul are calitate procesuală activă în litigiile de muncă.
Aceasta deoarece, în prezentul litigiu, Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate are exclusiv calitate de mandatar, respectiv reprezentant convenţional al reclamantului, caz în care competenţa teritorială este determinată de domiciliul reclamantului şi nu de sediul sindicatului, cum prevede art. 154 alin (1) din Legea 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.
Din înscrisul depus la fila 20 din dosarul nr. 6307/3/2015 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă conflicte de muncă şi asigurări sociale, rezultă că reclamantul S.I.Ş. are domiciliul în municipiul Iași judeţul Iaşi, aşa încât competenţa materială de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Iaşi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Iaşi.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1872/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1874/2015. Civil → |
|---|
