ICCJ. Decizia nr. 1869/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1869/2015
Dosar nr. 24874/3/2014
Şedinţa din camera de consiliu 24 septembrie 2015
Asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti , secţia a III- a civilă, sub nr. 24874/3/2014, reclamanţii V.C., P.M.M. şi S.E. au solicitat anularea Deciziei nr. 1069 din 24 aprilie 2014, emisă de Comisia Naţionala pentru Compensarea Imobilelor, prin care a fost invalidată măsura acordării de despăgubiri, stabilită prin Hotărârea Comisiei Judeţene Gorj nr. 3060 din 25 februarie 2002, de validare a propunerii Comisiei Locale Ţicleni, privind înscrierea suprafeţei de 0,65 ha reconstituită solicitantei V.I., în anexa nr. 39 la Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 1172/2001; validarea Hotărârii Comisiei Judeţene Gorj nr. 3060 din 25 februarie 2002 cu privire la solicitanta V.I., autoarea reclamanţilor; în principal, acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul teren în suprafaţa de 0,65 ha, situat în intravilanul oraşului Ţicleni, ocupat cu diverse obiective, conform art. 35 alin. (3) din Legea nr 165/2013. În secundar, obligarea pârâtei Ia emiterea titlului de despăgubiri, respectiv a deciziei de compensare prin puncte pentru imobilul teren în suprafaţa de 0,65 ha, situat in intravilanul oraşului Ţicleni.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că prin Hotărârea nr. 3060 din 25 februarie 2002, emisă de Comisia Judeţeană Gorj, a fost validată propunerea Comisiei Locale Ţicleni de acordare de despăgubiri pentru terenul situat in intravilanul oraşului Ţicleni, în suprafaţa de 0,65 ha, pe numele solicitantei V.I., hotărâre ce, împreuna cu actele doveditoare au fost transmise ulterior către Autoritatea "Naţionala pentru Restituirea Proprietăţilor, formându-se astfel Dosarul nr. 5845/FFCC/2007.
Prin Decizia nr. 1069 din 24 iunie 2014 s-a invalidat măsura acordării de despăgubiri pentru suprafaţa de 6500 m.p., decizie pe care o considera nelegala şi a cărei anulare o solicita.
În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 165/2013 şi ale Legii nr. 554/2004.
Prin Sentinţa civilă nr. 63 din 16 ianuarie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia de necompetenţă teritorială, şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Gorj.
Tribunalul a constatat că obiectul cauzei constă în contestaţie împotriva deciziei de invalidare emisă de Comisia Naţională pentru Compensarea imobilelor, cu referire la un teren în privinţa căruia s-a emis de către Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Ţicleni propunere de despăgubiri, teren situat în localitatea respectivă şi în judeţul Gorj, aşadar în circumscripţia Tribunalului Gorj, In raza căruia se află entitatea învestită cu cererea de acordare de masuri reparatorii pentru imobilul teren in suprafaţa de 0,65 ha, în baza Legii nr. 18/1991.
Totodată, s-a reţinut că textul art. 35 din Legea nr. 165/2013 se referă la soluţionarea pe fond a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 de către entităţile învestite, a dosarelor deja înregistrate pe rolul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, care se trimit la Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi a dosarelor înregistrate la Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013.
În consecinţă, Tribunalul a apreciat că art. 35 face trimitere expresă la competenţa tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul entităţii învestite ori care a fost învestită cu soluţionarea, pe fond, a cererilor de restituire în baza Legii nr. 18/1991, ori a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001.
Consideră că intenţia legiuitorului nu a fost aceea de a stabili competenţa Tribunalului Bucureşti pentru cererile care vizează chiar fondul raportului juridic având ca obiect reconstituirea dreptului de proprietate, motiv pentru care, tribunalul competent a soluţiona contestaţia vizând decizia de invalidare emisă de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, conform art. 34 şi raportat la art. 35 din Legea nr. 165/2013, este tribunalul în circumscripţia căruia se află entitatea care a soluţionat cererea de restituire a terenului, anume Tribunalul Gorj.
Prin Sentinţa civilă nr. 186 din 15 iunie 2015, Tribunalul Gorj, secţia 1 civilă, în baza art. 131 raportat la art. 132 alin J C. proc. civ. a admis excepţia necompetenţei teritoriale de soluţionare a cauzei invocată atât de reclamanţi, cât şi de către pârâţi şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat din oficiu cauza şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului.
Tribunalul a reţinut că, potrivit art. 35 din Legea nr. 165/2013, deciziile emise în temeiul art. 33 şi art. 34 din aceeaşi lege, pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la Secţia Civilă a Tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la comunicare, iar dispoziţia respectivă instituie o normă de competenţă teritorială absolută ce conferă tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii care a emis actul competenţa de soluţionare a contestaţiilor împotriva deciziilor emise de aceasta.
Noţiunea de entitate investită de lege este explicitată de Legea nr. 165/2013 la art. 3, iar la lit. g) este prevăzută Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor înfiinţată potrivit legii.
În cauză, Decizia de invalidare nr. 1069 din 24 aprilie 2014 contestată de reclamanţi a fost emisă de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, potrivit art. 3 pct. 4 lit. g) din Legea nr. 165/2013, această instituţie având calitatea de entitate investită de lege.
Prin urmare, potrivit art. 35 alin, (1) din Legea nr. 165/2013, competenţa de soluţionare este a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul acestei entităţi, respectiv Tribunalul Municipiului Bucureşti.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în baza art. 133 pct. 2, raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Se reţine că norma de competenţă, aplicabila raportului juridic litigios este Legea nr. 165/2013 ce conţine dispoziţii speciale, derogatorii de la dreptul comun, referitoare la competenţa teritorială a instanţelor învestite cu soluţionarea deciziilor emise de entităţile, astfel cum acestea sunt definite prin art. 3 din acelaşi act normativ.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. (1) „Deciziile emise cu respectarea prevederile art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen e 30 de zile de la data comunicării”.
Dispoziţiile legale sus-menţionate instituie o normă de competenţă teritorială absolută, ce conferă tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii învestite de lege competenţa de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva deciziilor emise de aceasta.
Noţiunea de entitate învestită de lege este explicitată la art. 3 alin (1) pct. 4 din Legea nr. 165/2013, în sensul că au această semnificaţie următoarele structuri cu atribuţii în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv şi de stabilire a măsurilor reparatorii:
a) unitatea deţinătoare, în înţelesul H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, al O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi al O.U.G. nr. 83/1999, republicată;
b) entitatea învestită cu soluţionarea notificării, în înţelesul HG nr. 250/2007, cu modificările şi completările ulterioare;
c) comisia locală de fond funciar, comisiile comunale, orăşeneşti şi municipale, constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;
d) comisia judeţeană de fond funciar sau, după caz, Comisia de Fond Funciar a Municipiului Bucureşti, constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;
e) Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase şi comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România;
f) Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică;
g) Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, înfiinţată potrivit legii.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au contestat Decizia de invalidare nr. 1069 din 24 aprilie 2014, emisă de Comisia Naţionala pentru Compensarea Imobilelor, acţiunea fiind întemeiata pe dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, privind masurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natura sau prin echivalent, a imobilelor preluate in mod abuziv in perioada regimului comunist în România.
Întrucât, în cauză, decizia de invalidare contestată de reclamanţi a fost emisă de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, în aplicarea dispoziţiilor art. 3 pct. 4 lit. g) din Legea nr. 165/2013, această instituţie are calitatea de entitate învestită de lege, astfel încât, conform art. 35 alin. (1) din acelaşi act normativ, competenţa de soluţionare a cauzei revine tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul acestei entităţi.
Cum sediul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor se află în Bucureşti, sector 1, respectiv în raza teritoriala a Tribunalului Bucureşti, competenţa de soluţionare a cauzei va fi stabilită în favoarea acestei instanţe.
În consecinţă, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea tribunalului în circumscripţia căreia se află sediul Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, respectiv Tribunalul Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1875/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1814/2015. Civil → |
|---|
