ICCJ. Decizia nr. 193/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 193/2015
Dosar nr. 34097/3/2013
Şedinţa din camera de consiliu de Ia 21 ianuarie 2015
Asupra cauzei de faţă constată următoarele;
Prin sentinţa civilă nr. 79 din 22 ianuarie 2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia IV-a civilă, a fost admisă excepţia prematurităţii acţiunii şi a fost respinsă acţiunea formulată de contestatorul V.E.A. în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, prin care s-a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru refuzul de a soluţiona notificarea din 2001 pentru încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel contestatorul V.E.A., înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 27 martie 2014.
Prin Decizia nr. 420 din 13 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia III- a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de contestatorul V.E.A.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs contestatorul V.E.A., înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie la data de 18 noiembrie 2014.
Prin rezoluţia din data de 20 noiembrie 2014 a fost dispusă întocmirea raportului asupra admisibilităţii, în principiu, a recursului, în raport de dispoziţiile art. 493 alin. (2) din; Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Completul de filtru C.C. 10, la data de 21 noiembrie 2014, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului către;părţile cauzei, pentru a se depune punctul de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.; comunicarea raportului a fost îndeplinită potrivit dovezilor de la filele 20 şi 21 dosar recurs.
Contestatorul V.E.A. a depus la dosar punct de vedere asupra raportului, în termenul de 10 zile de la comunicare, în care a precizat că recursul este admisibil, întrucât pretenţia dedusă judecăţii se fundamentează pe un delict civil, nefiind vorba despre un simplu refuz nejustificat de soluţionare a notificării ce ar putea fi reclamat în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ci despre neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Constatându~se încheiată procedura de filtrare, în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. s-a fixat termen pentru soluţionarea căii de atac la data de 21 ianuarie 2015, fără citarea părţilor.
Examinând recursul, în condiţiile art 493 alin. (5) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., în raport de excepţia de inadmisihilitate, reţinută prin raportul întocmit în cauză, Înalta Curte urmează a-l respinge, ca inadmisibil, pentru următoarele considerente:
Obiectul prezentului dosar îl reprezintă acordarea de despăgubiri de către pârâta Primăria Municipiului Bucureşti pentru refuzul de soluţionare a notificării din 17 noiembrie 2001 formulată în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 privitoare la imobilul situat în Bucureşti, sector 1.
În drept, Legea nr. 10/2001, în temeiul căreia a fost formulată prezenta acţiune, în art. 26 alin. (3) teza a II-a, astfel cum a fost modificat prin art. 12 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, prevede că "Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel".
Reiese deci, că potrivit art. 26 alin. (3) din Legea specială nr. 10/2011, hotărârea tribunalului de soluţionare a contestaţiei împotriva deciziei sau a dispoziţiei motivate de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură este supusă recursului de competenţa curţii de apel.
De asemenea, dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, se aplică şi proceselor aflate în curs de soluţionare, în primă instanţă, dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză până la data de 25 noiembrie 2010.
Or în cauză hotărârea tribunalului a fost pronunţată ulterior acestei date, respectiv la 20 ianuarie 2014. Prin urmare, prezentei cauze, îi sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în forma modificată de Legea nr. 202/2010.
În cauză, sunt însă incidente şi dispoziţiile tranzitorii ale art. 7 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., intrată în vigoare ulterior Legii nr. 202/2010, care a modificat Legea nr. 10/2001, care prevăd că " Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătoreasca de primă instanţă este definitivă, de la data intrării în vigoare a C. proc. civ., aceasta vă fi supusă mimai apelului la instanţa ierarhic superioară-
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătoreasca de primă instanţă este supusă recursului sau că poate fi atacată cu. recurs, ori, după caz, legea foloseşte o altă expresie similară"
Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor menţionate, rezultă că singura cale de atac împotriva hotărârilor pronunţate de tribunal în materia Legii nr. 10/2001 este apelul, intenţia legiuitorului fiind aceea de a suprima calea de atac a recursului în scopul degrevării instanţei supreme de soluţionarea acestor cauze.
Susţinerea recurentului potrivit căreia pretenţia dedusă judecăţii se fundamentează pe un delict civil, astfel că recursul formulat împotriva deciziei pronunţate în apei este admisibil, nu poate fi primită pentru următoarele argumente:
Prin însuşi cererea introductivă, recurentul; a invocat ca temei de drept al pretenţiilor sale dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, susţinând totodată că acţiunea este scutită de la plata taxei de timbru în temeiul dispoziţiilor art. 50 alin. (1) din acelaşi act normativ, întrucât acţiunea priveşte modul de aplicare a Legii nr. 10/2001.
În raport de dispoziţiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. judecătorul nu poate schimba temeiul juridic al cererii de chemare în judecată.
Rezultă deci că instanţa nu poate schimba temeiurile de drept, urmând a se pronunţa asupra cererii deduse judecăţii în; raport de dispoziţiile legale invocate de către reclamant.
Aşa fiind, nu se pot reţine a fi incidente dispoziţiile de drept comun referitoare la răspunderea civila delictuală, aşa cum susţine recurentul, de vreme ce temeiul de drept ai acţiunii l-a constituit dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Pentru argumentele expuse, din coroborarea dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. cu art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi art. 7 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 76/2012 rezultă că Decizia din 13 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în acest dosar, nu este susceptibilă de recurs, fiind pronunţată de curtea de apei în cadrul soluţionării unui apel declarat împotriva unei hotărâri supuse numai apelului.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte la respinge, ca inadmisibil, recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul V.E.A. împotriva Deciziei civile nr. 420/A din 13 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Fără cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 ianuarie 2015.
← ICCJ. Decizia nr. 192/2015. Civil. Răpire internaţională de... | ICCJ. Decizia nr. 194/2015. Civil → |
---|