ICCJ. Decizia nr. 2003/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2003/2015
Dosar nr. 124/1/2015
Şedinţa publică de la 7 octombrie 2015
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 259 din 11 aprilie 2014 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 20963/325/2009**, s-a admis, în parte, acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamanţii Municipiul Timişoara reprezentat prin Primar, Instituţia Primarului în reprezentarea Primăriei Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi a dispus evacuarea pârâtei S.C. G.P.G.C. SRL din spaţiul situat în Timişoara, B-dul Vasile Pârvan, înscris în CF Timişoara, număr cadastral 9507/2/1, obligând pârâta SC G.P.G.C. SRL la plata unor despăgubiri în cuantum egal cu chiria datorată pentru imobilul arătat mai sus pentru perioada 30 septembrie 2013 - 11 aprilie 2014.
A respins, în rest, acţiunea Municipiului Timişoara, formulată în Dosarul nr. 26571/325/2009.
A admis în parte acţiunea formulată şi precizată de reclamanta S.C. G.P.G.C. SRL, în Dosarul nr. 20963/325/2009**, în contradictoriu cu Municipiul Timişoara, Instituţia Primarului şl Consiliul local al Municipiului Timişoara şi a obligat pârâtul Municipiul Timişoara la plata, către reclamanta SC G.P.G.C. SRL a sumei de 3.428.892 euro, instituind un drept de retenţie a societăţii reclamante asupra imobilului situat în Timişoara, B-dul Vasile Pârvan, înscris în CF Timişoara, număr cadastral 9507/2/1 până la plata, de către Municipiul Timişoara, a sumei de 3.424.7892 euro.
A respins, în rest, acţiunea reclamantei SC G.P.G.C. SRL formulată în Dosarul nr. 20963/325/2009**, obligând-o la plata sumei de 10 lei către Municipiul Timişoara, cu titlu de cheltuieli de judecată şi a obligat Municipiul Timişoara la plata sumei de 839 lei către SC G.P.G.C. SRL cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că prin acţiunea civilă înregistrată în Dosar nr. 20963/325/2009, reclamanta SC G.P.G.C. SRL în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Timişoara, reprezentat prin Primar, Instituţia Primarului în reprezentarea Primăriei Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara, a solicitat să se constate dreptul de retenţie al reclamantei asupra imobilului situat în Timişoara, B-dul Vasile Pârvan, înscris în CF Timişoara (provenită din conversia de pe hârtie a CF Timişoara), număr cadastral 9507/2/1 până la plata de către locatorul Municipiul Timişoara a contravalorii actualizate a investiţiilor pe care reclamanta Ie-a efectuat la imobil, investiţii evaluate la suma de 16.880.000 lei (echivalentul sumei de 4.000.000 euro), cu cheltuieli de judecată.
În motivare s-a arătat că reclamanta deţine imobilul arătat în baza Contractului de închiriere nr. x, a cărui termen a fost prelungit până la data de 30 septembrie 2009. Prin adresa nr. D72009-004324 din 23 iulie 2009, locatarului i s-a pus în vedere ca începând cu data de 1 octombrie 2009 să elibereze şi să predea imobilul; că a efectuat investiţii substanţiale, astfel că restituirea acestuia nu poate fi făcută până când reclamanta nu va fi despăgubită cu aceste cheltuieli, conform art. 1444 C. civ.
Pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Primarul Municipiului Timişoara au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea acţiunii, arătând că imobilul „Ştrand termal cu construcţii" din Timişoara este proprietatea Statului Român, în administrarea operativă directă a Primăriei Municipiului Timişoara; că între părţi mai există un litigiu pe rolul Judecătoriei Timişoara având ca obiect obligarea reclamantei la demolarea construcţiei ilegal executată, arătând că, potrivit contractului de închiriere dintre părţi, reclamanta are obligaţia ca la încetarea contractului să predea spaţiul închiriat, inclusiv cu îmbunătăţirile aduse prin lucrări de separare şi modernizare executate pe perioada derulării contractului.
La termenul din 24 martie 2010, reclamanta a formulat precizare şi completare de acţiune solicitând instanţei: să constate prelungite efectele Contractului de închiriere nr. x/2004 pe durata de timp necesară amortizării investiţiilor efectuate la spaţiul închiriat, să constate dreptul de creanţă al reclamantei împotriva Municipiului Timişoara pentru suma de 12.585.900 lei (echivalentul sumei de 3.000.000 euro), reprezentând contravaloarea actualizată a investiţiilor (cheltuieli necesare şi utile), pe care reclamanta Ie-a efectuat la imobilul închiriat, precum şi să constate dreptul de retenţie al reclamantei asupra aceluiaşi imobil, până la plata de către locator a creanţei în sumă de 12.585.900 lei (echivalentul sumei de 3.000.000 euro).
Prin sentinţa civilă nr. 10834 pronunţată în data de 16 iunie 2010 Judecătoria Timişoara a admis excepţia de necompetenţă materială, invocată de către reclamantă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia civilă, motivat de faptul că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., care reglementează competenţa de soluţionare a cererilor în materie civilă al căror obiect depăşeşte suma de 500.000 lei iar prin încheierea din data de 26 aprilie 2011 cauza a fost înregistrată pe rolul Secţiei Comerciale pentru competentă soluţionare, raportat la natura juridică a litigiului.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara sub nr. 26571/325 din 23 noiembrie 2009 reclamanţii Municipiul Timişoara reprezentat prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara, în contradictoriu cu pârâta SC G.P.G.C. SRL, au solicitat evacuarea necondiţionată a pârâtei din obiectivul "Ştrand Termal cu construcţii" din Timişoara str. Vasile Pârvan nr. 9, înscris în CF Timişoara nr. top. 9507/2/1 motivat de lipsa titlului locativ; plata unei despăgubiri lunare pentru folosinţa obiectivului egală în cuantum cu chiria lunară până la data eliberării efective a obiectivului, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamaţii au arătat că obiectivul „Ştrand Termal cu construcţii" din Timişoara str. Vasile Pârvan nr. 9, înscris în CF Timişoara nr. top. 9507/2/1, este proprietatea Statului Român, în administrarea operativă directă a Primăriei Municipiului Timişoara, fiind şi proprietară asupra construcţiilor. Prin Hotărârea C.L.M.T. nr. 115 din 27 aprilie 2004 s-a aprobat încheierea prin licitaţie publică deschisă a bazei de agrem e nt din Timişoara str. Vasile Pârvan nr. 9 şi caietul de sarcini privind închirierea suprafeţei de 12.707 mp, iar în urma licitaţiei publice s-a încheiat contractul de închiriere nr. 1463/2004 cu pârâta, pe perioada 1 iulie 2004 - 30 iunie 2009 cu destinaţia de Bază de agrement. Pârâta a executat prin incinta spaţiului închiriat lucrări de construcţii şi amenajare în baza autorizaţiei de construire din 25 noiembrie 2005, racordul şi instalaţia de gaz fiind executate în baza autorizaţiei de construire din 17 martie 2006.
În urma verificărilor efectuate de către inspectorii de specialitate din cadrul instituţiei reclamanţilor, s-a constat faptul că nu a fost respectată autorizaţia de construire nr. x/2005, fiind realizat un etaj peste corpul de clădire în regim parter situat la intrarea în baza de agrement, în stânga intrării. Prin cererea înregistrată la instituţia lor sub nr. D72009-004324/2009 pârâta a solicitat prelungirea contractului de închiriere nr. x/2004. în şedinţa din data de 21 iulie 2009, a Comisiei de analiză a spaţiilor cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă situate în proprietatea Primăriei Timişoara precum şi în proprietatea Statului Român, s-a analizat cererea pârâtei şi situaţia contractului de închiriere nr. x/2004, hotărându-se prelungirea contractului de închiriere, prin act adiţional, până la data de 30 septembrie 2009, motivat de faptul că fiind perioada de vârf de utilizare a ştrandului, închiderea acestuia pentru organizarea unei licitaţii publice privind închirierea ar fi provocat deservicii cetăţenilor Municipiului Timişoara. Prin adresa nr. x/2009, reclamanţii i-au solicitat pârâtei ca până la data de 30 septembrie 2009 să delege un reprezentant la primăria Municipiului Timişoara Direcţia Patrimoniu, în vederea întocmirii procesului - verbal de predare - primire a obiectivului "Ştrand Termal cu construcţii", în caz contrar urmând a se proceda în conformitate cu legile în vigoare pentru evacuarea din spaţiu. Pârâta nu s-a conformat celor dispuse de către instituţia reclamantă privind predarea spaţiului, ci a intentat acţiune în instanţă, având ca obiect anularea HCL nr. 325/2009 şi obligarea la prelungirea contractului de închiriere.
La data de 9 aprilie 2010, reclamanţii au depus o precizare de acţiune, prin care au solicitat obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri în sumă de 76.810 lei reprezentând despăgubiri lunare pentru folosinţa obiectivului "Ştrand Termal cu construcţii", debit acumulat pe perioada 1 decembrie 2009 - 31 martie 2010, motivat de faptul că pârâta este obligată în baza obligaţiilor contractuale la plata debitului privind folosinţa obiectivului până la data eliberării efective a acestuia.
Pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, cu cheltuieli de judecată. Totodată a invocat excepţia nulităţii petitului 2 al cererii de chemare în judecată pentru neprecizarea valorii obiectului pretenţiilor formulate, perioada pentru care s-a solicitat despăgubirea şi temeiul juridic pe care se fundamentează aceste pretenţii. între părţi a fost încheiat contractul de închiriere nr. 1463/2004 având ca obiect exploatarea spaţiului construit în suprafaţă de 12.707 mp şi a bazei de agrement înscrise în CF Timişoara, nr. top. 9507/2/1 pe o perioadă de 5 ani. Locatorul nu şi-a îndeplinit obligaţia de predare a spaţiului într-o stare corespunzătoare utilizării conform destinaţiei, astfel încât pârâta a fost nevoită să efectueze lucrări de reparaţii a spaţiului închiriat, valoarea investiţiilor realizate ridicându-se la suma de 3.000.000 euro. Locatorul nu a achitat contravaloarea acestor investiţii nici până în prezent, astfel încât în Dosarul nr. 20963/325/2009 al judeţului Timişoara, s-a solicitat de către pârâtă instituirea unui drept de retenţie asupra obiectivului în litigiu, până la plata contravalorii investiţiilor realizate de chiriaş. în aceste condiţii, rezultă că nu sunt îndeplinite condiţiile de admitere a acţiunii de evacuare, în condiţiile în care locatorul nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii derivând din contract. Efectele acţiunii în evacuare sunt paralizate de invocarea dreptului de retenţie asupra obiectivului în litigiu.
Constatând caracterul comercial al litigiului rezultând dintr-un fapt subiectiv de comerţ, conform art. 4 şi art. 56 C. com. şi faptul că obiectul litigiului constând în evacuarea pârâtei societate comercială este neevaluabil în bani, s-a constatat că în cauză competenţa de judecată a cererii de chemare în judecată aparţine tribunalului şi pe cale de consecinţă, Judecătoria Timişoara prin sentinţa civilă nr. 13924 din 15 septembrie 2010 a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Timişoara şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, Secţia comercială.
Prin încheierea din data de 27 septembrie 2011, a fost admisă excepţia de conexitate invocată de pârâta SC G.P.G.C. SRL în dosarul nr. 26571/325/2009 al Judecătoriei Timişoara şi în temeiul art. 164 Cod de procedură civilă a dispus conexarea Dosarului nr. 26571/325/2009 la Dosarul nr. 20963/325/2009* al Tribunalului Timiş.
La data de 7 iunie 2011 SC G.P.G.C. SRL a depus la dosar o cerere de omologare a expertizei tehnice judiciare specialitatea construcţii efectuată în Dosarul nr. 20963/325/2009 al Judecătoriei Timişoara.
Având în vedere că prin raportul de expertiză efectuat în Dosarul nr. 20962/325/2009 al Judecătoriei Timişoara, în prezenţa reprezentanţilor ambelor părţi, deopotrivă părţi în această cauză, s-a stabilit valoarea investiţiilor pentru care se solicită constatarea dreptului de retenţie pentru imobilul situat în Timişoara, B-dul Vasile Pârvan nr. 9, instanţa prin încheierea din data de 18 februarie 2014 a admis cererea şi a dispus omologarea expertizei tehnice judiciare specialitatea construcţii efectuată în Dosarul nr. 20962/325/2009 al Judecătoriei Timişoara în prezentul dosar.
Faţă de aspectele arătate în ambele dosare, prima instanţă a reţinut că la data de 20 iunie 2004 părţile, respectiv S.C. G.P.G.C.S.R.L. şi Primăria Municipiului Timişoara, au încheiat contractul de închiriere cu numărul 1463/2004, privind spaţiul situat în Municipiul Timişoara, Bulevardul Vasile Pârvan, nr. 9, în suprafaţă de 12.707 mp, care urma a fi utilizat, potrivit art. 1 lit. a) din contract, ca bază de agrement.
Bunul a fost închiriat pentru o perioadă de 5 ani, cu începere de la data de 1 iulie 2004, în schimbul unei chirii lunare al cărei cuantum era indicat în fişa de calcul anexată contractului şi care putea fi actualizată, pe durata derulării contractului, prin hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului Timişoara.
Locatorul s-a obligat, prin contract, printre altele, să predea bunul închiriat pe bază de proces - verbal de predare-primire, la standardele şi condiţiile de funcţionare normale.
La articolul 11 pct. 5 din convenţie părţile au prevăzut că în situaţia rezilierii sau încetării contractului de închiriere din culpa chiriaşului, acesta nu va emite pretenţii privind restituirea sumelor investite pe perioada contractului pentru diferite lucrări de întreţinere şi amenajări ale spaţiului închiriat.
Prin actul adiţional nr. 1 părţile au modificat Capitolul I din contract, stabilind că are calitatea de locator Municipiul Timişoara, prin Consiliul Local reprezentat de Primar.
Ca urmare a unei cereri formulată de S.C. G.P.G.C. SRL la data de 25 mai 2009, Consiliul Local al Municipiului Timişoara a hotărât prelungirea perioadei contractuale până la data de 30 septembrie 2009.
La data de 21 mai 2013 părţile au semnat actul adiţional numărul 3 prin care au modificat art. 3 din contract, referitor la termenul contractului, stabilind că perioada de închiriere este de la 30 septembrie 2009 până la 30 septembrie 2013. Al treilea act adiţional a fost încheiat după ce Tribunalul Timiş, prin decizia civilă nr. 104 din 6 februarie 2013 (irevocabilă ca urmare a respingerii recursului formulat de Municipiul Timişoara, Primarul Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara, prin decizia civilă nr. 1230 din 2 octombrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 20962/325/2009), a constatat prorogate efectele contractului de închiriere pe perioada 30 septembrie 2009 - 30 septembrie 2013 şi a obligat locatorul la încheierea unui act adiţional în acest sens.
În textul deciziei Tribunalului Timiş (nr. 104 din 6 februarie 2013), instanţa a reţinut, cu putere de lucru judecat, că deşi pârâtul (Municipiul Timişoara), în calitate de locator, avea obligaţia de a preda şi menţine spaţiul în stare de a putea fi întrebuinţat în scopul pentru care a fost închiriat (agrement), respectiv de a efectua reparaţiile necesare pentru ca imobilul să fie apt pentru o bună folosinţă, acesta nu şi-a „îndeplinit aceste obligaţii încât reclamanta apelantă a fost în imposibilitate de a utiliza spaţiul închiriat, fiind nevoită să efectueze din fonduri proprii lucrările de investiţii necesare realizării obiectului contractului de închiriere"; că din raportul de expertiză efectuat în cauză (omologat şi în această cauză, la cererea reclamantei şi cu acordul tacit al pârâtei, care nu a înţeles să se opună cererii, mai mult chiar, a formulat obiecţiuni cu privire la cele reţinute de expert), că reclamanta apelantă a făcut lucrări de investiţii la imobilul obiect al contractului de închiriere în valoare de 3.424.892 euro.
Aşa fiind, tribunalul a considerat că nu mai poate lua în discuţie, în litigiul pendinte, existenţa sau inexistenţa lucrărilor de amenajare, necesitatea efectuării lor sau valoarea acestora, ele fiind deja reţinute în procesul anterior.
Prin urmare, constatând că reclamanta a efectuat lucrări de întreţinere şi amenajare a spaţiului în discuţie, mare parte dintre ele necesare pentru utilizarea spaţiului în concordanţă cu scopul pentru care a fost închiriat şi că părţile au convenit, la articolul 11 pct. 5 din contract că valoarea acestora nu poate fi solicitată de locatar locatorului doar atunci când contractul încetează din vina ultimului (ceea ce nu este cazul în prezentul litigiu, contractul încetând la expirarea termenului, adică la data de 30 septembrie 2013), adică poate fi cerută atunci când nu poate fi identificată o astfel de culpă, tribunalul a dispus obligarea pârâtului Municipiul Timişoara la plata sumei de 3.432.892 euro către reclamantă, reprezentând contravaloarea cheltuielilor necesare şi utile pe care aceasta din urmă Ie-a efectuat la imobilul situat în Timişoara, B-dul Vasile Pârvan nr. 9, înscris în CF Timişoara, număr cadastral 9507/2/1.
Instanţa a optat pentru soluţia obligării pârâtului la plata despăgubirii şi nu pentru cea de constatare a prelungirii efectelor juridice ale contractului, pentru o perioadă de 12 ani, solicitare pe care a respins-o, reţinând că potrivit art. 3 din contract, termenul închirierii a fost de 5 ani cu posibilitatea prelungirii acestuia, la cererea chiriaşului manifestată cu cel puţin 30 de zile înaintea expirării contractului. Altfel spus, la expirarea perioadei contractuale locatarul avea dreptul la prelungirea contractului, locatarul neavând dreptul de a refuza o astfel de operaţiune, deoarece prevederea contractuală i se impune precum legea, potrivit art. 969 din vechiul C. civ. (teză reţinută şi de instanţa de contencios administrativ în Decizia nr. 73 din 18 ianuarie 2011). Prin urmare, s-a reţinut că la expirarea contractului şi în prezenţa cererii exprese a locatarului locatorul era obligat să procedeze la prelungirea duratei închirierii.
Prelungirea se putea realiza prin încheierea unui act adiţional sau, eventual, printr-o hotărâre judecătorească care să înlocuiască voinţa locatorului. Că este aşa o confirmă chiar reclamanta care, la data de 11 martie 2011, a adresat Primăriei Municipiului Timişoara o cerere de prelungire a contractului de închiriere, prin încheierea unui act adiţional. Solicitarea demonstrează, printre altele, că reclamanta considera că o atare operaţiune nu poate fi realizată decât prin încheierea actului adiţional, nefiind suficientă simpla ei manifestare de voinţă în sensul prelungirii contractului. Aşa fiind, în absenţa unui act adiţional prin care părţile să dispună cu privire la durata închirierii instanţa nu poate considera că a operat o prelungire a efectelor juridice ale contractului de închiriere nr. 1463/2004. Existenţa unui drept de creanţă al reclamantei împotriva Municipiului Timişoara, chiar în strânsă legătură cu bunul obiect al contractului de închiriere, nu duce la o prelungire automată, de drept, a contractului, care să poată fi constatată de instanţă, potrivit solicitării reclamantei.
Astfel, observând că termenul de închiriere a expirat, tribunalul a admis cererea reclamantului Municipiul Timişoara (formulată pe cale principală în Dosarul nr. 26571/325/2009, conexat la Dosarul nr. 20963/325/2009**) şi a dispus evacuarea pârâtei SC G.P.G.C. SRL din imobilul situat în Timişoara, B-dul Vasile Pârvan, înscris în CF Timişoara, număr cadastral 9507/2/1, cererea fiind întemeiată deoarece începând cu data de 30 septembrie 2013 SC G.P.G.C. SRL nu mai are, asupra imobilului în discuţie, drepturile conferite de contractul de închiriere.
Însă, măsura evacuării nu va deveni efectivă decât după ce pârâtul Municipiul Timişoara va plăti suma stabilită în sarcina lui cu titlu de valoare a îmbunătăţirilor efectuate asupra imobilului în discuţie, cererea reclamantei de instituire a unui drept de retenţie urmând a fi admisă de instanţă.
Dreptul de retenţie este un mijloc specific de garantare a obligaţiilor constând în dreptul creditorului de a refuza să restituie un bun al debitorului aflat în detenţia sa până ce debitorul nu-i plăteşte tot ce îi datorează în legătură cu acel bun. Condiţia esenţială invocării sale este acea ca datoria pe care deţinătorul bunului o pretinde de la creditorul restituirii să se afle în legătură cu lucrul şi să fie prilejuit de acesta. Or, în speţă, o astfel de condiţie se verifică, creanţa reclamantei SC G.P.G.C. SRL fiind în strânsă legătură cu bunul ce trebuie restituit pârâtului, Municipiul Timişoara, aceasta reprezentând, aşa cum s-a arătat deja, contravaloarea lucrărilor de întreţinere şi amenajare a bunului în discuţie.
Astfel, tribunalul a admis cererea reclamantei şi a instituit în beneficiul acesteia dreptul de retenţie asupra imobilului situat în Timişoara, B-dul Vasile Pârvan, înscris în CF Timişoara, număr cadastral 9507/2/1.
Cu privire la cererea reclamantului Municipiul Timişoara, din Dosarul nr. 26571/325/2009, privind obligarea pârâtei SC G.P.G.C. SRL la plata unor despăgubiri reprezentând lipsa de folosinţă a imobilului închiriat, tribunalul a considerat că aceasta este întemeiată doar parţial.
Astfel, cererea reclamantului nu poate fi admisă pentru perioada cuprinsă de la momentul încheierii contractului şi până la data de 30 septembrie 2013, deoarece, fiind în interiorul perioadei contractuale (aşa cum aceasta a fost configurată de părţi şi de instanţa de judecată) nu poate fi pusă problema unor despăgubiri, ci, eventual, a unor chirii restante, care, însă, nu au fost solicitate de Municipiul Timişoara. Cu privire la perioada de după data de 30 septembrie 2013, tribunalul a apreciat că cererea Municipiului Timişoara este întemeiată şi a fost admisă.
La momentul expirării perioadei contractuale pârâta SC G.P.G.C. SRL avea obligaţia de a restitui bunul Municipiului Timişoara, nemaiavând dreptul de a-l folosi. Or, având în vedere că aceasta nu a procedat în acest fel, tribunalul a considerat că Municipiul Timişoara a înregistrat o pagubă, extra-contractuală, ce se impune a fi reparată de pârâtă, în speţă fiind întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale - art. 998 C. civ., privind existenţa prejudiciului, fapta ilicită a societăţii, comisă cu vinovăţie şi legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul suferit de Municipiul Timişoara. Astfel, acest petit a fost admis în parte şi s-a dispus obligarea pârâtei SC G.P.G.C. SRL la plata unei despăgubiri în cuantum egal cu chiria lunară stabilită pentru imobilul situat în B-dul Vasile Pârvan nr. 9, înscris în CF Timişoara, număr cadastral 9507/2/1, pentru perioada cuprinsă între data de 30 septembrie 2013 şi data pronunţării hotărârii, dată de la care instanţa a instituit un drept de retenţie asupra bunului şi orice întârziere în preluare şi valorificarea imobilului, de către Municipiul Timişoara, nu poate fi imputată decât acestuia.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta SC G.P.G.C. SRL şi pârâţii Municipiul Timişoara prin Primar, Instituţia Primarului şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara.
Prin decizia nr. 702/ A din 29 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, s-a respins apelul declarat de Municipiul Timişoara, Primar, Instituţia Primarului şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi a fost admis apelul declarat de reclamanta SC G.P.G.C. SRL, fiind schimbată în parte sentinţa tribunalului în sensul că, a fost înlăturată obligarea acesteia la plata unor despăgubiri în cuantum egal cu chiria datorată pentru imobilul Bulevardul. Vasile Pârvan, înscris în CF Timişoara, nr. cad. 9507/2/1, pentru perioada 30 septembrie 2013 - 11 aprilie 2014, fiind menţinute în rest dispoziţiile sentinţei apelate.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel a avut în vedere următoarele:
În ce priveşte apelul declarat de Municipiul Timişoara prin Primar, Instituţia Primarului şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara, Curtea de apel a reţinut natura comercială a cauzei si a respins criticile pe acest aspect.
Cu privire la cel de-al doilea motiv de apel al pârâţilor, s-a constatat că se susţine că hotărârea instanţei de fond s-a dat cu aplicarea greşită a legii şi a interpretării eronate a probatoriului administrat în cauză, respectiv expertiza efectuată de expert Ţ.R., care a concluzionat că despăgubirile cuvenite reclamantei pentru investiţiile efectuate la imobilul în litigiu, proprietatea pârâtei, sunt în valoare de 3.428.892 euro, deoarece pârâta a contestat această expertiză, formulând obiecţiuni la raportul depus de expert şi instanţa de fond a reţinut, în mod eronat, că a existat un acord tacit al pârâtei în ce priveşte omologarea expertizei.
Curtea de apel a reţinut că şi acest motiv de apel este neîntemeiat, deoarece, deşi este adevărat că pârâţii au formulat obiecţiuni la expertiză, cât şi la anexele raportului de expertiză, s-a răspuns la aceste obiecţiuni în mod pertinent de către expert şi nu s-a solicitat după primirea răspunsului la obiecţiuni o contraexpertiză, aceasta fiind solicitată doar în faţa instanţei de apel, prin apelul de faţă. S-a mai reţinut că expertiza omologată de instanţa de fond în dosarul de faţă a fost, de fapt, efectuată şi administrată ca probă în Dosarul nr. 20962/325/2009, care a vizat un litigiu purtat între aceleaşi părţi, vizând acelaşi imobil şi care a cuprins între probele administrate şi această expertiză, vizând întinderea şi cuantumul investiţiilor realizate de către pârâtă la imobilul proprietatea reclamantei, în cauza din Dosarul nr. 20962/325/2009 fiind pronunţată o hotărâre irevocabilă, respectiv decizia civilă nr. 1230 din 2 octombrie 2013 a Curţii de Apel Timişoara. Din acest motiv, judecătorul fondului din Dosarul de faţă nr. 20963/325/2009, a considerat că s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că valoarea investiţiilor la imobil se ridică la suma de 3.428.892 euro, aşa cum rezultă din expertiza depusă la filele 104 - 141 dosar şi care concluzionează, printre altele, că în lipsa acestor lucrări obiectivul nu putea fi utilizat conform standardelor de funcţionare impuse pentru destinaţia imobilului, aceea de bază de agrement, şi că în acest imobil dat în folosinţă în anul 1972 nu s-au realizat lucrări de investiţii şi reparaţii până în anul 2004, când imobilul a fost închiriat reclamantei care a fost nevoită să facă aceste lucrări. Tocmai în scopul valorificării acestei expertize, ca şi probă câştigată cauzei, s-a dispus „acvirarea" Dosarului nr. 20.962/325/2009 la dosarul de faţă, iar instanţa de apel nu a identificat la rândul său niciun motiv pentru a reface acest probatoriu câtă vreme expertiza depusă la dosar şi omologată de judecătorul fondului prezintă cu acurateţe concluziile cu privire la fiecare obiectiv solicitat de părţi, iar obiecţiunile invocate de către reclamanta apelantă la care s-a răspuns de către expert sunt de circumstanţă, tinzând la înlăturarea obligaţiei de plată a contravalorii îmbunătăţirilor efectuate de pârâtă în imobilul Bază de agrement.
Instanţa de apel a constatat ca neîntemeiate susţinerile pârâtei, care vizează aspecte de drept fiscal, respectiv faptul că pârâta nu a declarat ca valoare de impunere suma solicitată cu titlu de îmbunătăţiri la imobil, ci o sumă mult mai mică, nu i-a solicitat acordul pentru fiecare îmbunătăţire şi nu a avut autorizaţie de construire pentru toate reparaţiile şi investiţiile efectuate la imobil, căci, cu privire la aceste aspecte pârâta, într-adevăr, se poate judeca pe calea contenciosului administrativ, însă, în litigiul de faţă, aspectele relevate nu se circumscriu obiectului cauzei. De asemenea, pârâta a invocat faptul că reclamanta nu a respectat clauzele contractului de închiriere, deoarece, potrivit art. 8 lit. e) din contract, s-a obligat să modernizeze spaţiul închiriat, faţada spaţiului în litigiu şi trotuarul aferent, valoarea lucrărilor urmând să reprezinte minim 70 % din valoarea totală anuală a chiriei.
Instanţa de apel a considerat că aceste susţineri sunt contrazise de probele administrate în cauză, deoarece expertiza omologată de către instanţa de fond a relevat faptul că reclamanta şi-a îndeplinit această obligaţie şi a efectuat lucrări de modernizare într-un cuantum substanţial şi care a depăşit cu mult valoarea minimă de 70 % din cuantumul anual al chiriei, deci şi-a îndeplinit cu prisosinţă obligaţiile asumate prin contract, pârâta fiind cea care şi-a încălcat aceste obligaţii, deoarece, potrivit art. 7 din contractul de închiriere, aceasta era obligată să predea reclamantei spaţiul la standardele şi în condiţiile de funcţionare normale, fapt care nu s-a întâmplat, ceea ce a determinat din partea pârâtei efectuarea de investiţii masive în imobil, pentru a putea să îl folosească conform destinaţiei sale.
Cu privire la motivul de apel invocat de pârâtă şi care vizează despăgubirile de folosinţă cuvenite acesteia egale cu chiria lunară calculată în baza Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Timişoara nr. 71 din 26 februarie 2013, în cuantum de 3 euro/mp/lună, respectiv 38.121 euro/ lună datorate pentru perioada 1 martie 2012 - 1 mai 2014, respectiv o perioadă de 14 luni şi cuantificate la suma totală de 533.694 euro, Curtea de apel a constatat că aceste despăgubiri nu sunt datorate, deoarece contractul de închiriere ce face obiectul litigiului nu a fost încheiat sub incidenţa H.C.L. 71 din 26 februarie 2013 şi nici nu s-a dovedit încheierea unui act adiţional la contractul de închiriere care să stabilească incidenţa acestei hotărâri de consiliu local, astfel încât, nu poate fi aplicabil cauzei deduse judecăţii, independent de aspectul susţinut de ambele părţi, că această hotărâre de consiliu local a fost atacată în contencios administrativ de către reclamantă şi face obiectul unui dosar separat.
În ce priveşte apelul formulat de reclamantă, care a criticat hotărârea instanţei de fond, deoarece, în opinia acesteia, prima instanţă a respins, în mod nelegal, cererea sa de constatare a prelungirii locaţiunii, pe o perioadă de 12 ani şi a dispus, în mod nelegal, evacuarea sa condiţionată din imobilul în litigiu, curtea de apel a constatat că acest motiv de apel este neîntemeiat, deoarece, în mod corect prima instanţă a constatat că nu se impune prelungirea locaţiunii împotriva voinţei proprietarului imobilului, care şi-a exprimat în repetate rânduri intenţia să-i redobândească posesia, precum şi raportat la faptul că raporturile locative dintre cele două părţi au încetat prin ajungerea la termen a contractului de închiriere şi datorită neprelungirii acestuia prin act adiţional. Instanţa nu se poate substitui voinţei părţilor, respectiv a proprietarului imobilului în ce priveşte aspectul prelungirii duratei locaţiunii, căci aceasta ar reprezenta o imixtiune în ce priveşte dreptul de proprietate inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil al pârâtei.
Prin al doilea motiv de apel, reclamanta a criticat faptul că, în mod neîntemeiat a fost obligată la plata despăgubirilor de folosinţă a imobilului, egale cu cuantumul chiriei datorate pe perioada cuprinsă între 30 septembrie 2013 - 11 aprilie 2014, deoarece nu a deţinut acest spaţiu în mod ilicit pe perioada vizată, ci în virtutea dreptului său de retenţie, astfel că, pe cale de consecinţă, nu datorează la rândul său despăgubiri de folosinţă. Cu privire la acest motiv de apel, Curtea de apel a constatat că este întemeiat şi că judecătorul fondului a făcut o apreciere eronată a dispoziţiilor legale în materie în ce priveşte dreptul de retenţie al unei părţi corelativ cu dreptul la despăgubiri de folosinţă al părţii adverse.
Astfel, instanţa de apel a considerat că dreptul de retenţie este dreptul pe care îl are chiriaşul în cazul unui contract de locaţiune, cum este şi cazul în speţă, de a fi evacuat numai dacă, în prealabil, locatorul, respectiv reclamanta, îl despăgubeşte pentru cheltuielile făcute în imobil. Acesta este un drept recunoscut creditorului a cărui creanţă s-a născut în legătură cu bunul respectiv, adică cu imobilul închiriat, iar creanţa acestui creditor trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă. De asemenea, trebuie să fie dovedită conexiunea dintre această creanţă şi imobilul reţinut ca garanţie a restituirii creanţei. Totodată, trebuie dovedit că bunul referitor la care se invocă dreptul de retenţie este proprietatea exclusivă a celui care este debitorul deţinătorului, cât priveşte cheltuielile pretinse, ceea ce în cauză s-a dovedit prin faptul că reclamanta deţine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă împotriva pârâtei care este proprietarul spaţiului şi câtă vreme creanţa sa, constând în investiţiile făcute în imobil nu este achitată, are un drept de retenţie pentru spaţiul în litigiu.
Instanţa de apel a apreciat că atâta vreme s-a dovedit că reclamanta nu a deţinut în niciun moment în mod ilicit spaţiul închiriat şi că reţine acest spaţiu în baza dreptului de retenţie pe care îl are nu poate fi obligată la rândul său să plătească despăgubiri de folosinţă, acestea nefiind justificate decât în cazul deţinerii pe nedrept al spaţiului.
În consecinţă, instanţa de apel a concluzionat că hotărârea primei instanţe este neîntemeiată sub acest aspect al obligării reclamantei la plata despăgubirilor de folosinţă, motiv pentru care a schimbat în parte hotărârea în sensul că a înlăturat obligarea reclamantei la despăgubirile egale cu chiria datorată, reţinând şi faptul că prima instanţă a dispus obligarea la plata unor despăgubiri care nu au fost în niciun fel cuantificate, astfel că sub acest aspect hotărârea nici nu ar fi putut să fie pusă în executare.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii Municipiul Timişoara prin Primar, Instituţia Primarului în reprezentarea Primăriei Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara invocând art. 304 pct. 3, 5, 7, 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
Pârâţii au solicitat instanţei de recurs: în principal, admiterea recursului, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantei SC G.P.G.C. SRL, ca efect al admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat, iar in cazul respingerii excepţiei mai sus invocate, ca urmare a admiterii prezumţiei puterii de lucru judecat; în subsidiar, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Timiş, iar in secundar solicită, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii, în totalitate a acţiunii reclamantei SC G.P.G.C. SRL precum şi suspendarea executării deciziei civile nr. 702/ A din 29 septembrie 2014, pronunţată de Curtea de apel Timişoara în condiţiile art. 300 C. proc. civ.
Intimata a invocat excepţia nulităţii recursului pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o va respinge întrucât recursul este motivat în drept pe dispoziţiile art. art. 304 pct. 3, 5, 7, 8 şi pct. 9 C. proc. civ. şi, chiar dacă fiecare motiv nu este dezvoltat şi analizat distinct, finalitatea este atinsă întrucât criticile pârâţilor se pot circumscrie temeiurilor de drept invocate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi găsind că o parte dintre acestea sunt întemeiate, va admite recursul pentru considerentele ce se vor expune în cele ce urmează, răspunzând în acelaşi timp şi susţinerilor din întâmpinare.
În principal, recurenţii au solicitat admiterea recursului, pe cale de excepţie, prin invocarea excepţiei autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 346 din 22 martie 2011, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 5725/30/2009, învederând faptul că, în prezentul dosar şi dosarul în care s-a pronunţat sentinţa evocată, părţile litigante sunt aceleaşi, obiectul cauzei este, precum şi cauza sunt aceleaşi, fiind întrunite condiţiile art. 166 C. proc. civ.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul şi va dispune casarea deciziei, întrucât această apărare nu poate fi analizată pentru prima dată direct în recurs decât sacrificând dreptul părţilor la căile de atac.
De aceea, instanţa de trimitere, va trebui să analizeze toate apărările părţilor şi să stabilească dacă, în condiţiile în care s-a încheiat un nou contract de închiriere (până în 2017), se mai poate pune problema unui drept de retenţie şi a unor despăgubiri pentru investiţia efectuată de către reclamantă.
Prin acţiunea ce face obiectul Dosarului nr. 5725/30/2009, SC G.P.G.C. SRL a solicitat instanţei de judecată să anuleze în parte Hotărârea C.L.M.T. nr. 325 din 28 iulie 2009, anume, în ceea ce priveşte prelungirea, numai până la data de 30 septembrie 2009, şi să oblige pârâtul să adopte o nouă hotărâre pentru aprobarea prelungirii contractului de închiriere nr. 1463/2004 pentru o perioadă rezonabilă (precizata chiar de reclamanta la 8 ani de zile) care să ţină cont de investiţiile efectuate la imobilul în cauză.
Prin sentinţa civilă nr. 346 din 22 martie 2011, instanţa a admis acţiunea formulată şi precizată a reclamantei dispunând: anularea în parte a H.C.L.M.T. nr. 325 din 28 iulie 2009, cu privire la prelungirea locaţiunii până la data de 30 septembrie 2009 (doar pe 3 luni de zile), obligarea pârâtului să adopte o hotărâre pentru aprobarea prelungirii contractului de închiriere (pentru suprafeţe locative cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă ), încheiat între părţi, pentru o perioadă de 8 ani.
Sentinţa civilă nr. 346 din 22 martie 2011, irevocabilă, a si fost pusă în executare, în sensul că a fost adoptată Hotărârea nr. 553 din 11 noiembrie 2014 a Consiliului Local al Municipiului Timişoara, prin care, la art. 1 se prevede: „Se aprobă încheierea unui act adiţional pentru prelungirea Contractului de închiriere nr. 1463/2004, pentru o perioadă de 8 ani, între 30 iunie 2009 si 29 iunie 2017 ” .
Hotărârea nr. 553 din 11 noiembrie2014 a Consiliului Local al Municipiului Timişoara este ulterioară deciziei recurate, pronunţată la 29 septembrie 2014, motiv pentru care instanţa de trimitere, în cazul în care va aprecia că nu ar fi prezente cele trei elemente ale autorităţii de lucru judecat, va trebui să se pronunţe dacă sentinţa civilă nr. 346 din 22 martie 2011, potrivit art. 1200 pct. 4 şi 1200 alin. (2) din C. proc. civ., a intrat în puterea lucrului judecat potrivit art. 1201 C. civ. (aplicabil raportat la data naşterii raporturilor juridice între părţi şi pronunţării sentinţei).
Autoritatea de lucru judecat, potrivit art. 1200 pct. 4 şi art. 1200 alin. (2) C. proc. civ., nu se manifestă doar sub forma excepţiei procesuale "non bis in idem", ci şi sub forma prezumţiei, adică a efectului pozitiv al lucrului judecat care presupune că ceea ce a stabilit o instanţă să nu fie contrazis de cea ulterioară.
Respectarea principiului autorităţii de lucru judecat presupune, în ideea asigurării stabilităţii raporturilor juridice, ca o chestiune litigioasă odată soluţionată de instanţă să nu mai poată fi adusă înaintea judecăţii, iar, pe de altă parte ca, ceea ce a stabilit instanţa (prin hotărâre definitivă şi irevocabilă) într-un prim proces, să nu fie contrazis prin hotărârea unei instanţe într-un proces ulterior.
În speţa de faţă, pentru a nu se ajunge la ipoteza în care pentru aceeaşi chestiune litigioasă, să fie pronunţate două hotărâri contradictorii, atât privind prelungirea contractului de închiriere nr. X/2004, cât şi privind evacuarea chiriaşului SC G.C. SRL din spaţiul situat în Timişoara, Bd. V. Pârvan, se impune rejudecarea pricinii.
De asemenea, aceeaşi soluţie de casare cu trimitere se impune şi pentru a nu se ajunge în situaţia în care SC G.C. SRL ar beneficia atât de prelungirea contractului (fiind aprobat H.C.L.M.T. nr. 553 din 11 noiembrie 2014 în acest sens), cât şi obligarea Municipiului Timişoara la plata contravalorii investiţiilor efectuate, fapt ce ar crea premisele unei îmbogăţiri fără justă cauza în favoarea reclamantei.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere că actul adiţional privind prelungirea contractului de închiriere, conform cu cele dispuse prin sentinţa nr. 346 din 22 martie 2011, a fost întocmit şi a fost invitat chiriaşul SC G.P.G.C. SRL, în vederea semnării şi parafării actului adiţional, fiind anexate cererii de recurs: Hotărârea C.L.M.T. nr. 553 din 11 noiembrie 2014, adresa-invitaţie comunicată SC G.P.G.C. SRL, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, precum şi actul adiţional privind prelungirea contractului de închiriere nr. x/2004.(filele 54-62 din dosarul I.C.C.J.).
Mai mult decât atât, deşi chiar reclamanta, prin apelul formulat, arată că solicită, în principal, prelungirea locaţiunii, menţionând în acest sens, şi sentinţa civilă nr. 346 din 22 martie 2011 a Tribunalului Timiş (hotărâre în care s-a dispus prelungirea locaţiunii pentru încă 8 ani), instanţa nu analizează sub niciun aspect această cerere (deşi la data pronunţării Deciziei civile nr. 702/ A din 29 septembrie 2014), aceasta se bucura de o putere de lucru judecat relativă (consolidându-se ulterior).
Raportat la caracterele puterii de lucru judecat, instanţa de rejudecare va analiza dacă solicitarea SC G.P.G.C. SRL mai are - la acest moment - obiect şi dacă aceasta poate obţine atât prelungirea efectelor contractului (pe un termen necesar amortizării investiţiei), cât şi plata sumei de 3.428.892 euro şi dacă, în considerarea aceloraşi investiţii, reclamanta SC G.P.G.C. SRL poate să primească două soluţii favorabile, constând atât în prelungirea termenului contractului de locaţiune, cât şi în plata unei sume bani pentru investiţiile efectuate. Se va avea în vedere că, în toate litigiile, reclamanta a cerut, în principal, prelungirea efectelor contractului pe o perioada necesară amortizării investiţiilor (chestiune admisă deja, irevocabil) şi, doar în subsidiar, despăgubiri.
Înalta curte de Casaţie şi Justiţie nu va primi criticile relative la necompetenţa materială a instanţei de apel subsumate dispoziţiilor art. 304 pct. 3 şi 5 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestor motive de recurs pârâţii au invocat faptul că imobilul în litigiu aparţine domeniului public al Municipiului Timişoara, iar contractul de închiriere nr. 1463/2004 încheiat între reclamantă şi pârâtă priveşte construcţii şi terenuri care fac parte din domeniul public, vizând punerea în valoare a unui bun proprietate publică a statului, astfel încât, în opinia pârâtei, contractul de închiriere este un contract administrativ, pentru că vizează un bun public, ceea ce conferă litigiului competenţa de a fi judecat în contencios administrativ conform Legii nr. 554/2004.
În subsidiar, s-a susţinut că ar fi fost competentă să judece cauza în primă instanţă Secţia I civilă a Tribunalului Timiş şi nu Secţia a III-a civilă, având în vedere că litigiul între părţi vizează, practic, aspecte privitoare la un contract de închiriere şi o cauză similară ce a făcut obiectul Dosarului nr. 20962/325/2009 purtată între aceleaşi părţi ce viza prelungirea contractului de închiriere a fost judecată de Secţia I civilă a Tribunalului Timiş.
În raport de aceste aspecte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că excepţia necompetenţei funcţionale a Secţiei a II-a civilă a Tribunalului Timiş nu este incidenţă în cauză, deoarece faţă de obiectul cauzei deduse judecăţii s-a reţinut în mod corect că acesta reprezintă un litigiu referitor la un contract de închiriere, încheiat cu un comerciant, respectiv reclamanta, în scopul desfăşurării activităţii sale comerciale, ceea ce dovedeşte caracterul comercial al întregii cauze deduse judecăţii.
De altfel, aspectele vizând necompetenţa unei instanţe sau unei secţii în ce priveşte litigiul dedus judecăţii, au mai fost invocate încă de la depunerea acţiunii, căci, iniţial, acţiunea a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara, iar prin sentinţa civilă nr. 10834 din 16 iunie 2010 s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Timişoara şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia civilă. Ulterior, prin încheierea de şedinţă din 26 aprilie 2011, Secţia I civilă a Tribunalului Timiş s-a constatat că pretenţiile formulate de reclamantă, au la bază un contract de închiriere încheiat cu o societate comercială, iar ca obiect spaţiul cu altă destinaţie decât cea de locuinţă, respectiv bază de agrement şi că, în temeiul acestui contract, reclamanta a solicitat atât prelungirea efectelor actului juridic, dar şi dreptul de creanţă pentru contravaloarea actualizată a investiţiilor efectuate la imobilul închiriat.
Din aceste considerente s-a constatat că reclamanta a închiriat bunul pentru îndeplinirea activităţii sale comerciale şi că raportat la dispoziţiile art. 56 şi art. 4 C. com. raportat la natura juridică a litigiului, precum şi la dispoziţiile art. 99 din H.C.S.M. nr. 387/2005 modificată cauza a fost trimisă la Secţia comercială a Tribunalului Timiş spre competentă soluţionare.
Pe parcursul acestor declinări succesive de competenţă, nu s-a invocat de către pârâţi faptul că litigiul s-ar afla în competenţa Secţiei de contencios administrativ a Tribunalului Timiş, iar Legea nr. 554/2004 nu are, oricum, incidenţă în cauză, nefiind vorba de anularea unui act administrativ, aşa cum susţin, în mod eronat, pârâţii.
Aşadar, natura comercială a cauzei a fost irevocabil stabilită (prin neatacarea soluţiei de declinare) astfel încât ea nu mai poate fi analizată în prezentul recurs.
Cât priveşte celelalte critici formulate în cuprinsul recursului şi pentru care pârâţii invocă dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. instanţa de rejudecare le va analiza, dacă va mai fi necesar, în raport de soluţia ce o va pronunţa privitor la excepţiile autorităţii de lucru judecat şi a lipsei de obiect invocate pentru prima dată direct în recurs de către pârâţi. Aceste critici vizează aspecte de drept fiscal, respectiv faptul că reclamanta nu a declarat ca valoare de impunere suma solicitată cu titlu de îmbunătăţiri la imobil, ci o sumă mult mai mică, nu a solicitat acordul pârâţilor pentru fiecare îmbunătăţire şi nu a avut autorizaţie de construire pentru toate reparaţiile şi investiţiile efectuate la imobil.
În concluzie, răspunzând prin acest considerent comun atât susţinerilor pârâţilor, cât şi apărărilor intimatei, pentru toate argumentele si temeiurile de drept reţinute, conform art. 312 C. proc. civ. se va admite recursul declarat de Municipiul Timişoara prin Primar, Instituţia Primarului în reprezentarea Primăriei Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara împotriva Deciziei nr. 702/ A din 29 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă. Se va casa decizia atacată şi se va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Se reţine că potrivit dispoziţiilor art. 7231 alin. (3) C. proc. civ.: „cauţiunea se eliberează celui care a depus-o în măsura în care asupra acesteia cel îndreptăţit în cauză nu a formulat cerere pentru plata despăgubirii cuvenite, până la împlinirea termenului de 30 de zile de la data la care, prin hotărâre irevocabilă, s-a soluţionat fondul cauzei. Cu toate acestea, cauţiunea se eliberează de îndată, dacă partea interesată declară în mod expres că nu urmăreşte obligarea părţii adverse la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate".
Nu se justifică păstrarea consemnării cauţiunii pe durata termenului prevăzut de art. 7231 alin. (3) teza întâi C. proc. civ., în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 7231 alin. (3) teza a doua C. proc. civ., conform cărora "cauţiunea se eliberează de îndată, dacă partea interesată declară în mod expres că nu urmăreşte obligarea părţii adverse la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate", coroborate cu susţinerile intimatei-reclamante.
Aşa fiind, având în vedere soluţia de casare şi dispoziţiile art. 7231 alin. (3) C. proc. civ. se va dispune eliberarea cauţiunii în cuantum de 155.228,22 lei consemnată la C.E.C.B. - Sucursala Timişoara cu recipisa de consemnare din 26 februarie 2015, înregistrată la Registrul de valori la poziţia nr. 553/2015.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Admite recursul declarat de pârâţii Municipiul Timişoara prin Primar, Instituţia Primarului în reprezentarea Primăriei Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara împotriva Deciziei nr. 702/ A din 29 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă. Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Dispune eliberarea cauţiunii în cuantum de 155.228,22 lei consemnată la C.E.C.B. - Sucursala Timişoara cu recipisa de consemnare din 26 februarie 2015, înregistrată la Registrul de valori la poziţia nr. 553/2015.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 octombrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2149/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1802/2015. Civil → |
|---|
