ICCJ. Decizia nr. 2192/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2192/2015
Dosar nr. 5218/3/2009**
Şedinţa publică din 03 noiembrie 2015
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 11 februarie 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, reclamanta SC G.P.I. SRL a chemat în judecată pe pârâta R.A.D.E.F. - R.F., solicitând obligarea acesteia la executarea în natură a obligaţiei, constând în încheierea contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare prin negociere directă a activului - bun imobil, Cinematograful Unirea, situat în Focşani, str. Republicii, judeţul Vrancea, precum şi la plata de daune cominatorii de 100 lei/zi de întârziere până la executarea obligaţiei, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa comercială nr. 8777 din 04 iunie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă, în analiza admisibilităţii cererii deduse judecăţii, s-a raportat la condiţiile statuate de art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004, verificând dacă reclamanta se încadrează în categoria întreprinderilor mici şi mijlocii, dacă deţine activul în baza unui titlu legal şi dacă a realizat asupra acestuia investiţii care depăşesc 15% din valoarea sa, disponibilitatea înstrăinării activului şi posibilitatea legală de înstrăinare a acestuia.
Astfel, tribunalul a constatat că pentru înstrăinarea valabilă între părţile în litigiu a Cinematografului Unirea din Municipiul Focşani printr-un contract de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare era necesară conform O.G. nr. 39/2005, modificată prin Legea nr. 303/2008, respectarea strategiei emise de Ministerul Culturii şi cultelor, aprobată prin H.G. nr. 1874/2006.
Cum însă, prin Decizia nr. 2579/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost anulată strategia de privatizare anterior menţionată, prima instanţă a reţinut lipsa cadrului legal de înstrăinare a cinematografelor.
De asemenea, a mai notat că în sarcina pârâtei nu poate fi reţinută obligaţia de a vinde activul asupra căruia nu are decât drept de administrare, întrucât acesta aparţine domeniului public, iar dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 346/2004 se referă la condiţiile de negociere în vederea înstrăinării unor astfel de active care s-ar fi dovedit a fi disponibile.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel, care a fost respins ca nefondat, prin decizia nr. 452 din 24 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Pentru a decide în acest sens, instanţa de prim control judiciar a înlăturat motivat fiecare dintre criticile reclamantei, reţinând că în mod corect tribunalul a conchis că acţiunea introductivă nu poate fi admisă în lipsa cadrului legal care să guverneze înstrăinarea acestui tip de bunuri, în contextul anulării strategiei de privatizare prin Decizia nr. 2579/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
De asemenea, a mai reţinut ca fiind nefondate criticile reclamantei referitoare la existenţa între părţile litigante a unui contract cu forţă obligatorie, conform art. 969-970 C.civ., încheiat odată cu acceptarea de către reclamantă a ofertei de vânzare formulată de pârâtă, având în vedere chiar petitul principal al cererii introductive, prin care reclamanta a solicitat să fie obligată pârâta la încheierea unui contract.
Faţă de dispoziţiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 15/1990 şi art. 27 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997 (astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 99/1999), curtea a apreciat că încheierea contractului pretins de reclamantă nu depindea exclusiv de voinţa părţilor în litigiu, ci şi de voinţa instituţiei publice implicate, căreia îi revenea sarcina de a o supune aprobării Guvernului în condiţiile art. 1-3 din Anexa nr. 1 la H.G. nr. 577/2002.
Astfel, a reţinut că în speţă, contractul părţilor se află sub condiţie mixtă, suspensivă, conform art. 1007 şi 1017 C.civ., existenţa sa depinzând de voinţa uneia dintre părţi şi de voinţa unui terţ. Din acest punct de vedere, curtea a notat că în cauză nu s-a dovedit îndeplinirea condiţiei, respectiv a acordului de înstrăinare pe care instituţia publică trebuia să îl dea în condiţiile şi forma prevăzute la art. 105 alin. 1 din Anexa 1 la H.G. nr. 577/2002.
De asemenea, s-a apreciat că prin referirile primei instanţe la dispoziţiile O.G. nr. 39/2005, nu a fost înfrânt principiul constituţional al neretroactivităţii legii civile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, ele vizând determinarea condiţiei suspensive, definite la art. 1004 C.civ. ca fiind un eveniment viitor şi necert.
Totodată, faţă de natura cererii de chemare în judecată, prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la încheierea contractului, uzând de dreptul conferit creditorului obligaţiei neîndeplinite de art. 1021 C.civ., curtea a consemnat necesitatea analizei cauzei prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 303/2008.
S-a mai reţinut că survenirea Legii nr. 303/2008 şi a O.U.G. nr. 47/2011 constituie încă un motiv pentru care cererea de chemare în judecată nu putea fi admisă nici la momentul introducerii ei şi nici la momentul soluţionării apelului, întrucât cele două acte normative statuează asupra titularului dreptului de proprietate asupra bunului în litigiu şi asupra dreptului de administrare ce revine intimatei-pârâte.
Astfel, instanţa de prim control judiciar a apreciat cererea introductivă ca fiind neîntemeiată, în condiţiile în care, în speţă nu s-a făcut dovada că pârâta este titulara dreptului de proprietate asupra activului ce urma să constituie obiectul contractului.
Împotriva acestei decizii, reclamanta SC G.P.I. SRL a declarat recurs, criticând-o din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C.proc.civ. şi solicitând, în principal, casarea acesteia în parte şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, iar, în subsidiar, modificarea în parte, în sensul admiterii apelului său şi schimbării în tot a sentinţei comerciale nr. 8777 din 04 iunie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială şi, pe fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Prin Decizia nr. 487 din 12 februarie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei civile nr. 452 din 24 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecarea apelului.
Cauza a fost înregistrată la data de 06 martie 2013 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, care, prin decizia civilă nr. 134 din 08 aprilie 2013, a admis apelul şi a schimbat sentinţa primei instanţe, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată, ca fiind prescrisă.
Pentru a decide astfel, instanţa de prim control judiciar, în rejudecare după casare, faţă de indicaţiile instanţei de recurs, a pus în discuţia părţilor promovarea în termen a acţiunii introductive înregistrate la 11 februarie 2009.
În analiza excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, curtea a reţinut, contrar susţinerilor reclamantei, că cererea de chemare în judecată are caracter patrimonial, fiind evaluabilă în bani, fapt pentru care a notat că este prescriptibilă în termenul general prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. De asemenea, a reţinut că termenul de prescripţie a început să curgă de la 08 decembrie 2004, când reclamanta, prin adresa nr. 861, şi-a exprimat acceptul de a încheia cu pârâta contractul de leasing imobiliar cu clauza irevocabilă de vânzare şi că s-a împlinit la 08 decembrie 2007. Astfel, curtea a constatat că la data înregistrării acţiunii, 11 februarie 2009, dreptul material al reclamantei de a cere obligarea pârâtei la încheierea contractului era prescris, element în considerarea căruia a admis excepţia şi a respins acţiunea ca fiind prescrisă.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ. reclamanta SC G.P.I. SRL, solicitând în principal, casarea sa în tot şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, iar, în subsidiar, modificarea acesteia, în sensul admiterii apelului şi schimbării sentinţei comerciale nr. 8777 din 04 iunie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, cu consecinţa admiterii acţiunii introductive, astfel cum a fost formulată.
Prin decizia nr. 4042 din 20 noiembrie 2013, pronunţată în al doilea ciclu procesual, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a admis recursul declarat de reclamanta SC G.P.I. SRL împotriva Deciziei civile nr. 134 din 08 aprilie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a decide în acest sens, instanţa supremă a reţinut că, în mod greşit şi cu încălcarea principiului disponibilităţii, curtea a apreciat acţiunea introductivă ca având caracter patrimonial şi, pe cale de consecinţă, a dispus respingerea ei ca fiind prescrisă. în atare situaţie, faţă de soluţionarea cauzei pe excepţie, instanţa de recurs a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare în vederea administrării de probe şi cercetării fondului pricinii.
Prin decizia civilă nr. 136/ A din 03 februarie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca nefondat apelul.
Pentru a decide în acest sens, curtea, analizând fondul cauzei, conform indicaţiilor instanţei de casare şi caracterului devolutiv al căii de atac a apelului, a reţinut că, deşi în considerentele sentinţei atacate, tribunalul nu a menţionat expres dispoziţiile art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, prima instanţă s-a raportat la îndeplinirea condiţiilor impuse de respectiva normă legală, enumerându-le, cu toate că în fapt a menţionat dispoziţiile art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004.
Chiar în eventualitatea în care nu ar fi fost analizate condiţiile prevăzute de art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997, curtea a apreciat această critică ca fiind lipsită de relevanţă, în condiţiile în care raţionamentul tribunalului s-a fondat pe inexistenţa cadrului legal care să reglementeze înstrăinarea cinematografelor, ca urmare a anulării strategiei de privatizare prin Decizia nr. 2579/2008, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Instanţa de prim control judiciar a înlăturat critica formulată de reclamantă asupra pretinsului caracter special al O.G. nr. 39/2005 raportat la Legea nr. 364/2004, reţinând că în considerentele sentinţei apelate nu se regăseşte o asemenea analiză.
A mai reţinut curtea ca fiind lipsită de relevanţă neanalizarea de către tribunal a probelor administrate în confirmarea îndeplinirii condiţiilor impuse de art. 12 din Legea nr. 346/2004 şi art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997, în contextul în care convingerea primei instanţe în sensul respingerii acţiunii s-a format în raport cu lipsa cadrului legal de înstrăinare a bunului ca împrejurare esenţială în soluţionarea cauzei.
În continuare, instanţa de apel a consemnat ca prin cererea introductivă, reclamanta urmăreşte dobândirea dreptului de proprietate asupra activului Cinematograf Unirea din Focşani la finalizarea contractului de leasing şi că pentru încheierea valabilă a unui astfel de contract, o condiţie esenţială este aceea ca înstrăinătorul să fie proprietarul lucrului vândut.
În legătură cu regimul juridic al sălilor şi grădinilor de spectacol cinematografic, curtea a reţinut că imobilele cu destinaţia de cinematografe au trecut în proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale locale şi în administrarea consiliilor locale respective, prin efectul Legii nr. 303/2008.
Astfel, faţă de art. II pct. 1 din evocata lege, s-a reţinut că atât la data învestirii instanţei, cât şi ulterior pe durata soluţionării litigiului, titularul dreptului de proprietate asupra Cinematografului Unirea, situat în municipiul Focşani, str. Republicii nr. 18, judeţul Vrancea, menţionat la poziţia 314 în anexa nr. 1 la O.G. nr. 39/2005, nu a fost intimata-pârâtă, aceasta din urmă devenind, potrivit textului legal menţionat, doar titularul unui drept de administrare, calitate în care nu putea să transmită dreptul de proprietate asupra imobilului.
Împrejurările că anterior datei de 17 august 2005, la care a intrat în vigoare O.G. nr. 39/2005, a fost formulată şi acceptată oferta de vânzare în perioada 30 noiembrie 2004 – 08 decembrie 2004, că aprobarea vânzării activului de către Consiliul de Administraţie şi Ministerul Culturii şi Cultelor s-a dat în anul 2004, iar raportul de evaluare a fost întocmit la solicitarea intimatei-pârâte la 18.01.2005, au fost apreciate de curte ca nefiind de natură să susţină concluzia invocată de reclamantă că procedura de vânzare s-ar fi consumat.
În acest sens, a avut în vedere dispoziţiile art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997 şi art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004 care impun o serie de condiţii ce constituie doar premise pentru încheierea contractului, conferind oricărui subiect de drept care întruneşte respectivele cerinţe legale vocaţie la încheierea contractului.
Conform dispoziţiilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 15/1990, înstrăinarea bunurilor imobile aparţinând regiei autonome se face cu aprobarea ministerului de resort.
În acelaşi sens, curtea a menţionat şi prevederile art. 27 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997 potrivit cărora vânzarea prevăzută la alin. (1) al articolului se desfăşoară cu acordul instituţiei publice implicate, în speţă Ministerul Culturii şi Cultelor.
În aceste condiţii, instanţa de prim control judiciar a conchis că încheierea contractului pretins de reclamantă nu depinde exclusiv de voinţa reclamantei şi a pârâtei, ci şi de voinţa instituţiei publice implicate, care trebuie să o supună aprobării Guvernului în condiţiile articolelor 1, 2 şi 3 din Anexa nr. 1 la H.G. nr. 577/2002, această condiţie nefiind îndeplinită în cauză.
În final, cu privire la ultima dintre criticile reclamantei, curtea a reţinut că lipsa unui protocol încheiat în condiţiile art. II pct. 5 din Legea nr. 303/2008, în care să fie menţionat imobilul în litigiu, nu justifică temeinicia raţionamentului apelantei în sensul că această împrejurare ar avea ca efect menţinerea Cinematografului Unirea în patrimoniul pârâtei, ca aceasta să-l poată înstrăina.
Împotriva acestei decizii, reclamanta SC G.P.I. SRL a declarat recurs, susţinând că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, invocând astfel motivul de nelegalitate prevăzut la art. 304 pct. 9 teza a II-a C.proc.civ.
În memoriul de recurs depus la dosar, autoarea căii de atac a reiterat amplu situaţia de fapt în cauză, expunând derularea contractului de închiriere încheiat între părţi, demersurile întreprinse în anul 2004 de Ministerul Culturii şi Cultelor şi de intimata-pârâtă R.A.D.E.F. „R.F." în cadrul procedurii de vânzare a activului în litigiu, situaţia juridică a activului comunicată de intimata-pârâtă, demersurile realizate de intimata-pârâtă în baza Legii nr. 346/2004, parcursul judiciar al litigiului, cu referire la cererea de chemare în judecată şi soluţiile pronunţate de instanţele de judecată în cele trei cicluri procesuale.
În esenţă, recurenta a formulat împotriva hotărârii atacate două critici.
Prima dintre ele vizează pretinsa încălcare de către instanţa de apel, în rejudecare, în al treilea ciclu procesual, a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C.proc.civ., prin nesocotirea indicaţiilor instanţei de casare cuprinse în Decizia nr. 4042 din 20 noiembrie 2013 cu privire la necesitatea administrării de probe în cauză.
În acest sens, a reprodus paragraful din considerentele evocatei decizii, în care înalta Curte a reţinut că „în mod greşit apreciind instanţa de apel că cererea formulată este evaluabilă în bani şi, pe cale de consecinţă dispunând respingerea acesteia ca prescrisă, instanţa nu a mai intrat în cercetarea fondului pretenţiilor deduse judecăţii şi nu a dispus administrarea de probe" şi a arătat că instanţa de apel, în cea de-a doua rejudecare, trebuia să dispună în cauză administrarea de probe, realizând astfel controlul judiciar şi repararea erorii făcute prin soluţionarea cauzei pe excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
A mai susţinut că încălcarea art. 315 alin. (1) C.proc.civ. a constat în aprecierea instanţei de apel ca fiind lipsită de relevanţă în speţă neanalizarea probelor care ar fi putut atesta îndeplinirea condiţiilor statuate de art. 12 din Legea nr. 346/2004 şi art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997, în contextul în care raţionamentul primei instanţe s-a fondat pe lipsa cadrului legal pentru înstrăinarea activului în litigiu.
Cea de-a doua critică formulată de autoarea căii de atac vizează încălcarea de către instanţa de apel a principiului specialia generalibus derogant, respectiv a caracterului special al Legii nr. 346/2004 faţă de O.G. nr. 39/2005.
În susţinerea acestei afirmaţii, recurenta a arătat că solicitarea sa pentru cumpărarea activului a fost făcută prin adresa nr. 861 din 08 decembrie 2004, dată la care era în vigoare Legea nr. 346/2004, astfel că această lege guverna raportul juridic născut în acel moment.
În continuare, a enumerat o serie de elemente care, în opinia sa, ar releva caracterul special al Legii nr. 346/2004 faţă de O.G. nr. 39/2005, respectiv: faptul că legea, spre deosebire de ordonanţa de guvern, reglementează procedura de vânzare către întreprinderile mici şi mijlocii şi ca atare este o lege specială, de imediată aplicare, a cărei finalitate constă în stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii; faptul că dispoziţiile legii instituie o procedură specială de negociere directă în vederea privatizării activelor disponibile ale regiilor sau societăţilor cu capital majoritar de stat, că între excepţiile de la aplicarea acestui act normativ, instituite de art. 15 din Legea nr. 346/2004, nu se regăsesc sălile şi grădinile de spectacol şi prevederea posibilităţii de vânzare a activelor în baza viitoarei strategii prin dispoziţiile O.G. nr. 39/2005, fără să restrângă însă la procedura menţionată vânzările reglementate prin dispoziţiile legilor speciale în vigoare la momentul naşterii raporturilor juridice între părţi.
În final, recurenta a conchis că din aceste prevederi ar rezulta că, deşi evocata ordonanţă a fost adoptată ulterior legii, legiuitorul nu a înţeles să modifice cadrul juridic special deja existent în ceea ce priveşte procedura vânzării, în cazul în care aceasta a început sub imperiul unei alte legi.
Din perspectiva celor anterior expuse, autoarea căii de atac a susţinut că argumentul instanţei de apel în sensul că prima instanţă nu s-a raportat în dezlegarea cauzei la raportul lege specială-lege generală între Legea nr. 346/2004 şi O.G. nr. 39/2005, este contrazis de aprecierea tribunalului din considerentele sentinţei pronunţate în sensul ca pentru a fi operat înstrăinarea, "era necesară respectarea strategiei emise de Ministerul Culturii şi Cultelor, aprobată prin hotărâre de guvern, cum prevăd dispoziţiile speciale din O.G. nr. 39/2005 (...)."
Astfel, a conchis că prin decizia atacată a fost încălcat principiul specialia generalibus derogant, conform căruia, chiar dacă într-o cauză sunt incidente două sau mai multe legi, în mod obligatoriu aplicabilă este legea specială, interpretarea sa fiind una restrictivă, sens în care a menţionat jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, în decizia nr. 962/2014, pronunţată în recurs de Secţia a II-a Civilă, a subliniat faptul că aplicarea normei speciale este de la sine înţeleasă într-un raport juridic, aceasta fiind tocmai consecinţa directă a principiului enunţat mai sus.
Pentru cele arătate, autoarea căii de atac a solicitat în principal casarea hotărârii atacate, admiterea apelului, cu consecinţa anularii sentinţei primei instanţe şi admiterea acţiunii introductive, iar în subsidiar, modificarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
Intimata-pârâtă nu a depus întâmpinare.
Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a normelor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:
Critica recurentei privind pretinsa încălcare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C.proc.civ., potrivit cărora „în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului" este nefondată.
Astfel, neadministrarea de noi probe în apel cu ocazia celei de-a doua rejudecări nu poate fi apreciată ca încălcare a dispoziţiilor instanţei de casare, aşa cum susţine recurenta, în contextul în care prin decizia nr. 4042 din 20 noiembrie 2014, instanţa de recurs nu a menţionat expres necesitatea administrării în rejudecare a unor probe determinate, ci a făcut o referire cu caracter general în acest sens. De altfel, recurenta însăşi, cu ocazia concluziilor orale puse pe fondul recursului, a recunoscut că la termenul din 03 februarie 2015 proba cu acte i-a fost încuviinţată doar cu privire la actul adiţional din 05 decembrie 2012 la contractul de închiriere din 31 octombrie 2000 şi i-a fost respinsă în ceea ce priveşte restul înscrisurilor, astfel că nu se poate reţine că nu s-au administrat probe şi deci, că prin aceasta s-ar fi nesocotit indicaţiile instanţei de casare, ci doar că instanţa de apel în rejudecare a apreciat asupra utilităţii şi concludentei celor propuse de parte.
În ceea ce priveşte pretinsa greşită aplicare în cauză a dispoziţiilor O.G. nr. 39/2005 în detrimentul prevederilor Legii nr. 346/2004, ca şi consecinţă a încălcării principiului de drept potrivit căruia norma specială derogă de la norma generală, Înalta Curte reţine următoarele:
Legea nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii reglementează, între altele, o procedură specială cu privire la înstrăinarea către acest tip de entităţi a activelor disponibile ale regiilor autonome şi ale societăţilor cu capital majoritar de stat, în timp ce O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia reglementează cadrul general de desfăşurare a activităţilor din domeniul cinematografiei, susţinerea dezvoltării industriei filmului, a culturii şi educaţiei cinematografice în România, modul de constituire şi de utilizare a resurselor financiare necesare pentru realizarea, distribuirea, exploatarea şi arhivarea creaţiilor cinematografice naţionale, administrarea bunurilor care fac parte din patrimoniul cinematografiei naţionale, precum şi organizarea Centrului Naţional al Cinematografiei ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale în domeniul cinematografiei.
La data intrării în vigoare a Legii nr. 303/2008 de aprobare a O.U.G. nr. 7/2008 pentru modificarea şi completarea O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia, precum şi pentru modificarea Legii nr. 328/2006 pentru aprobarea O.G. nr. 39/2005 sălile şi grădinile de spectacol cinematografic, prevăzute în Anexa nr. 1 la O.G. nr. 39/2005, aflate în domeniul privat al statului şi în administrarea R.A.D.E.F. R.F., împreună cu terenurile şi bunurile mobile aferente au trecut în domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale locale, comunale, orăşeneşti, municipale şi al sectoarelor Municipiului Bucureşti, după caz şi în administrarea consiliilor locale respective.
Cinematograful Unirea din municipiul Focşani este menţionat la poziţia 314 din Anexa nr. 1 la O.G. nr. 39/2005.
Dispoziţiile legale evocate au caracter imperativ, finalitatea lor fiind aceea de a schimba regimul juridic al bunurilor supuse reglementării, în sensul că la data intrării în vigoare a Legii nr. 303/2008, bunurile menţionate mai sus, aflate atunci în proprietatea privată a statului şi în administrarea R.A.D.E.F. România Film, au fost, prin efectul legii, trecute în proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale, indiferent de existenţa sau inexistenţa unui protocol de predare-primire încheiat între R.A.D.E.F. şi consiliul local competent şi dobândind astfel caracter inalienabil.
Voinţa legiuitorului în sensul celor anterior expuse a fost confirmată şi de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 19 din 22 ianuarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 07 februarie 2013, în care instanţa de contencios constituţional a statuat că trecerea bunurilor imobile respective în proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale s-a făcut prin efectul legii, ca mod de dobândire a proprietăţii, protocolul care urma a se încheia, punctual, pentru fiecare imobil în parte, neavând natura juridică a unui titlu de proprietate, el fiind doar modalitatea practică de preluare a acestor imobile.
Aşadar, având în vedere considerentele mai sus expuse rezultă că bunul în litigiu nu mai este în circuitul civil de la data intrării în vigoare a Legii nr. 303/2008.
Din această perspectivă, critica recurentei asupra nesocotirii de către instanţa de apel a principiului specialia generalibas derogant se conturează ca fiind lipsită de relevanţă, în contextul în care raportul în care se situează O.G. nr. 39/2005 faţă de Legea nr. 346/2004 nu este determinant în fundamentarea soluţiei în cauză, esenţială fiind trecerea cinematografului în litigiu, în proprietatea publică a unităţii administrativ-teritoriale, devenind astfel inalienabil şi ca atare, nesusceptibil de apropriere în niciuna dintre formele prevăzute de lege.
Astfel, se constată că, în mod corect instanţele de fond au analizat chestiunea de drept supusă analizei nu din perspectiva îndreptăţirii reclamantei de a solicita obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a activului bun imobil ce face obiectul prezentului litigiu în baza art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004, ci din cea a susceptibilităţii bunului de a fi înstrăinat, în contextul lipsei cadrului legislativ care să mai permită această operaţiune.
În considerarea celor anterior expuse, decizia atacată se dovedeşte a fi legală, criticile invocate de recurenta SC G.P.I. SRL nejustificând nici casarea, nici modificarea sa, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul promovat de aceasta, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă SC G.P.I. SRL împotriva Deciziei civile nr. 136/A din 03 februarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 03 noiembrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2216/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2149/2015. Civil → |
|---|
