ICCJ. Decizia nr. 2149/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2149/2015
Dosar nr. 1760/85/2013
Şedinţa publică din 13 octombrie 2015
Asupra recursului civil de faţă:
Prin acţiunea înregistrată la data de 14 februarie 2013, reclamanţii Ţ.D., M.I., R.S.O., M.N., S.E., D.C. şi R.V. în contradictoriu cu pârâţii M.Ap.N., D.A. şi Statul Român prin M.F.P. au solicitat ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor, în solidar, la plata către reclamanţi a următoarelor sume:
- către reclamantul Ţ.D. la plata echivalentului în lei, la data plăţii a sumei de 165.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru privare de libertate;
- către reclamantul M.I. la plata echivalentului în lei, la data plăţii a sumei de 165.000 euro, cu titlu de daune morale pentru privare de libertate şi la plata echivalentului în lei a sumei de 10.000 euro, cu titlu de daune morale pentru fapta ilicită constând în încălcarea integrităţii şi sănătăţii reclamantului;
- către reclamanta R.S.O. la plata echivalentului în lei, la data plăţii a sumei de 135.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru privare de libertate;
- către reclamantul M.N. la plata echivalentului în lei, la data plăţii, a sumei de 160.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru privare de libertate şi la plata echivalentului în lei a sumei de 10.000 euro, cu titlu de daune morale pentru fapta ilicită constând în încălcarea integrităţii şi sănătăţii reclamantului;
- către reclamanta S.E. la plata echivalentului în lei, la data plăţii a sumei de 135.000 euro, cu titlu de daune morale pentru privare de libertate;
- către reclamantul D.C. la plata echivalentului în lei, la data plăţii a sumei de 155.000 euro, cu titlu de daune morale pentru privare de libertate şi la plata echivalentului în lei a sumei de 10.000 euro,cu titlu de daune morale pentru fapta ilicită constând în încălcarea integrităţii şi sănătăţii reclamantului;
- obligarea pârâţilor la plata în solidar a cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii s-a arătat, în fapt, că reclamanţii sunt foşti sau actuali angajaţi ai M.I.
În perioada evenimentelor din decembrie 1989, aceştia au fost reţinuţi în mod abuziv de către cadre militare ai M.Ap.N., fără nici o bază legală şi fără vreun mandat de arestare.
Tribunalul Sibiu, prin Sentinţa civilă nr. 1.141/2014 a admis în parte acţiunea în pretenţii formulată de reclamanţi şi a obligat pe pârâtul M.Ap.N. la plata unor sume de bani, cu titlu de daune morale, către fiecare dintre reclamanţi. A fost respinsă acţiunea civilă faţă de pârâţii D.A. şi Statul Român prin M.F.P.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii şi M.Ap.N., criticând soluţia pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Prin Decizia nr. 220 din 28 aprilie 2015, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, a admis apelul formulat de pârâtul M.Ap.N. împotriva Sentinţei civile nr. 1.141/2014, pronunţată de Tribunalul Sibiu în Dosarul nr. 1760/85/2013.
A schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamanţii Ţ.D., M.I., R.S.O., M.N., S.E., D.C., R.V. şi împotriva pârâtului M.Ap.N. şi a înlăturat obligaţia acestuia de plată a cheltuielilor de judecată către reclamanţi. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate. A respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanţi împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut următoarele:
În ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, Curtea a constatat că acţiunea în răspundere delictuală promovată de reclamanţi este una patrimonială, astfel că, potrivit art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958, aplicabile în cauză, este o acţiune prescriptibilă în termen de 3 ani.
Termenul de prescripţie începe să curgă, potrivit art. 8 din acelaşi decret, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea. În cauză, având în vedere valorile nepatrimoniale lezate prin fapta ilicită, se constată că paguba a fost cunoscută de reclamanţi de la data producerii faptei.
În schimb, în ce priveşte cea de-a doua cerinţă impusă de art. 8, aceea ca cel vătămat să-l cunoască pe făptuitor, Curtea a reţinut că această condiţie nu era realizată pentru a începe să curgă termenul de prescripţie. Astfel, se constată că după evenimentele din decembrie 1989, în timpul cărora reclamanţii susţin că s-au săvârşit faptele prejudiciabile, s-a demarat cercetarea penală pentru identificarea persoanelor care se fac vinovate de aceste fapte.
În cursul anchetei penale, prin Rezoluţia din 1 martie 2010, emisă în Dosarul nr. 200/P/2007 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Parchetelor Militare, menţinută prin Sentinţa nr. 17/2011 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, s-a constatat că s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru fapta de lipsire de libertate, astfel că ancheta penală nu s-a finalizat cu identificarea persoanelor vinovate de săvârşirea acestei fapte. Existenţa unei sesizări a organului penal, cum este cazul în speţă, atrage incidenţa dispoziţiilor art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, această sesizare reprezentând un act întrerupător al prescripţiei. În acest sens este şi jurisprudenţa instanţei supreme (deciziile civile nr. 393/2007 şi nr. 293/2014).
Faţă de cele ce preced, Curtea a constatat că instanţa de fond, în mod corect, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, această critică adusă de apelantul M.Ap.N. fiind neîntemeiată.
În ceea ce priveşte ce-a dea doua critică adusă de apelantul menţionat, Curtea a reţinut că reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea faţă de M.Ap.N, pe dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ., ce reglementează răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.
Pentru ca răspunderea pârâtului să fie angajată în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ., este necesar ca în persoana prepusului să fie întrunite condiţiile răspunderii delictuale pentru fapta proprie prevăzute de dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ., adică existenţa prejudiciului, existenţa faptei ilicite, existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, existenţa vinei prepusului în comiterea faptei ilicite.
Pe lângă condiţiile generale şi împreună cu acestea, pentru angajarea răspunderii comitentului în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ., două condiţii speciale se cer a fi întrunite: existenţa raportului de prepuşenie, prepuşii să fi săvârşit fapta în funcţiile ce li s-au încredinţat.
Respingând acţiunea faţă de pârâtul D.A., în calitate de prepus al pârâtului M.Ap.N, pe considerentul lipsei caracterului ilicit al faptei, deoarece a acţionat la ordinul superiorului, prima instanţă a admis, în mod nelegal, acţiunea faţă de comitent, a cărui răspundere este condiţionată de posibilitatea angajării răspunderii prepusului.
Întrucât prin cererea de apel (care stabileşte limitele caracterului devolutiv al căii de atac) reclamanţii au criticat sentinţa numai sub aspectul cuantumului despăgubirilor, soluţia de respingere a acţiunii în privinţa pârâtului D.A., în sensul că nu răspunde pentru prejudiciile afirmate de către reclamanţi, din sentinţa primei instanţe, a rămas irevocabilă, determinând imposibilitatea angajării răspunderii comitentului.
Faţă de aceste considerente, ce-a de-a doua critică din apelul pârâtului M.Ap.N. s-a apreciat ca fiind întemeiată, răspunderea acestuia nemaiputând fi antrenată în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ., ce constituie cauza acţiunii promovate de către reclamanţi.
Existând o cauză care înlătură răspunderea delictuală a comitentului - stabilirea, în mod irevocabil, a faptului că prepusul nu a săvârşit o faptă ilicită - motivele de apel formulate de reclamanţi vizând cuantumul despăgubirilor (neacordarea daunelor morale şi pentru atingerea adusă integrităţii şi sănătăţii reclamanţilor, cuantumul redus al despăgubirilor acordate pentru lipsire de libertate) sunt neîntemeiate, analiza întinderii dreptului la despăgubiri fiind subsecventă stabilirii îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii Ţ.D., M.I., R.S.O., M.N., S.E., D.C., R.V., solicitând casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
Reclamanţii au criticat soluţia pentru nelegalitate, arătând că instanţa de apel a analizat numai apelul M.Ap.N., ignorând criticile formulate de apelanţii-reclamanţi. Decizia este insuficient motivată şi nu a răspuns criticilor formulate de reclamanţi, astfel încât devin incidente dispoziţiile art. 312 alin. (5), deoarece Curtea de Apel nu a examinat fondul cauzei, impunându-se casarea cu trimitere.
De asemenea, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că nu a fost criticată sentinţa pronunţată de tribunal sub aspectul vinovăţiei pârâtului D.A., deoarece, în motivele de apel s-a făcut referire expresă la faptele săvârşite de acesta.
O a doua critică vizează stabilirea eronată că pârâtul D.A. nu a săvârşit o faptă ilicită, când dimpotrivă din probele administrate în cauză, rezultă că pârâtul a acţionat conform ordinelor, realizând însă privarea nelegală de libertate a reclamanţilor, în această situaţie răspunzând comitentul care este Ministerul, în virtutea art. 1000 alin. (3) C. civ. Pârâtul era angajatul Ministerului, iar faptele le-a săvârşit în exercitarea atribuţiunilor de serviciu.
Stabilirea raportului de prepuşenie reprezintă o chestiune de fapt, stabilită pe baza probelor de instanţa de fond şi nu a fost contestată de vreuna din părţi. Se invocă o decizie de speţă a Înaltei Curţi, unde într-o speţă similară se face referire la posibilitatea antrenării răspunderii comitentului - Decizia nr. 10.211 din 17 decembrie 2009.
Or, în speţă, M.Ap.N. este comitentul şi trebuie să răspundă pentru fapta ilicită săvârşită de D.A., mai ales că toate elementele răspunderii civile delictuale au fost corect stabilite de tribunal şi trebuie antrenată răspunderea materială.
Recursul este nefondat.
Înalta Curte, analizând susţinerile reclamanţilor, constată că acestea se subsumează dispoziţiilor art. 304 pct. 9, precum şi art. 312 alin. (5) C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă.
Este neîntemeiată susţinerea reclamanţilor că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor de apel invocate şi nu a motivat corespunzător hotărârea atacată cu recurs.
Înalta Curte, analizând decizia, constată că aceasta îndeplineşte cerinţele art. 261 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., fiind motivată în fapt şi în drept, instanţa expunându-şi raţionamentul jurisdicţional, în mod logic şi pertinent, răspunzând criticilor invocate de părţi în calea de atac a apelului, astfel încât nu devin aplicabile dispoziţiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ.
În măsura în care instanţa de apel a motivat, în principal, că dacă prepusul nu a săvârşit o faptă ilicită, atunci nu poate fi antrenată răspunderea comitentului M.Ap.N., nu mai subzistă răspunderea civilă delictuală şi nu se mai impunea analizarea cuantumului despăgubirilor, aspect evocat în apelul reclamanţilor.
Pe de altă parte, într-adevăr, în mod corect, s-a reţinut că în apelul reclamanţilor nu s-a făcut referire la răspunderea civilă delictuală, care ar fi trebuit să fie antrenată ca urmare a faptei proprii a pârâtului D.A.
Reclamanţii au criticat numai cuantumul despăgubirilor, restul susţinerilor fiind argumente cu privire la suferinţele îndurate, ceea ce ar justifica acordarea unor sume mai mari cu titlu de daune morale. Chiar şi invocarea încălcării Convenţiei de la Geneva de către D.A., se subsumează tot unui argument privind cuantumul despăgubirilor, deoarece se susţine că trebuiau create anumite condiţii de detenţie, care nefiind realizate, au dat naştere unor suferinţe greu de îndurat pentru reclamanţi - suferinţe care trebuiau compensate, conform solicitărilor părţilor.
Sunt neîntemeiate susţinerile reclamanţilor şi în ceea ce priveşte aplicarea legii de către instanţa de apel. Astfel, referitor la elementele răspunderii civile delictuale, pentru ca Ministerul, în calitate de comitent să răspundă în temeiul art. 1000 alin. (3) din C. civ, este necesar ca prepusul să fi săvârşit o faptă ilicită, cu vinovăţie, să se fi produs un prejudiciu şi să existe o legătură de cauzalitate între fapta săvârşită şi prejudiciu.
Or, dacă fapta săvârşită nu întruneşte elementele menţionate, atunci dispare temeiul antrenării răspunderii comitentului, care, prin ipoteză răspunde pentru fapta prepusului, numai dacă fapta per se răspunde cerinţelor prevăzute de dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ.
Aşa fiind, în mod corect a înlăturat Curtea de Apel Alba Iulia răspunderea comitentului şi a respins acţiunea faţă de M.Ap.N., de vreme ce s-a statuat că pârâtul D.A. nu a săvârşit o faptă ilicită.
Or, atâta timp cât aspectul referitor la vinovăţia pârâtului D.A. nu a fost susţinut în apel, într-adevăr critica este invocată omisso medio şi nu mai poate fi analizată de instanţa de recurs.
Referitor la stabilirea caracterului ilicit al faptei, pe baza dovezilor administrate de instanţa de fond, aceasta implică evaluarea probatoriului administrat, deci un aspect de temeinicie, care nu mai poate fi analizat, după abrogarea dispoziţiilor art. 304 pct. 11 C. proc. civ. prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
În ceea ce priveşte jurisprudenţa invocată, respectiv Decizia nr. 10.211 din 17 decembrie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, această vizează arestarea nelegală a unui manifestant în Bucureşti, fiind o decizie de speţă, unde circumstanţele pot fi diferite, astfel încât hotărârea respectivă nu are relevanţă pentru soluţionarea prezentului litigiu.
Pe de altă parte, referitor la circumstanţele reţinerii foştilor lucrători de miliţie în incinta U.M. Sibiu în contextul evenimentelor din decembrie 1989, Înalta Curte a statuat prin Decizia civilă nr. 983 din 2 aprilie 2015 că M.Ap.N. nu răspunde în calitate de comitent, pentru faptele săvârşite de D.A., în cauză nefiind incidente dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ.
Aşadar, într-o speţă similară, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut cu privire la persoana pârâtului D.A. că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv că situaţia concretă de la momentul evenimentelor din decembrie 1989, care a avut ca efect reţinerea reclamanţilor în incinta unităţii militare, poate fi asimilată cu starea de necesitate, care înlătură răspunderea civilă delictuală a persoanelor incriminate. Astfel, s-a reţinut că neîndeplinirea cerinţelor art. 998 - 999 C. civ. cu privire la persoana prepusului, înlătură răspunderea civilă delictuală a comitentului, respectiv a M.Ap.N.
Sunt neîntemeiate şi susţinerile privind incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. care au fost invocate în mod formal, întrucât în cauză, nu este dedus judecăţii un act juridic, ci se pretinde săvârşirea unei fapte ilicite care antrenează răspunderea civilă delictuală.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să respingă recursul reclamanţilor Ţ.D., M.I., R.S.O., M.N., S.E., D.C. şi R.V., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii Ţ.D., M.I., R.S.O., M.N., S.E., D.C. şi R.V., împotriva Deciziei nr. 220 din 28 aprilie 2015 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 octombrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2146/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2150/2015. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
