ICCJ. Decizia nr. 2238/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2238/2015
Dosar nr. 2646/l/20I5
Şedinţa publică din 16 octombrie 2015
După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele;
Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din data de 01 iulie 2015, sub nr. 2646/1/2015, contestatorul O.G. a formulat, în contradictoriu cu intimaţii F.S.I., G.M.M.B., I.M.L.L., D.S.A., H.Y.G.B.D., B.N.A., M.D., M.V., A.A.M., C.M.A., P.S., P.F., P.R.Ş., P.F.A., P.D., S. (fostă P.) N., N.(C.) G., R.A., R.B., K.A., K.C.S., P.E., P.V.C., Guvernul României, Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, contestaţie în anulare împotriva Deciziei nr. 548 din 20 februarie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. 12/1/2015.
În motivare, petentul a arătat că în dosarul mai sus menţionat au figurat două părţi, respectiv intimatele P.V.C. şi A.A.M., care locuiesc la alte adrese decât cele la care au fost citate, motiv pentru care acestea nu au avut cunoştinţă de litigiul care a făcut obiectul Dosarului nr. 12/1/2015.
În ceea ce îl priveşte, contestatorul a precizat că a aflat despre existenta Deciziei nr. 548 din 20 februarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la termenul de judecată din 16 iunie 2015, acordat în Dosarul civil nr. 24638/3/2014 al Tribunalului Bucureşti, când, în urma discuţiilor purtate cu unii dintre avocaţii intimaţilor, a constatat că cele două părţi nu au fost reprezentate în proces. De asemenea, a arătat că intimata A.A.M. a fost plecată din ţară o lungă perioadă de timp, aşa după cum atestă menţiunile de pe paşaportul acesteia, depus în copie la dosarul cauzei şi că nu a avut cunoştinţă de existenţa procesului care a făcut obiectul Dosarului nr. 12/1/2015.
În drept, contestaţia în anulare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 317 alin. (1) C. proc. civ.
Prin precizările formulate la data de 08 octombrie 2015, petentul O.G. a înţeles să suplimenteze motivele contestaţiei în anulare, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ.
Astfel, motivele contestaţiei în anulare, subsumate prevederilor art. 318 teza I C. proc. civ., au vizat faptul că instanţa care a soluţionat prima contestaţie nu a observat că, în recurs, au fost săvârşite anumite greşeli materiale care vizau aspecte formale de procedură, săvârşind, la rândul său, o nouă eroare, prin calificarea acestor greşeli ca fiind neesenţiale.
Confuzia impardonabilă făcută de instanţa de recurs şi nesesizată de instanţa de retractare se referă la faptul că, în cauză, era vorba doar despre administrarea probelor care să lămurească dacă reclamanţii, cetăţeni francezi, au făcut sau nu obiectul unui tratat de despăgubire menţionat în cuprinsul legii speciale. Din această perspectivă, contestatorul a susţinut că se impune a se observa că nu are niciun fel de relevanţă problema încasării efective ori neîncasării despăgubirilor plătite de statele cosemnatare ale tratatelor internaţionale, deoarece, prin acestea, s-a stabilit, definitiv, calea de urmat pentru accesul unui cetăţean străin la despăgubirea efectivă, despăgubire convenită a fi, în speţă, în sarcina statului francez.
Legea nr. 10/2001 distinge între cetăţenii străini ce intră sub incidenţa tratatelor menţionate în anexa I şi cei care nu au făcut obiectul tratatelor. Potrivit procedurii tratatului româno-francez din 1959, statul român s-a angajat să-i despăgubească pe cetăţenii francezi îndreptăţiţi la despăgubire printr-o plată globală. În susţinerea acestui punct de vedere, petentul a invocat Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi autoritatea de lucru judecat izvorâtă din Decizia nr. 2887/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin care s-a stabilit, definitiv şi irevocabil, legalitatea normelor care statuau suficienţa existenţei tratatului în probatoriul administrat, cu consecinţa ca cetăţenii străini au la dispoziţie strict procedura reglementată de acest tratat.
Astfel, contestatorul a apreciat că judecata în recurs s-a făcut în considerarea eronată a unui criteriu inexistent în lege, de natură a schimba fundamental deznodământul deciziei, aspect neobservat de instanţa de retractare. Prin urmare, invocând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 318 teza I C. proc. civ., petentul a susţinut că instanţa de recurs a săvârşit greşeli materiale de procedură, reţinând că tratatul româno-francez nu este suficient pentru acordarea despăgubirilor şi că este în sarcina intimaţilor să probeze că reclamanţii francezi au încasat despăgubiri de la statul francez.
Cu privire la incidenţa în cauză a prevederilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ., contestatorul a susţinut contrarietatea considerentelor hotărârii hotărârii atacate. Ca atare, a arătat că instanţa de retractare a apreciat că motivul întemeiat pe dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale privind dreptul la un proces echitabil nu este de plano inadmisibil şi că numai în măsura în care instanţa de recurs a încălcat acest drept ar putea fi analizată posibilitatea anulării deciziei atacate. Instanţa de retractare a examinat efectiv motivele invocate de contestatori în susţinerea tezei privind încălcarea dreptului la un proces echitabil, din perspectiva imparţialităţii, motivării hotărârii şi a egalităţii armelor părţilor litigante, conchizând, în final că cererea este inadmisibilă faţă de motivele invocate şi cercetate. În aceste condiţii, contestatorul a apreciat că instanţa de retractare trebuia să respingă contestaţia în anulare, ca nefondată şi nu ca inadmisibilă.
Sub un alt aspect, petentul a susţinut că instanţa de retractare a încălcat dreptul părţilor la un proces echitabil prin faptul că nu s-a pronunţat asupra motivelor esenţiale invocate de contestatori şi că nu a motivat temeinic hotărârea pronunţată, blocându-le accesul la justiţie. A invocat şi imparţialitatea instanţei în ceea ce priveşte probatoriul administrat, exprimându-şi nemulţumirea faţă de răsturnarea unei prezumţii legale prin una judecătorească, precum şi faţă de introducerea unui criteriu de judecată inexistent, în raport de Legea nr. 10/2001 şi de Normele metodologice de aplicare ale acestui act normativ. În acest sens, a arătat că, în mod eronat, instanţa a argumentat că nu era necesar să se răspundă la fiecare apărare menţionată în întâmpinările formulate în cauză şi că acestea puteau fi grupate şi analizate printr-un răspuns comun.
În drept, cererea precizatoare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 85, 87 pct. 8, art. 317 alin. (1) pct. 1, art. 318 alin. (1), art. 320 alin. (3) C. proc. civ. art. 124 din Constituţia României, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale şi pe jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauzele Lungoci, Beian, Burza şi Albina împotriva României şi pe Decizia nr. 77/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin întâmpinarea formulată în condiţiile art. 320 alin. (2) C. proc. civ., intimaţii F.S.I., G.M.M.B., I.J.M.L.L., D.S.A.M., H.Y.G.B.D. şi B.N.A., au invocat, prin reprezentantul convenţional, excepţiile lipsei de interes a contestatorului în promovarea contestaţiei în anulare şi a inadmisibilităţii acesteia, în raport de dispoziţiile art. 317 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, au susţinut că petentul nu justifică folosul practic urmărit prin formularea contestaţiei în anulare, întrucât nu invocă o neregularitate a procedurii de citare în raport cu persoana sa. De altfel, acesta a fost prezent în sala de judecată, la data de 20 februarie 2015, când a fost soluţionată prima contestaţie în anulare, ocazie cu care s-a consemnat că procedura de citare a părţilor a fost legal îndeplinită.
De asemenea, la data de 13 octombrie 2015, intimaţii mai sus menţionaţi au completat apărările formulate în întâmpinare, faţă de precizarea contestaţiei în anulare.
În acest sens, au arătat că, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 31.8 C. proc. civ., întrucât contestaţia în anulare pendinte este îndreptată împotriva unei decizii care nu a fost pronunţată de o instanţă de recurs, ci a fost dată într-o contestaţie în anulare. Pe de altă parte, intimaţii au menţionat că petentul a reiterat săvârşirea unor greşeli materiale de către instanţa de recurs şi nu unele legate de judecata contestaţiei în anulare, finalizată cu hotărârea atacată.
Prin Decizia nr. 548 din 20 februarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 12/1/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de comentatorii P.F., P.R.Ş., P.F.A., P.D. şi S. (fostă P.) N. împotriva Deciziei nr. 1927 din 17 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că prin Decizia nr. 1927/17 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a fost admis recursul reclamanţilor, modificată decizia recurată, în sensul admiterii apelului declarat de apelanţi împotriva Sentinţei civile nr. 1046 din 16 iunie 2010 a Tribunalului Bucureşti, desfiinţată sentinţa şi trimisă cauza, spre rejudecare, acestei instanţe, cu motivarea că reclamanţii au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, întrucât sunt moştenitori ai fostului proprietar, G.B.M. A mai reţinut că art. 5 din Legea nr. 10/2001 nu este incident în cauză, deoarece reclamanţii au depus declaraţii pe proprie răspundere din care rezultă că nu au primit despăgubiri pentru imobilul în litigiu, în baza Acordului româno-francez din anul 1959, care răstoarnă prezumţia prevăzută de articolul menţionat.
Pronunţându-se irevocabil asupra calităţii procesuale active în cauză, a apreciat că instanţa de recurs a dat o dezlegare obligatorie, în conformitate cu art.315 C. proc. civ., pe acest aspect, motiv pentru care a considerat că este nefondată apărarea intimaţilor ce vizează inadmisibilitatea contestaţiei în anulare, întrucât soluţia nu ar fi irevocabilă, deoarece prin hotărârea contestată s-a dispus casarea cu trimitere.
Analizând contestaţia în anulare din perspectiva art. 318 teza I C. proc. civ., instanţa a constatat că greşelile materiale invocate sunt de fapt greşeli de judecată.
Astfel, a reţinut că petenţii şi-au exprimat nemulţumirea faţă de faptul că reclamanţii nu au depus declaraţiile obligatorii în forma şi conţinutul edictat prin Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, precum şi faţă de reţinerea greşita de către instanţă a împrejurării că reclamanta F.S.I. ar fi depus dovezile obligatorii cerute de lege pentru dovedirea deţinerii legale a proprietăţii revendicate, raportat la momentul preluării, respectiv anul 1950. Prin urmare, s-a constatat că aceste aspecte se referă la încălcarea legii şi la greşita interpretare a probelor, sub aspectul dovedirii calităţii procesuale active a reclamantei F.S.I. şi că vizează legalitatea hotărârii.
Or, art. 318 teza I C. proc. civ. se referă la erori materiale în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului şi care au drept consecinţă pronunţarea unei soluţii greşite. În accepţiunea legii, greşeala materială pe care o comite instanţa trebuie să se realizeze prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care sunt determinante în pronunţarea soluţiei şi vizează greşeli de fapt involuntare, iar nu greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural, deoarece nu este posibil ca instanţei care a pronunţat hotărârea să i se solicite, ca instanţă de retractare, să reanalizeze modul în care a apreciat probele.
Prin urmare, instanţa a apreciat că petenţii invocă tocmai greşeli de judecată, care exced cauzelor de nulitate ce pot fi invocate pe calea contestaţiei în anulare.
În ceea ce priveşte argumentele aduse de contestatori în susţinerea art. 318 teza a II-a C. proc. civ., instanţa a constatat că s-au reluat aceleaşi aspecte de nelegalitate, la care s-au adăugat faptul că au fost greşit înlăturate prevederile art. 5.1 din Normele Metodologice ale Legii nr. 10/2001 şi apărările intimaţilor, conform cărora reclamanţii au primit deja despăgubiri în temeiul acordurilor internaţionale. De asemenea, au arătat că instanţa a avut o atitudine discriminatorie faţă de părţile din proces prin înlăturarea art. 5.1 din Normele Metodologice ale Legii nr. 10/2001, care prevedea că existenţa tratatului este suficientă pentru a fi incident acest text legal, nefiind necesară administrarea altor probe.
Instanţa a reţinut că toate aceste apărări se regăsesc în întâmpinarea depusă în recurs, susţinându-se că nu au fost analizate în această etapă procesuală, fapt care îi prejudiciază pe contestatori, întrucât art. 318 C. proc. civ. acordă calitate procesuală activă doar recurentului, pentru neanalizarea unui motiv de recurs, nu şi intimatului, în cazul în care apărările acestuia nu au fost analizate. Astfel, petenţii au menţionat că li s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, fiind rupt echilibrul impus de egalitatea armelor, motiv pentru care, în temeiul art. 20 alin. (2) coroborat cu art. 148 alin. (2) din Constituţia României şi cu prevederile art. 6 al Convenţiei europene a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, s-a solicitat aplicarea cu prioritate a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, exprimată în cauzele Burxa împotriva României. S. Troija vs. Spania, Perez vs. Franţa, E. der Llurk vs. Olanda şi Albina vs. România.
Aceste critici au fost analizate mai întâi din perspectiva încălcării art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, întrucât instanţa a apreciat că numai în măsura în care se va considera că prevederile art. 318 C. proc. civ. încalcă dreptul la un proces echitabil, ar putea fi analizată posibilitatea anulării deciziei atacate pe calea contestaţiei în anulare.
Astfel, a reţinut că acordul prevederilor art. 318 C. proc. civ. cu dispoziţiile art. 6 pct. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale a mai fost analizată, prin Decizia nr. 387/2004, de către Curtea Constituţională, care a apreciat că sunt constituţionale şi că reprezintă o garanţie a aplicării principiului prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, privind judecarea unei cauze în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, în scopul înlăturării oricăror abuzuri din partea părţilor, prin care s-ar tinde la tergiversarea nejustificată a soluţionării unui proces.
Textul art. 318 C. proc. civ. nu interzice intimatului să formuleze calea de atac a contestaţiei în anulare, însă acesta trebuie să justifice un interes, iar interesul invocat de contestatori este acela al apărării dreptului lor la un proces echitabil, prin acordarea posibilităţii legale de a putea solicita, pe calea contestaţiei în anulare, retractarea hotărârii atacate, în cazul în care nu au fost analizate apărările invocate, prin întâmpinare, în faza procesuală a recursului.
Instanţa a reţinut că, deşi art. 318 teza a II-a C. proc. civ. se referă exclusiv la neanalizarea unui motiv de recurs, nu se poate identifica existenţa unei discriminări procesuale de natură a afecta dreptul la un proces echitabil al intimatului, de vreme ce instanţa de recurs nu se poate pronunţa decât în limitele în care a fost învestită prin motivele de recurs, iar intimatului îi este stabilită prin lege obligaţia de a formula apărări prin întâmpinare faţă de toate criticile cuprinse în cererea de recurs.
A apreciat că, în analiza motivelor de recurs, instanţa se poate rezuma la enumerarea argumentelor determinante, fără a avea obligaţia de a răspunde fiecărui argument adus în susţinerea unei critici, neavând obligaţia de a analiza fiecare apărare invocată în întâmpinare, în combaterea motivelor de recurs.
În cazul în care instanţa de recurs a grupat argumentele pentru a răspunde la motivul de recurs printr-un considerent comun, contestaţia în anulare este inadmisibilă, în acest caz neputându-i-se reproşa instanţei omisiunea de a cerceta critica. Tot astfel, reţinerea unui anume argument ca fiind determinant în soluţia ce se va pronunţa face ca alte argumente menţionate în cererea de recurs sau în întâmpinare să nu mai fie abordate, fiind considerate, implicit, ca nerelevante, în contextul în care atât criticile din recurs, cât şi apărările intimatului vizează acelaşi aspect, dar din perspective opuse.
Verificând considerentele Deciziei civile nr. 1927/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa a observat că s-a făcut referire la apărările intimaţilor formulate în întâmpinare, dându-se dezlegare, în mod explicit, aspectelor reiterate în contestaţia în anulare.
Ca atare, a apreciat că argumentele întemeiate pe jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la modalitatea de motivare a unei cauze nu îşi găsesc aplicarea în cauza de faţă, iar invocarea încălcării dreptului contestatorilor la un proces echitabil prin neanalizarea tuturor apărărilor pe care le-au formulat în recurs apare ca nefondată.
Constatând că nu se poate susţine cu temei că art. 318 teza a II-a C. proc. civ. încalcă dreptul contestatorilor ia un proces echitabil, a apreciat că nu se impune aplicarea directă. În cauză, a prevederilor relevante ale Convenţiei europene a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale sau ale Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.
Examinând contestaţia în anulare întemeiata pe dispoziţiile art. 317 alin. (1) C. proc. civ., din perspectiva excepţiilor lipsei de interes a petentului în promovarea acesteia şi a inadmisibilităţii cererii, invocate de intimaţii F.S.I., G.M.M.B., I.J.M.L., D.S.A.M., H.Y.G.B.D. şi B.N.A. prin întâmpinare, precum şi prin prisma îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate în raport de prevederile art. 317 C. proc. civ., Înalta Curte constata următoarele:
Interesul, înţeles ca una dintre condiţiile de exercitare a acţiunii civile, constă în folosul practic, imediat, pe care îl are o parte pentru a justifica declanşarea procedurii judiciare. Acesta trebuie să îndeplinească anumite condiţii, şi anume să fie legitim, adică să corespundă cerinţelor legii materiale şi procesuale, să fie personal, ceea ce înseamnă că folosul practic urmărit prin declanşarea procedurii judiciare să aparţină celui care recurge la acţiune, să fie născut şi actual, adică să existe la momentul formulării cererii.
În cauză, intimaţii F.S.I., G.M.M.B., I.J.M.L.L., D.S.A.M., H.Y.G.B.D. şi B.N.A. au invocat excepţia lipsei de interes a contesta torului în formularea contestaţiei în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. I C. proc. civ., susţinând că acesta nu invocă o neregularitate a procedurii de citare în raport cu persoana sa, ci cu intimata A.A.M., sens în care cererea de faţă ar fi inadmisibilă.
Într-adevăr, motivul invocat de petent în contestaţia în anulare, întemeiată pe prevederile art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., constă în faptul că intimatele P.V.C. şi A.A.M. ar fi fost citate, la termenul când s-a soluţionat Dosarul nr. 12/1/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la alte adrese decât cele unde acestea domiciliază, motiv pentru care nu au avut cunoştinţă de existenţa litigiului care a făcut obiectul acestui dosar.
Faţă de acest aspect, se constată că prin contestaţia în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. I C. proc. civ., petentul nu îşi apără propriul interes, ci pe cei al altor persoane. Petentul nu justifică folosul practic urmărit prin formularea contestaţiei în anulare, întrucât nu invocă o neregularitate a procedurii de citare în raport cu persoana sa. Or, cerinţa ca interesul să aparţină celui care acţionează reprezintă aspectul subiectiv al condiţiei de exerciţiu a acţiunii civile, care trebuie dovedit pe lot parcursul procesului.
În cauză, chiar dacă petentul se legitimează ca mandatar al numitei A.A.M. (conform procurii aflate la dosar), dreptul său este unul de reprezentare în prezentul litigiu, în care aceasta are calitatea de intimată. Or, contestaţia în anulare a fost formulată de contestator în nume personal, în plus la dosar nu există un mandat special dat contestatorului de către de intimatele A.A.M. şi P.V.C. pentru formularea, în numele lor, a contestaţiei în anulare.
Pe de altă parte, trebuie menţionat că, în cauză, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., este necesar ca procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, să nu fi fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii. În situaţia de faţă, petentul a fost prezent în sala de judecată, la data de 20 februarie 2015, când a fost soluţionată prima contestaţie în anulare, ocazie cu care s-a consemnat că procedura de citare a părţilor a fost legal îndeplinită.
Or, pentru argumentele mai sus arătate, nefiind întrunite cerinţele legii, contestaţia în anulare întemeiată pe art. 317 alin. (1) C. proc. civ. apare, de altfel, ca inadmisibilă.
În ceea ce priveşte contestaţia în anulare fondată pe dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., se constată următoarele:
Conform textului legal, cu referire la ambele teze susţinute de contestator, hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
În cauză, petentul O.G. a formulat contestaţie în anulare împotriva Deciziei nr. 548 din 20 februarie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. 12/1/2015, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorii P.F., P.R.Ş., P.F.A., P.D. şi S. (fostă P.) N. împotriva Deciziei nr. 1927 din 17 iunie 2014 a aceleiaşi instanţe.
Astfel, prin decizia atacată cu prezenta contestaţie în anulare nu s-a soluţionat un recurs, ci s-a respins, ca inadmisibilă, o contestaţie în anulare.
Or, obiectul contestaţiei în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ. este restrâns la hotărârile instanţelor de recurs, respectiv la cele prin care s-a soluţionat recursul, prin exercitarea controlului judiciar.
Cum, în speţă, contestaţia în anulare pendinte este îndreptată împotriva unei decizii prin care a fost soluţionată o alta contestaţie în anulare, calea extraordinară de atac fondată pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., formulată de petentul O.G., urmează a fi respinsă, ca inadmisibilă.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată în valoare de 2.400 lei reprezentând onorariu de avocat, solicitate de intimaţii F.S.I., G.M.M.B., I.J.M.L.L., D.S.A.M., H.Y.G., B.D. şi B.N.A., prin reprezentantul convenţional, Înalta Curte apreciază că exced unui cuantum rezonabil, în raport de complexitatea cauzei şi de activitatea concretă desfăşurată de avocatul acestor părţi în pregătirea apărării în cauză, impunându-se, conform prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., reducerea acestora la 1.800 lei, la plata cărora va fi obligat contestatorul, căzut în pretenţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul O.G. împotriva Deciziei civile nr. 548 din 20 februarie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Obligă pe contestator la plata sumei de 1800 lei, cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimaţii B.N.A., D.S.A.M., F.S.I., G.M.M.B., H.Y.G.B.D. şi I.J.M.L.L.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 octombrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2237/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2136/2015. Civil → |
|---|
