ICCJ. Decizia nr. 2248/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2248/2015
Dosar nr. 16877/3/2015
Şedinţa din camera de consiliu de la 16 octombrie 2015
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, la data de 26 august 2014 sub nr. 29083/3/2014, disjunsă şi înregistrată sub nr. 16877/3/2015 reclamantul F.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligată pârâta la plata tuturor sporurilor şi drepturilor salariale de care ar fi trebuit să beneficieze în baza contractului individual de muncă şi a contractului colectiv de muncă pentru perioada iulie 2011, până la data pronunţării hotărârii, la piaţa diferendelor dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei şi cele efectiv încasate pentru anii 2011, 2012, 2013 şi până la soluţionarea acţiunii, la plata actualizării cu indicele de inflaţie a acestor sume de la data naşterii dreptului şi până la data plăţii efective precum şi la cheltuieli de judecată.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 19/2000 şi ale Codului muncii.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Sentinţa civilă nr. 4683 din 8 mai 2015, a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Vrancea.
S-a reţinut că obiectul pricinii este un conflict de muncă, aşa cum este definit de art. 231 C. muncii.
Potrivit dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 competenţa revine instanţei de la domiciliul reclamantului, iar reclamantul are domiciliul în judeţul Vrancea.
Tribunalul Vrancea, secţia I civilă, prin Sentinţa civilă nr. 343 din 7 septembrie 2015, a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţa, a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea stabilirii instanţei competente în soluţionarea pricinii.
Pentru a hotărî astfel această instanţă a reţinut că potrivit Legii nr. 62/2011 şi art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 stabilesc instanţa competentă ca fiind cea de la domiciliul reclamantului, însă art. 269 alin. (3) din Legea nr. 53/2003 (Codul muncii) statuează că instanţa competentă este oricare dintre instanţe, dacă sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active, iar în speţă sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active, drepturile solicitate de reclamanţi având izvorul în Contractul colectiv de muncă şi cel puţin unul din reclamanţi are domiciliul în Bucureşti. S-a mai reţinut că reclamanţii au ales ca instanţă Tribunalul Bucureşti, unde a fost înregistrată cererea de chemare în judecată.
În fine, s-a mai reţinut că dispoziţia instanţei de disjungere a judecării pricinii în tot atâtea dosare câţi reclamanţi sunt nu poate fi cenzurată, potrivit dispoziţiilor art. 465 C. proc. civ., dar competenţa stabilită potrivit opţiunii reclamanţilor, conform art. 116 C. proc. civ., nu poate fi modificată prin niciun act ulterior sesizării, iar instanţa aleasă de reclamanţi este Tribunalul Bucureşti.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, legal învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă ivit între cele două instanţe, stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea.
Cauza dedusă judecăţii are ca obiect un conflict de muncă, iar potrivit normelor de competenţă teritorială de drept comun, instituite de dispoziţiile art. 260 alin. (1) C. muncii (astfel cum a fost modificat), instanţa competentă să soluţioneze cauza este aceea în a cărei circumscripţie teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa reclamantul.
Legea nr. 62/2011, constituie legea specială de reglementare a procedurii de soluţionare a conflictelor individuale de muncă şi prevede, în art. 210 (astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013) competenţa în favoarea instanţei în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.
În consecinţă, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 210, mai sus evocat, potrivit principiului specialia generalibus derogant.
Dat fiind că reclamantul are domiciliul în satul Muscelu, judeţul Vrancea, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Tribunalului Vrancea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea.
Definitivă.
Pronunţata în şedinţa publică, astăzi, 16 octombrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1852/2015. Civil. Contestaţie decizie de... | ICCJ. Decizia nr. 2098/2015. Civil → |
|---|
