ICCJ. Decizia nr. 798/2015. Civil. Acţiune în constatare. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 798/2015
Dosar nr. 20911/3/2011
Şedinţa publică de la 12 martie 2015
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ sub nr. 14639/62/2010 reclamanta I.L.P. a chemat în judecată pe pârâta OTP BR SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa:
1. recunoaşterea contractului ca fiind ipotecar, deşi OTP B a schimbat denumirea în credit ipotecar de achiziţie, astfel putând fi încadrat în prevederile Legii nr. 190/1999;
2. constatarea ratei dobânzii ca fiind LIBOR 1 lună + marja fixă de 1% şi calcularea ratelor creditelor în raport de aceasta;
3. constatarea ca fiind abuzive clauzele indicate în cuprinsul cererii şi eliminarea acestora (majorarea dobânzii fără accept, modul de penalizare, declararea creditului ca scadent şi declararea creditului scadent dacă alte credite viitoare nu sunt achitate la scadenţă);
4. constatarea nulităţii absolute şi obligarea pârâtei la eliminarea clauzelor abuzive din contract;
5. obligarea pârâtei la redactarea şi semnarea actului adiţional la contractul de credit conform dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010;
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 112 C. proc. civ., art. 948 alin. (3) şi art. 961 C. civ., art. 91 şi art. 93 din O.U.G. nr. 174/2008, Legea nr. 190/1999, Legea nr. 289/2004, Legea nr. 193/2000, art. 78 şi urm. din Legea nr. 296/2004, Legea nr. 161/2010, O.U.G. nr. 50/2010.
Prin Sentinţa civilă nr. 584/C din 21 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Braşov şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin Sentinţa civilă nr. 3478 din 25 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a civilă s-a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta I.L.P. împotriva pârâtei OTP BR SA.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţa a reţinut următoarele:
Capătul de cerere având ca obiect recunoaşterea contractului ca fiind ipotecar este neîntemeiat, având în vedere faptul că în chiar cuprinsul contractului se menţionează faptul că acesta este un contract de credit ipotecar şi că acesta este încheiat în temeiul Legi nr. 190/1999.
La data încheierii contractului reclamanta era angajată a pârâtei în funcţia de consilier clienţi, calitate în care cunoştea în detaliu atât politica băncii, cât şi conţinutul contractelor de credit, diferenţele între contractele încheiate cu clienţii standard şi cele încheiate cu clienţii salariaţi ai băncii, modul de calcul al dobânzii.
Având în vedere această calitate a reclamantei, de salariat al băncii în funcţia de consilier clienţi, rezultă că aceasta este o persoană mai avizată chiar decât un simplu profesionist (căruia nu îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 193/2000 nefiind un consumator în sensul legii). În aceste condiţii nu se poate considera că în raporturile dintre părţi există un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile pârâţilor şi nu sunt respectate exigentele bunei-credinţe.
Având în vedere faptul că rata dobânzii de 7,29% s-a aplicat începând cu data de 20 octombrie 2008 urmare a încetării calităţii reclamantei de salariat al băncii, conform clauzei 19 din contractul de credit (reclamanta având la dispoziţie mai mult de 3 luni pentru trecerea de la condiţiile creditului acordat pentru persoanele şi condiţiile pentru clienţii standard ai băncii) şi faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, capetele de cerere având ca obiect constatarea ratei dobânzii ca fiind LIBOR 1 luna + marja fixă de 1% şi calcularea ratelor de credit în raport de acesta, constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale, constatarea nulităţii absolute a acestora şi obligarea pârâtei la eliminarea acestor clauze din contract sunt nefondate.
Şi capătul de cerere având ca obiect redactarea şi semnarea actului adiţional la contractul de credit conform dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010 este nefondat, având în vedere faptul că pârâta a înaintat reclamantei, o ofertă de închiriere a unui act adiţional în care dobânda să fie calculată în funcţie de Libor CHF 3 luni plus 6,57% (reprezentând marja băncii), actualizată trimestrial, care nu a fost acceptată de reclamantă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta I.L.P.
Analizând apelul declarat, raportat la dispoziţiile art. 294 - 298 C. proc. civ., Curtea a reţinut următoarele:
Prin motivele de apel, s-a solicitat să se constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a clauzei unilaterale privind majorarea marjei prin trecerea la condiţiile standard prevăzute în art. 19.7 din contract şi obligarea intimatei-pârâtei la negocierea acesteia.
Prin urmare, prima referire la caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 19.7 din contract a fost făcută prin motivele de apel, lucru care este interzis de art. 294 alin. (1) C. proc. civ. întrucât reprezintă o cerere nouă formulată direct în calea de atac şi care nu se încadrează în excepţiile prevăzute de art. 294 alin. (2) C. proc. civ.
Prin concluziile scrise depuse în apel, apelanta-reclamantă a formulat alte cereri noi, respectiv: constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a art. 8.2.8.2, art. 19.7 din contract; constatarea nulităţii absolute a art. 15 alin. (7) lit. h), art. 19 lit. 2, art. 17 lit. 3; constatarea faptului că intimata-pârâtă nu a respectat clauzele contractuale potrivit art. 6.3, art. 9.7 şi parţial art. 19.7; obligarea intimatei-pârâte la restituirea sumelor plătite şi care sunt nedatorate.
Toate aceste cereri au fost formulate direct în apel, neregăsindu-se în cererea de chemare în judecată, fiind inadmisibile conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ. întrucât nu se încadrează printre excepţiile stabilite de art. 294 alin. (2) C. proc. civ.
Referitor la caracterul abuziv al unor clauze contractuale:
Pentru aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale urmează a fi avute în vedere următoarele criterii stabilite în art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000 (care transpune art. 4 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE): natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii contractului; toţi factorii care au determinat încheierea contractului; alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.
În ceea ce priveşte prima condiţie, Curtea a apreciat că nu este îndeplinită.
Curtea a apreciat că apelanta-reclamantă a fost informată cu privire la clauzele contractuale şi avea posibilitatea să facă propuneri de modificare/înlocuire a unor clauze contractuale pe care le considera dezavantajoase.
Susţinerea apelantei-reclamante potrivit căreia, chiar dacă ar fi făcut propuneri în acest sens, contractul nu s-ar fi modificat nu a fost dovedită cu nicio probă.
În consecinţă, Curtea a constatat că intimata-pârâtă a răsturnat prezumţia de nenegociere a clauzelor contractuale, nefiind îndeplinită una dintre condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale.
Curtea a apreciat că nu sunt îndeplinite nici celelalte două condiţii pentru constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale, respectiv existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi nerespectarea cerinţei bunei-credinţe.
Trebuie observat că apelanta-reclamantă a beneficiat de un credit preferenţial întrucât avea calitatea de angajat al intimatei-pârâte la data încheierii convenţiei.
Ulterior încetării calităţii de angajat al băncii, apelantei-reclamante i s-au aplicat aceleaşi condiţii de creditare ca oricărui alt client, în baza art. 19.7 din contract care a fost acceptat la încheierea convenţiei de către apelanta-reclamantă.
Prin urmare, intimata-pârâtă a făcut aplicarea clauzelor contractuale a căror respectare este obligatorie pentru părţi conform art. 969 C. civ.
Au existat mai multe încercări ale intimatei-pârâte de a negocia o rată a dobânzii, însă toate propunerile au fost refuzate de apelanta-reclamantă.
Pretenţia apelantei-reclamante de a beneficia în continuare de dobânda preferenţială din contractul de credit (Libor la 1 lună + 1% marjă fixă) este absolut nejustificată în condiţiile în care nu mai are calitatea de angajat al băncii, iar o instituţie financiară nu poate fi obligată să acorde credite în condiţii preferenţiale.
În concluzie, nu se poate reţine că ar fi existat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul apelantei-reclamante sau că intimata-pârâtă ar fi încălcat cerinţa bunei-credinţe.
Pentru toate aceste argumente, Curtea a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale invocate de apelanta-reclamantă.
Curtea a considerat că este corectă soluţia primei instanţe de respingere a capătului de cerere referitor la calcularea ratei dobânzii conform formulei LIBOR 1 lună + marja fixă de 1%.
Un prim argument este reprezentat de interpretarea clauzelor contractului de credit, care potrivit art. 969 C. civ., sunt legea părţilor şi a căror valabilitate a fost confirmată prin respingerea capătului de cerere referitor la constatarea caracterului abuziv.
Un al doilea argument este reprezentat de interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 care nu permit instanţei de judecată, chiar dacă ar constata caracterul abuziv al unor clauze contractuale, să modifice cuprinsul clauzelor convenite de părţi, neputând suplini acordul de voinţă al părţilor/uneia dintre părţi în sensul stabilirii şi impunerii unei anumite formule de calcul a dobânzii.
Chiar în situaţia în care constată caracterul abuziv al unor clauze contractuale, nicio instanţă de judecată nu poate modifica cuprinsul clauzelor convenite de părţi, neputând suplini acordul de voinţă al părţilor/uneia dintre părţi în sensul stabilirii şi impunerii unei anumite formule de calcul a dobânzii.
În aceste condiţii, este corectă soluţia primei instanţe de respingere a capătului de cerere referitor la calcularea ratei dobânzii conform formulei LIBOR 1 lună + marja fixă de 1%.
Curtea a constatat că prin motivele de apel nu au fost aduse critici soluţiilor pronunţate de prima instanţă cu privire la celelalte capete ale cererii de chemare în judecată şi nici nu au fost invocate din oficiu alte motive de ordine publică.
Pentru toate aceste motive, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 112 din 13 februarie 2014 a respins apelul formulat apelanta-reclamanta I.L.P. ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta I.L.P., prin care a solicitat admiterea acestuia, schimbarea în totalitate a deciziei atacată cu consecinţa admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.
Cererea de recurs a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 299 C. proc. civ.
O primă critică a recurentei este reprezentată de aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că prin cererea de apel nu a fost schimbată calitatea părţilor, cauza sau obiectul acţiunii. Din acest punct de vedere, susţine recurenta-reclamantă că cererea de chemare în judecată nu trebuia interpretată în sens restrâns, limitat la punctele date ca exemplu în cuprinsul acesteia.
De altfel, petitul 3 al acţiunii, nu are referire la un număr concret de articol din contract, ci enumera tipul de clauze considerate ca fiind abuzive.
A doua critică a recurentei-reclamantă, vizează considerentele greşite ale instanţei de apel, care nu au reţinut caracterul abuziv al clauzelor contractuale invocate.
În ceea ce priveşte condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o clauză pentru a fi considerată abuzivă, recurenta-reclamantă arată că nu era familiarizată cu prevederile unui contract de credit de tipul celui încheiat, pentru că nu avea cunoştinţe anterioare despre acel produs, iar pe de altă parte, nu s-a demonstrat că aceste clauze au fost negociate cu banca anterior semnării contractului.
De asemenea, în mod eronat s-a reţinut că ulterior încetării calităţii de salariat al băncii au fost aplicabile condiţiile de creditare oferite oricărui alt client, fără ca pârâta să fi dovedit că aceasta era dobânda pe care o aplica clienţilor externi băncii.
Critica referitoare la soluţia pronunţată de către instanţa de apel cu privire la capătul de cerere privind recalcularea ratei dobânzii conform LIBOR 1 lună + marja fixă de1% a fost întemeiată de către recurenta-reclamantă pe faptul că nu a obţinut un credit preferenţial, contractul prevedea formula de calcul pentru dobândă, iar Banca nu a definit noţiunea de condiţii standard.
În ce priveşte reţinerea instanţei potrivit căreia, instanţa nu poate suplini voinţa părţilor exprimată într-un act bilateral, recurenta-reclamantă arată că instanţa putea să dispună modificarea clauzei abuzivă, în situaţia în care constata nulitatea parţială a contractului sub aspectul profitului Băncii majorat unilateral.
În continuare, în susţinerea recursului, recurenta-reclamantă solicită o verificare a următoarelor clauze contractuale 6.1, 6.2, 6.3, 6.7, 8.2., 9.7, 15.7, 19, 6, 19.7, din punct de vedere al constatării caracterului abuziv, prezentând un scurt istoric al situaţiei de fapt, care nu va fi reluat în sinteză de către instanţa de recurs.
Recurenta-reclamantă invocă de asemenea, că modificarea dobânzii s-a efectuat de către Bancă în baza unui articol inexistent din contractul de credit, art. 17.3 care prevedea semnarea unui act adiţional. Mai mult decât atât, pârâta a depus la dosarul cauzei un contract modificat şi diferit decât cel semnat de ambele părţi, situaţie în care se face vinovată de fals în înscrisuri, uz de fals şi înşelăciune.
În combaterea cererii de recurs, intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Înalta Curte, a încuviinţat şi administrat proba cu înscrisuri.
Analizând recursul declarat, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Critica recurentei-reclamantă cu privire la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. nu este fondată.
Prin dispoziţia legală sus-evocată, potrivit căreia în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nu se pot face cereri noi este consacrată regula tantum devolutum quantum judicatum, textul vizând elementele esenţiale ale acţiunii civile şi ale judecăţii în primă instanţă, care nu pot fi modificate pe parcursul litigiului.
Criticile recurentei au vizat faptul că hotărârea atacată este greşită, întrucât cererea de chemare în judecată a fost interpretată limitat la exemplele prezentate, iar instanţa de apel a apreciat în mod eronat că prin motivele de apel şi concluziile scrise depuse în cadrul judecăţii în apel au fost formulate cereri noi.
Astfel, prin capetele trei şi patru ale cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat constatarea ca fiind abuzivă a clauzelor indicate în cuprinsul cererii şi eliminarea acestora (majorarea dobânzii fără accept, modul de penalizare, declararea creditului ca scadent şi declararea creditului scadent dacă alte credite viitoare nu sunt achitate la scadenţă), constatarea nulităţii absolute şi obligarea pârâtei la eliminarea clauzelor abuzive din contract.
În cererea de chemare în judecată, au fost identificate patru presupuse clauze abuzive art. 6.1, art. 6.2, art. 6.3 şi art. 6.4, situaţie de fapt reţinută corect şi de către instanţa de apel. Prin motivele de apel se face prima referire la caracterul abuziv al clauzei prevăzută la art. 19.7 din contract, iar prin concluziile scrise a fost invocat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 8.1 şi 8.2, art. 15.7 lit. h), art. 19 alin. (2), art. 17 alin. (3) din contract.
Înalta Curte nu poate reţine susţinerea recurentei în sensul că enumerarea făcută prin cererea de chemare în judecată nu are caracter limitativ, întrucât procesul civil este guvernat, printre altele, de principiul disponibilităţii şi libertăţii procesuale.
Deşi recurenta-reclamantă acreditează ideea că articolele invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi susţinute a fi pretins abuzive au fost invocate cu titlu de exemplu, această teorie nu poate fi reţinută, întrucât aprecierea caracterului abuziv, presupune analiza în concret a fiecărei clauze expres indicată, aceasta neputând fi efectuată în mod global, astfel cum susţine recurenta.
Prin urmare, în mod corect a fost reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Este de asemenea nefondată critica recurentei-reclamantă cu privire la greşita interpretare a condiţiilor cerute pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă.
Pentru stabilirea caracterului abuziv al unor clauze contractuale au fost avute în vedere dispoziţiile Legii nr. 193/2000 care transpune în dreptul intern Directiva 93/13/CEE.
Referitor la noţiunea de clauză abuzivă, art. 3 din Directiva 93/13/CEE stabileşte că au acest caracter clauzele contractuale care s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.
În dreptul intern, art. 4 din Legea nr. 193/2000 califică drept abuzivă acea clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul şi care, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului, prin înfrângerea cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Ca atare, din textul normativ enunţat, reglementat de legislaţia românească în consens cu dispoziţiile Directivei 13/93, rezultă că pentru a reţine caracterul abuziv al unei clauze contractule, trebuie îndeplinite condiţiile enumerate chiar de către reclamantă în susţinerea acestei critici.
Pentru aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale trebuie să fie avute în vedere criteriile stabilite în art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000, care transpune art. 4 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE şi anume natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia, toţi factorii care au determinat încheierea contractului şi alte clauze ale contractului sau altor contracte de care acesta depinde.
Referitor la condiţia negocierii directe a clauzei cu consumatorul o clauză va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale.
Totodată, art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 instituie o prezumţie relativă de negociere a clauzelor standard preformulate, prezumţie ce poate fi înlăturată doar prin dovada contrară, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia.
În aceste condiţii, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, în favoarea recurentei-reclamantă operează prezumţia relativă a lipsei negocierii prevăzută în art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000.
Însă, din probele administrate în cauză, pârâta a răsturnat această prezumţie, dovedind negocierea clauzelor cu reclamanta, aceasta având posibilitatea să modifice clauzele în discuţie, şi nu doar să le accepte, aşa cum au fost formulate de bancă sau să refuze să încheie contractul în forma propusă de pârâtă, lucru care nu s-a întâmplat în cauză.
Este de menţionat că trimiterile recurentei-reclamantă la probele administrate în cauză, respectiv proba cu interogatoriu, nu pot face obiect de analiză în această etapă procesuală, administrarea şi interpretarea probelor administrate fiind atributul exclusiv al instanţelor devolutive.
În ceea ce priveşte îndeplinirea celorlalte două condiţii pentru constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale, Înalta Curte reţine că modificarea clauzelor abuzive este în interdependenţă cu constatarea comportamentului abuziv al părţii.
Ori, în cauza de faţă, probele administrate în faţa instanţelor devolutive au demonstrat că reclamanta a beneficiat de un credit preferenţial, în calitatea sa de salariat la băncii, iar ulterior încetării calităţii de salariat al Băncii, reclamantei i-au fost aplicate aceleaşi condiţii de creditare ca oricărui alt client. S-a mai reţinut că ulterior, pârâta a efectuat mai multe încercări pentru a negocia o rată a dobânzii, propuneri refuzate de către reclamantă.
În susţinerea acestei idei, Înalta Curte reţine că înscrisurile depuse în probaţiune în faţa instanţei de recurs, respectiv cele trei contracte încheiate de recurentă cu pârâta, în aceleaşi condiţii de dobândă şi de modificare a acesteia, demonstrează că aceasta cunoştea prevederile legale aplicabile contractelor de credit.
În aceste condiţii, echilibrul contractual nu a fost înfrânt, pârâta făcând aplicarea clauzelor contractuale a căror respectare este obligatorie pentru părţi, conform art. 969 C. civ., clauzele menţionate a fi pretins abuzive nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.
Pentru aceste considerente, întrucât recurenta cunoştea de la data încheierii contractului de credit că beneficiază de o dobândă preferenţială doar în perioada în care era angajata Băncii, Înalta Curte constată nu s-a creat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Susţinerile recurentei-reclamantă în ce priveşte lipsa unei clauze privind modificarea dobânzii ulterior încetării calităţii de salariat a acesteia sunt contrazise de art. 19.7 din contract, care prevăd modificarea ratei dobânzii în cazul încetării calităţii de angajat al Băncii.
În ceea ce priveşte condiţia privind reaua-credinţă este de reţinut că banca a acţionat echitabil şi că a luat în calcul interesele legitime ale consumatorului, atât timp cât pârâta a efectuat dovada potrivit căreia a încercat negocierea ratei dobânzii cu reclamanta.
Ca atare, nefiind considerate îndeplinite condiţiile pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor menţionate din contractul de credit, soluţia celor două instanţe este corectă.
Înalta Curte, analizând ultima critică a recurentei prin care a solicitat verificarea clauzelor contractuale 6.1, 6.2, 6.3, 6.7, 8.2., 9.7, 15.7, 19.6, 19.7 din contractul de credit, reţine că, pe de o parte recursul exercitat în prezenta cauză nu are caracter devolutiv, instanţa fiind ţinută să-l soluţioneze raportat la eventualele motive de nelegalitate ce ar putea fi încadrate în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Dintr-un alt punct de vedere, se constată că s-a reţinut de către instanţa de apel că prin cererea de chemare în judecată au fost identificate patru clauze presupus abuzive, şi anume 6.1, 6.2, 6.3 şi 6.4, iar în ceea ce priveşte celelalte clauze invocate ca fiind pretins abuzive, instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în ceea ce priveşte modificarea obiectului acţiunii în cadrul judecăţii în apel.
În ceea ce priveşte critica recurentei-reclamantă privind modul de calcul de la data trecerii pe condiţiile standard, respectiv marja Băncii de 4,2% + indicele Libor 3M, se reţine că urmare a procesului-verbal întocmit de Comisariatul pentru protecţia consumatorilor Braşov, Banca a recalculat rata dobânzii după această formulă, de la data trecerii pe condiţiile standard şi a restituit sumele încasate în plus, aspect necontestat de către recurentă.
Critica recurentei-reclamantă privind inexistenţa unui act adiţional prin care să fie convenită rata dobânzii Libor CHF3L + 4.2% este lipsită de relevanţă, în condiţiile în care pârâta a aplicat această dobândă pentru toată perioada ulterioară trecerii la condiţiile standard de creditare şi a restituit sumele percepute în plus.
Toate aceste considerente, demonstrează faptul că între drepturile Băncii şi drepturile reclamantei există o echitate, care respectă dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi principiul de drept enunţat de art. 969 C. civ., situaţie în care se poate afirma că prezentul contractul de credit nu conţine clauze abuzive.
Susţinerile recurentei-reclamantă în ceea ce priveşte prezentarea de către pârâtă a unui contract de credit modificat şi diferit de cel semnat de ambele părţi, care atrage incidenţa răspunderii penale, se constată că au fost invocate omisso medio pentru prima oară în faţa instanţei de recurs, ele neputând face obiect de analiză în aceste condiţii.
În consecinţă, având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul recurentei-reclamantă urmează să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta I.L.P. împotriva Deciziei civile nr. 112 din 13 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1669/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1852/2015. Civil. Contestaţie decizie de... → |
|---|
