ICCJ. Decizia nr. 1665/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1665/2015
Dosar nr. 3430/114/2014
Şedinţa din camera de consiliu de la 17 iunie 2015
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Buzău sub nr. 3430/114/2014 SC F.S. SA Craiova, cu sediul in Craiova, Str. Fraţii Buzeşti, jud. Dolj, a chemat în judecată pe pârâtul L.G., cu domiciliul în mun. Buzău, B-dul Unirii, Jud. Buzău, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 3.053 Lei, actualizată cu indicele de inflaţie, reprezentând contravaloarea cursului efectuat în temeiul actului adiţional ia contractul individual de muncă din 17 mai 2013 care cuprinde clauza de fidelitate.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că a încheiat cu pârâtul contractul individual de munca din 17 mai 2013, pentru funcţia de inginer-specialist SSM, Cod COR x. Contractul Individual de munca s-a încheiat pentru o perioada determinată, de 6 luni, urmând ca după încheierea acestei perioade să procedeze ia încheierea unui contract individual de muncă pe perioada nedeterminată.
La data de 20 mai 2014 a fost încheiat un act adiţionai la Contractul individual de munca care conţine o cauza de fidelitate. Potrivit art. 1 din acest act adiţional salariatul a fost trimis, pe cheltuiala angajatorului, la cursul de pregătire „Prezentarea noţiunilor de baza de securitate si sănătate a muncii, in scopul ridicării nivelului de alerta pentru riscurile de accidentare ia locul de munca”.
Art. 2 al Actului adiţionai mai sus menţionat are următorul cuprins: „În cazul în care salariatul reziliază contractul individual de munca înăuntrul termenului de 2 ani de la data semnării actului, se angajează sa ramburseze toate cheltuielile suportate de către angajator, precum si contravaloarea cursului efectuat, la o valoare reactualizata cu indicele de inflaţie.”
Valoarea cursului de pregătire, precum şi costurile suportate de către angajator a fost de 3.053 lei, in conformitate cu dispoziţiile art3 din acelaşi act adiţional.
Ulterior, contractul individual de munca al paratului L.G. a încetat, prin Decizia nr. 675/3 din 9 noiembrie 2013, în temeiul art. 248 alin. (1) lit. e) C. muncii, ca urmare a sancţionării disciplinare a acestuia pentru săvârşirea abaterii de părăsire a locului de munca la sonda 13 EST Bălăria, în data de 02 octombrie 2013.
Reclamanta a susţinut că pentru a se emite această decizie, a procedat la cercetarea disciplinară a salariatului, în data de 12 noiembrie 2013, însă acesta nu s-a prezentat. Mai mult, pârâtul nu a înţeles să conteste Decizia de concediere din 19 noiembrie 2013, ceea ce înseamnă ca automat şi-a recunoscut şi obligaţiile pe care le avea fata de societate.
A arătat că pârâtul L.G. nu şi-a respectat obligaţiile asumate prin clauza de fidelitate, contractul individual de muncă încetând ca urmare a săvârşirii unei abateri si a sancţionării disciplinare a acestuia.
Prin semnarea actului adiţional care cuprinde clauza de fidelitate, paratul L.G. si-a asumat obligaţia ca pentru 2 ani de la semnarea acestuia sa nu întreprindă nici un act de natura sa conducă la încetarea contractului individual de munca din motive ce au legătura cu persoana sa. întrucât din motive ce ţin de persoana sa acest contract individual de muncă a încetat, sancţiunea pentru nerespectarea obligaţiei este rambursarea sumelor suportate de către angajator ca urmare a efectuării de către salariat a cursului de formare profesionala, respectiv suma de 3.053 lei.
Reclamanta a susţinui că faptul ca răspunderea salariatului faţă de societate este una patrimonială, născută ca urmare a asumării de către acesta a clauzelor contractuale, conform art. 254 alin. (1) C. muncii.
A arătat că ia data de 29 noiembrie 2013 a notificat pârâtul să procedeze la plata sumei sus menţionate, însă acesta nu a dat curs solicitării, motiv pentru care a formulat prezenta cerere de chemare în judecată.
În drept, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 248 alin. (1) lit. e) C. muncii, art. 254 alin. (1) C. muncii.
Prin Sentinţa nr. 153 din 11 februarie 2015, Tribunalul Buzău, secţia I civilă, complet specializat conflicte de muncă şi asigurări sociale, şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.
Pentru a decide astfel, instanţa Tribunalului Buzău a avut în vedere următoarele considerente:
Potrivit art. 269 alin. (2) C. muncii cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa, ori, după caz, sediul.
Rezultă că textul, prin termenii imperativi pe care îi întrebuinţează, a instituit în domeniul conflictelor de muncă, un caz de competenţă teritorială exclusivă, şi nu alternativă, astfel încât părţile nu au posibilitatea de a stabili competenţa altei instanţe.
Cauza dedusă judecăţii intră în categoria conflictelor de muncă întrucât vizează plata unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale derivând din raporturi juridice de muncă, fiind incidente, prin urmare, normele ce guvernează jurisdicţia muncii.
Având în vedere norma legală imperativă evocată, care reglementează un caz de competenţă teritorială de la care nu sunt permise derogări şi în raport de art. 132 alin. (3) C. proc. civ., competent să soluţioneze cauza este Tribunalul Dolj, în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul reclamanta.
Tribunalul Dolj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, astfel învestit, prin sentinţa nr. 2369 din 21 mai 2015, la rândul său, şi-a declinat competenţa în Judecarea cauzei în favoarea Tribunalului Buzău şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, la înaintat, spre soluţionare, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pentru a decide astfel, instanţa Tribunalului Dolj a avut în vedere următoarele considerente:
Prin reglementările cuprinse în art. 130 şi urm. C. proc. civ. intrat în vigoare la 15 februarie 2013, legiuitorul nu mai permite invocarea excepţiei de necompetenţă materială şi teritorială până la începerea dezbaterilor asupra fondului cum era prevăzut în codul de procedură civilă din 1865, limitând drastic perioada de timp în care aceasta poate ti invocată, fără posibilitatea derogării.
Potrivit dispoziţiilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ., ia primul termen de judecata ia care părţile sunt legal citate în fata primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să-si verifice şi să stabilească daca instanţa sesizată este competenta general, material si teritorial sa judece pricina, consemnând în încheiere temeiurile de drept pentru care constata competenta instanţei sesizate, încheierea având caracter interlocutoriu.
În speţă, la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită instanţa a dispus efectuarea de probatorii, intrând astfel în faza cercetării procesului.
Aşadar, prin neinvocarea excepţiei necompetenţei teritoriale anterior acestui moment, instanţa iniţial sesizată, respectiv Tribunalul Buzău, a pierdut posibilitatea de a o invoca, devenind competentă să soluţioneze fondul cauzei.
Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău pentru considerentele care succed, Tribunalul Buzău a fost învestit cu soluţionarea unui conflict individual de muncă în sensul art. 231 C. muncii, ivit între reclamantă, în calitate de angajator, cu sediul în municipiul Craiova şi pârât, în calitate de salariat, domiciliat în municipiul Buzău.
Tribunalul Buzău, apreciind că în materia litigiilor de muncă, normele de stabilire a competenţei teritoriale, prevăzute de art. 269 alin. (2) C. muncii, sunt imperative, a invocat excepţia necompetenţei sale teritoriale din oficiu, ulterior primului termen de judecata când părţile au fost legal citate, dar si ulterior administrării probei cu înscrisuri si, admiţând excepţia, a declinat competenta de soluţionare in favoarea Tribunalului Dolj.
Potrivit art. 269 alin. (1) C. muncii, „Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii”, alin. (2) „dispunând că cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.”
Totodată, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2001 a dialogului social „Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.”
Cu privire la invocarea excepţiei de necompetenţă materială şi teritorială de ordine publică, în raport de dispoziţiile statuate prin Codul de procedură civilă intrat în vigoare la 15 februarie 2013, sunt de reţinut următoarele;
Conform art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., „Necompetenta este de ordine publică în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.”
Art.130 alin. (1) C. proc. civ. prevede că „Necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti poate fi invocată de părţi ori de către judecător în orice stare a pricinii” iar potrivit alin. (2) „Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.”
Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică, în mod asemănător reglementării C. proc. civ. din 1865, trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.
Caracteristicile excepţiei de necompetenţa de ordine publică, în noua reglementare sunt acelea că excepţia poate fi invocată de către oricare dintre părţi, de către judecător ori procuror şi că excepţia poate fi invocată doar în faţa primei instanţe, până la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.
Dacă nu a fost invocată în termenul legal, nu va mai putea fi invocată până la finalizarea procesului, nici în faza judecăţii în primă instanţă, nici în căile de atac, ceea ce reprezintă o caracteristică a excepţiilor relative.
Excepţia de necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică a dobândit, în acest fel, o natură mixtă, îmbinând trăsături specifice excepţiilor absolute şi celor relative.
Astfel formulat, art. 130 alin. (2) C. proc. civ. diferă substanţial de reglementarea anterioară cuprinsă în art. 159 alin. (2) C. proc. civ. din 1865, care lega momentul invocării excepţiei de prima zi de înfăţişare, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului.
Actuala formulare este justificată nu numai de terminologia şi instituţiile noului cod, dar şi de concepţia diferită a legiuitorului în privinţa duratei procesului.
Prin noul cod, legiuitorul nu mai permite invocarea excepţiei de necompetenţa materială şi teritorială până la începerea dezbaterilor asupra fondului, limitând drastic perioada de timp în care aceasta poate fi invocată, fără posibilitatea derogării.
S-a urmărit, astfel, ca discutarea competenţei instanţei să nu fie amânată abia după discutarea altor excepţii, după încuviinţarea şi chiar administrarea de probatorii, dat fiind că aceste acte de procedură mai pot fi îndeplinite chiar după terminarea cercetării procesului şi până la dezbaterea în fond a procesului (conform art. 244 şi art. 390-391 C. proc. civ.). De asemenea, noua reglementare conduce la accelerarea judecăţii, permite estimarea duratei cercetării procesului şi respectarea unei termen optim şi previzibil ai judecăţii.
În speţă, din examinarea lucrărilor cauzei, se constată că pârâtul L.G. a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională, contestând Decizia nr. 675 din 19 noiembrie 2013, prin care i s-a desfăcut contractul de muncă în temeiul art. 248 alin. (1) C. muncii, de către SC F.S. SA Craiova (filele 20-21).
Astfel fiind, în raport de dispoziţiile art. 269 C. muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2001 a dialogului social, Tribunalul Buzău este instanţa competentă sa soluţioneze cauza.
Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât excepţia necompetenţei teritoriale în soluţionarea pricinii a fost invocată de Tribunalul Buzău la termenul din 11 februarie 2015, ulterior primului termen de judecată la care părţile au fost legal citate (respectiv 28 ianuarie 2015), astfel . încât, chiar în situaţia în care pârâtul L.G. n-ar fi formulat cererea reconvenţională, în raport de norma de procedură statuată prin art. 130 C. proc. civ., Tribunalul Buzău era instanţa competentă să soluţioneze pricina.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1657/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1669/2015. Civil → |
|---|
