ICCJ. Decizia nr. 2347/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2347/2015
Dosar nr. 5088/3/2012
Şedinţa publică din 23 octombrie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 5088/3/2012, la data de 21 februarie 2012, reclamantele R.O. Ltd. şi B.H.K. Ltd. au chemat în judecată pe pârâţii SC R.I. SRL, SC K. SRL şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună anularea în totalitate a mărcii naţionale individuale "H." nr. 110449, depozit nr. M 2010 03224 din 04 mai 2010, înregistrată în numele R.I. SRL pentru bunuri şi servicii în clasele 11, 21 şi 35, întrucât înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credinţă; în subsidiar, să se dispună anularea în totalitate a mărcii naţionale individuale "H." nr. 110449, nr. de depozit M2010 03224 din 04 mai 2010, înregistrată în numele SC R.I. SRL pentru bunuri şi servicii în clasele 11, 21 şi 35, întrucât înregistrarea mărcii s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor art. 6 alin. (4) lit. g) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice; obligarea OSIM la radierea mărcii anulate din Registrul Naţional al Mărcilor; publicarea, pe cheltuiala pârâtei SC R.I. SRL a hotărârii judecătoreşti ce se va pronunţa, în trei ziare de circulaţie naţională, nominalizate de către instanţă, în trei numere consecutive; obligarea pârâtei SC R.I. SRL la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantele B.H.K. şi R.O. au arătat că sunt membre ale grupului B.H.K., fiind participanţi de top pe piaţa mondială a ustensilelor de bucătărie, începând cu anul 1995. R.O. este titulara, printre altele, a următoarelor mărci: marca naţională "H." nr. 301350477 din 26 mai 2009, înregistrată în Hong Kong pentru bunuri în clasele 8 (Scule şi instrumente de mână acţionate manual; cuţite de bucătărie non-electrice, cuţite de bucătărie din oţel inoxidabil, tacâmuri) şi 21 (Ustensile şi recipiente pentru menaj sau bucătărie (care nu sunt confecţionate din sau placate cu metale preţioase); piepteni şi bureţi; perii (cu excepţia pensulelor); material pentru perii; materiale de curăţare; lână metalică (bureţi metalici); sticlă brută sau semiprelucrată (cu excepţia sticlei utilizate în construcţii); sticlărie, porţelan şi faianţă necuprinse în alte clase); marca comunitară "H." nr. 009241894 din 13 iulie 2010 înregistrată pentru bunuri în clasa 8: aparate de şlefuit (cu acţionare manuală); unelte agricole, manuale; unelte de gradină, manuale; aparate şi unelte pentru jupuirea animalelor).
Totodată, se mai arată că reclamanta B.H.K. are licenţă de utilizare cu privire la toate mărcile deţinute de R.O., astfel cum rezultă din documentele ataşate cererii.
Reclamantele susţin că îşi comercializează produsele sub marca H. în întreaga lume, precum şi în România; astfel, SC A.I. SRL este unul dintre importatorii autorizaţi ai produselor originale purtând marca H. în România, iar SC N.I. SRL este unul dintre distribuitorii autorizaţi, astfel cum rezultă din declaraţia dată de reprezentatul R.O. şi din contractul de distribuţie exclusivă, anexate cererii.
Începând cu anul 2006, SC N.I. SRL comercializează produsele originale marca H., printre altele, în Complexul Comercial E.M.D. (pavilion P6, stand 128) din localitatea Afumaţi, judeţul Ilfov; pentru dovedirea acestei susţineri anexează la dosar contractul de închiriere dotări expoziţionale nr. 128P6/1 din 10 iunie 2008; în plus, se mai arată că şi alte societăţi, precum S.T. SRL, comercializează în acelaşi complex comercial produse originale marca H., achiziţionate de la N.I. SRL.
Reclamantele au susţinut că pârâta face parte dintr-un grup de societăţi comerciale înfiinţate şi/sau controlate, direct sau indirect, de către domnii H.M.Z. şi A.M., grup din care mai fac parte societăţi precum SC R.T. SRL, SC R.R.C. SRL, SC K. SRL.
Astfel, pârâta R.I. îi are ca asociaţi pe A.M. şi H.M.Z., A.M. fiind şi administrator al societăţii. A.M. este, de asemenea, asociat unic şi administrator al societăţii SC R.T. SRL, în timp ce H.M.Z. este asociat şi administrator al societăţii SC K. SRL. În acelaşi complex comercial, E.M.D., Pavilionul P, îşi desfăşoară activitatea şi societăţile din grupul din care face parte pârâta SC R.I. SRL, controlat de H.M.Z. şi A.M., astfel cum rezultă şi din procesul-verbal încheiat la data de 29 iunie 2011 de Inspector principal V.B. şi agent şef M.M., din cadrul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Ilfov - Serviciul de Investigare a Fraudelor, în lucrarea penală nr. 101091/2011. Efectuând investigaţii despre activitatea pârâtei legată de marca "B.", organele poliţiei judiciare s-au deplasat în localitatea Afumaţi, judeţul Ilfov, Complexul Comercial E.M.D., unde au discutat cu dl. H.M.Z.
Reclamantele au aflat de la colaboratorii lor din România că SC R.R.C. SRL (societate din grupul controlat de H.M.Z. şi A.M.) comercializează în cadrul Complexului Comercial E.M.D. produse contrafăcute purtând marca comunitară "B.H.K." nr. 003788908 din 22 aprilie 2004 înregistrată în numele R.O., pentru bunuri din clasele 8 şi 21. La data de 22 aprilie 2010, B.H.K. a trimis către SC R.R.C. SRL o notificare, solicitând încetarea activităţii ilegale de contrafacere a mărcii B.H.K.
Ca urmare a acestei notificări, la sfârşitul lunii aprilie 2010, a avut loc o întâlnire la care au participat, din partea B.H.K., domnul S.E., administrator al SC N.I. SRL şi domnul F.R., împreună cu avocatul S.A.C., iar din partea SC R.R.C. SRL, domnul H.M.Z. În cadrul întâlnirii, H.M.Z., a solicitat acordarea unui termen de 3 luni pentru a se conforma solicitării de a nu mai produce şi comercializa, în mod ilegal, produse marca B.H.K., termen pe care reprezentanţii B.H.K. i l-au acordat. De asemenea, H.M.Z. s-a arătat interesat şi de alte mărci ale reclamantelor şi dacă acestea sunt sau nu înregistrate, iniţiind discuţii pe acest subiect, în scopul de a obţine informaţii.
La scurt timp după această întâlnire la care a participat H.M.Z., respectiv la data de 04 mai 2010, s-a depus la OSIM, spre înregistrare ca marcă, în numele pârâtei (al cărei asociat este H.M.Z.), marca "H." (actualmente marca nr. 110449 ce face obiectul prezentei acţiuni), pentru bunuri în clasele 11 (Aparate de iluminat, de încălzire, de producere a aburului, de gătit, frigorifice, de uscare, de ventilare, de distribuţie a apei şi instalaţii sanitare) şi 21 (Ustensile şi recipiente pentru menaj sau de bucătărie; piepteni şi bureţi; perii; materiale pentru perii; materiale pentru perii; materiale de curăţare; lână metalică; sticlă brută sau semiprelucrată (cu excepţia sticlei folosite în construcţii); sticlărie, porţelan şi faianţă, neincluse în alte clase) şi servicii în clasa 35 (Publicitate; gestiunea afacerilor comerciale; lucrări de birou).
În aceeaşi zi, 04 mai 2010, s-au depus spre înregistrare în numele pârâtei şi alte mărci aparţinând reclamantelor, respectiv "K." (actualmente marca nr. 110809 ce face obiectul unei alte acţiuni în anulare iniţiate de reclamante) şi "B.H.K." (nr. de depozit M 20:0 03226, marcă ulterior retrasă). La scurt timp după întâlnirea în care s-a discutat despre mărcile reclamantelor, pârâta a depus spre înregistrare în nume propriu, trei dintre mărcile reclamantelor, şi anume: "H.", "K." şi "B.H.K.", toate pentru bunuri şi servicii identice similare/complementare bunurilor pentru care mărcile reclamantelor sunt protejate. Toate aceste mărci au fost, în mod evident, depuse la înregistrare cu rea-credinţă, întrucât pârâta, prin asociaţii săi, aveau cunoştinţă de faptul că reclamantele sunt titularele mărcilor "H." "K." şi "B.H.K.", comercializând produse sub aceste mărci, prin partenerii lor de afaceri, în acelaşi complex comercial E.M.D., mai ales că aceste aspecte s-au discutat şi în cadrul întâlnirii de la sfârşitul lunii aprilie 2010.
În aprecierea reclamantelor, reaua-credinţă la depunerea spre înregistrare a acestor mărci rezultă şi din aceea că aceleaşi denumiri au fost depuse spre înregistrare şi în numele altei societăţi din grupul R. controlat de către H.M.Z. şi A.M. (şi chiar direct în numele lui H.M.Z.), astfel cum rezultă din rapoartele de cercetare documentară întocmite de OSIM privind portofoliile de mărci ale SC R.T. SRL şi H.M.Z. Această conduită, calificată în mod judicios în referatul cu propunere de neîncepere a urmăririi penale întocmit în dosarul penal nr. 3760/P/2011 drept "o avalanşă de cereri de înregistrare în perioada 2010 - 2011 a unor mărci (naţionale sau comunitare)", este o dovadă clară a relei-credinţe la depunerea spre înregistrare a acestor mărci.
Existenţa unei conduite ilicite caracterizate prin depunerea, cu rea-credinţă, spre înregistrare, în nume propriu, a unor mărci aparţinând altor persoane, este susţinută, de asemenea, prin aceea că, în afară de mărcile reclamantei, pârâta R.I., asociaţii săi H.M.Z. şi A.M., precum şi celelalte societăţi controlate de aceştia, au depus spre înregistrare şi mărci de renume aparţinând unor terţi, mărci precum "V." "U.G.G.A.", "K.X." "Z.I." etc.
Se mai învederează că reaua-credinţă a pârâtei nu s-a limitat doar la depunerea spre înregistrare în nume propriu a mărcilor menţionate, ci, în septembrie 2011, după înregistrarea în nume propriu a mărcilor reclamantelor, pârâta a trimis notificări către colaboratorii lor din România, care comercializau în mod legal produse originale sub mărcile reclamantelor; prin aceste notificări, pârâta îi informa pe destinatari că este titulara mărcilor naţionale "H." nr. 110449, "K." nr. 110809, "B." nr. 112758 şi "B.H.K." nr. 113084 şi îi soma să înceteze comercializarea produselor sub aceste mărci. În notificările trimise către N.I. SRL şi N.A.G. SRL, pârâta a susţinut în mod mincinos şi cu vădită rea-credinţă faptul că acestea comercializează pe piaţa din România marfă contrafăcută purtând mărcile "H.", "K." "B." şi "B.H.K." cu toate că avea cunoştinţă de faptul că aceste produse sunt originale.
Mai mult decât atât, s-a mai arătat de către reclamante, la data de 27 iunie 2011, 14 iulie 2011 şi, respectiv, 22 iulie 2011, pârâta a depus plângeri penale împotriva colaboratorilor lor din România şi a administratorilor/asociaţilor acestora (anume: SC N.I. SRL, S.E., S.E.Z., SC S.T. SRL), susţinând, în mod mincinos şi cu vădită rea-credinţă, faptul că aceştia pun în circulaţie mărfuri contrafăcute purtând mărcile "H." şi, respectiv, "B.", deţinute de pârâtă (aceasta din urmă marcă fiind, la acel moment, în procedură de contestaţie). Toate plângerile depuse s-au soluţionat prin neînceperea urmăririi penale, întocmindu-se, în acest sens, referate cu propunerea de neîncepere a urmăririi penale şi fiind emise de către procuror rezoluţiile din data de 02 august 2011 şi, respectiv, 11 octombrie 2011, în dosarele penale nr. 3762/P/2011, 3517/P/2011 şi 3760/P/2011. Soluţia neînceperii urmăririi penale în Dosarul nr. 3762/P/2011 a fost confirmată de prim-procuror prin ordonanţa din data de 13 septembrie 2011, precum şi de instanţa de judecată.
În opinia reclamantelor, toate aceste aspecte sunt de natură să demonstreze reaua-credinţă a pârâtei; în acest sens, s-a mai menţionat că în iunie 2011, autorităţile vamale chineze au reţinut în vama din Jiangmen, Guangdong un transport de produse contrafăcute purtând marca B.H.K., ambalate în cutii inscripţionate "R.".
Cu privire la interesul reclamantelor în formularea prezentei acţiuni, s-a arătat că interesul procesual, ca şi condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, în general, a fost definit ca fiind "folosul practic, imediat pe care-l are o parte pentru a justifica punerea în mişcare a procedurii judiciare". În mod evident, acest interes se materializează diferit în funcţie de cazul concret şi de materia supusă analizei. Prin reglementarea anulării unei mărci înregistrate cu rea-credinţă, legiuitorul a permis oricărei persoanei interesate să solicite instanţei să aplice această sancţiune în cazul în care titularul unei mărci înregistrate a solicitat cu rea-credinţă înregistrarea acesteia.
Cu privire la anularea înregistrării mărcii pentru motive relative, reclamantele au arătat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. (4) lit. g) din legea mărcilor, o marcă este susceptibilă de a fi anulată dacă poate fi confundată cu o marcă utilizată în străinătate la data depozitului cererii şi care continuă să fie utilizată acolo, dacă cererea a fost făcută cu rea-credinţă de către solicitant. Aşadar, există trei condiţii pentru obţinerea anulării mărcii în condiţiile acestei norme: existenţa unei mărci utilizate în străinătate la data depozitului mărcii ulterioare, cât şi după această dată; riscul de confuzie între mărci; existenţa relei-credinţe a pârâtei la solicitarea înregistrării mărcii; aceste condiţii sunt îndeplinite în cazul de faţă, reclamantele justificând îndeplinirea fiecăreia dintre ele şi prin raportare la jurisprudenţa relevantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 47 alin. (1) lit. b) şi c) şi art. 6 alin. (4) lit. g) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, republicată; art. 39 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, aprobat prin Hotărârea de Guvern nr. 1134/2010.
Pârâtul Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci a formulat întâmpinare, prin care a prezentat situaţia juridică a mărcii naţionale "H.", înregistrată în favoarea pârâtei SC R.I. SRL.
Pârâta-reclamantă SC R.I. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat, pentru ample argumente de fapt şi de drept prin care a combătut susţinerile reclamatelor din motivarea cererii de chemare în judecată, respingerea ca neîntemeiată a acţiunii introductive prin care s-a solicitat anularea înregistrării mărcii sale; cu cheltuieli de judecată.
Totodată, prin aceeaşi întâmpinare, pârâtă a invocat şi argumentat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor, precum şi excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii.
Pârâta-reclamantă a formulat şi cerere reconvenţională prin care a solicitat să se constate că s-a încălcat dreptul de folosire exclusivă ce-i aparţine, în calitate de titulară a mărcii "H." nr. 110449; ca atare, în temeiul art. 36 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 raportat la art. 4 alin. (1) din Regulamentul de aplicare al acestei legi, să se dispună obligarea pârâtelor-reclamante la încetarea imediată a activităţilor de deţinere în vederea comercializării în România, distribuţie, oferire spre vânzare, import-export în România, publicitate sau a oricăror altor activităţi de comercializare pe teritoriul României a vreunui produs purtând marca "H."; în cazul în care mai deţine în stoc astfel de produse, în temeiul art. 36 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 84/1998 să se dispună obligarea reclamantelor-pârâte să retragă de pe piaţa din România toate produsele ce aduc atingere mărcii sale "H."; în temeiul art. 36 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 84/1998 să se dispună obligarea reclamantelor-pârâte să distrugă pe cheltuiala lor toate ambalajele ce poartă reproducerea grafică a mărcii sale "H."; să se dispună obligarea reclamantelor-pârâte la publicarea hotărârii judecătoreşti în presă, într-un ziar stabilit de instanţă şi în termenul ce se va stabili prin dispozitivului hotărârii, în temeiul art. 4 din Legea nr. 84/1998 raportat la 998 - 999 C. civ. şi art. 16 din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială.
În motivarea cererii reconvenţionale, pârâta-reclamantă a arătat că s-a încălcat dreptul de folosire exclusivă ce îi aparţine, în calitate de titulară a mărcii "H." nr. 110449, aşa cum rezultă din certificatul de înregistrare marcă. În conformitate cu dispoziţiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 raportat la art. 4 alin. (1) din Regulamentul de aplicare al acestei legi, înregistrarea la OSIM a mărcii "H." îi conferă un drept exclusiv asupra acesteia, drept care a fost încălcat de către reclamantele-pârâte prin utilizarea semnului reprezentând aceasta marcă.
În drept, cererea reconvenţională a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 84/1998 şi art. 998 - 999 rap. la art. 1000 alin. (3) C. civ., cu aplicarea art. 3 din Noul C. civ., art. 16 din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală.
Prin Sentinţa civilă nr. 1349 din 18 iunie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a lipsei de interes în formularea acţiunii principale; a admis în parte cererea principală; a dispus anularea mărcii naţionale individuale H. nr. 110449; a obligat OSIM la radierea mărcii menţionate din Registrul Naţional al Mărcilor; a respins cererea privind publicarea hotărârii ca neîntemeiată; a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă SC R.I. SRL, a obligat-o pe pârâta-reclamantă SC R.I. SRL să plătească reclamantelor echivalentul sumei de 6.000 euro, în lei la cursul zilei plăţii, reprezentând cheltuielile de judecată efectuate de aceasta în cauza de faţă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:
Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor-pârâte s-a apreciat a fi neîntemeiată, având în vedere că potrivit art. 47 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, republicată, "anularea înregistrării mărcii poate fi cerută Tribunalului Bucureşti de către orice persoană interesată, pentru oricare dintre următoarele motive: (...) c) înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credinţă".
În consecinţă, prima instanţă a apreciat că legea nu condiţionează calitatea procesuală activă într-o acţiune în anulare de marcă pentru rea-credinţă, de deţinerea unor drepturi anterioare, permiţându-se oricărei persoanei interesate să solicite instanţei să aplice această sancţiune. în cazul în care titularul unei mărci înregistrate a solicitat cu rea-credinţă înregistrarea.
A fost respinsă ca neîntemeiată şi excepţia lipsei de interes, reţinându-se că reclamantele-pârâte comercializează pe piaţa din România produsele originale marca H. şi intenţionează să continue această comercializare, fiind însă împiedicate în această activitate de către pârâta-reclamantă, prin notificări de încetare a utilizării transmise colaboratorilor lor din România, prin formularea unor plângeri penale depuse împotriva acestora, prin opoziţii la înregistrarea propriilor mărci ale reclamantelor-pârâte, prin formularea unor cereri de chemare în judecată introduse împotriva colaboratorilor din România ai reclamantelor-pârâte etc.
Tribunalul a apreciat că interesul promovării acţiunii este născut, legitim, personal şi actual, în condiţiile în care reclamanta-pârâtă R.O. este titulara mărcii naţionale H. nr. 301350477, înregistrată în Hong Kong şi a mărcii comunitare H. nr. 009241894, iar B.H.K. este licenţiată să utilizeze mărcile H. aparţinând lui R.O., în timp ce pârâta-reclamantă, profitând de faptul că această marcă nu a fost depusă spre înregistrare şi în România, a înregistrat-o cu rea-credinţă, în nume propriu.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut în fapt că reclamanta-pârâtă R.O. este titulara mărcii naţionale "H." nr. 301350477 din 26 mai 2009, înregistrată în Hong Kong pentru bunuri în clasele 8 (Scule şi instrumente de mână acţionate manual; cuţite de bucătărie non-electrice, cuţite de bucătărie din oţel inoxidabil, tacâmuri) şi clasa 21 (Ustensile şi recipiente pentru menaj sau bucătărie (care nu sunt confecţionate din sau placate cu metale preţioase); piepteni şi bureţi; perii (cu excepţia pensulelor); material pentru perii; materiale de curăţare; lână metalică (bureţi metalici); sticlă brută sau semiprelucrată (cu excepţia sticlei utilizate în construcţii); sticlărie, porţelan şi faianţă (necuprinse în alte clase) şi a mărcii comunitare "H." nr. 009241894 din 13 iulie 2010 înregistrată pentru bunuri în clasa 8 - aparate de şlefuit (cu acţionare manuală); unelte agricole, manuale; unelte de gradină, manuale; aparate şi unelte pentru jupuirea animalelor.
Reclamanta-pârâtă B.H.K., la 1 iulie 2006, a încheiat cu societatea R.O. contractul de licenţă a drepturilor neexclusive asupra mărcii H.; de asemenea, deţine şi o procură nelimitată primită de la R.O., începând cu data de 18 mai 2010, prin care i s-au acordat "puteri depline şi autoritatea de a face şi întreprinde toate actele" în numele R.O. pentru "a utiliza, folosi, reprezenta, proteja şi dispune", de mărcile înregistrate ale R.O..
Tribunalul a apreciat că înscrisurile depuse la dosar probează faptul că reclamantele-pârâte utilizează, în activitatea lor comercială, marca "H.", în întreaga lume, cu mult înainte de înregistrarea acestor mărci de către pârâta-reclamantă pe teritoriul României, B.H.K. realizând în anul 2010 o cifră de afaceri de 5.570.000 dolari SUA din vânzarea produselor sub această marcă.
În România, produsele originale purtând marca H., aparţinând reclamantei-pârâte R.O., sunt comercializate de către distribuitori agreaţi de către reclamantele-pârâte. Astfel, SC N.I. SRL comercializează produsele originale marca H. încă din anul 2006, printre altele, în Complexul Comercial E.M.D. din localitatea Afumaţi, judeţul Ilfov. De asemenea, SC S.T. SRL comercializează, în acelaşi complex comercial, produsele originale B.H.K. şi K.
Referitor la pârâta-reclamantă, prima instanţă a reţinut că aceasta face parte dintr-un grup de societăţi comerciale înfiinţate şi/sau controlate, direct sau indirect, de către domnii H.M.Z. şi A.M., grup din care mai fac parte societăţi, precum SC R.T. SRL, SC R.R.C. SRL, SC K. SRL etc. Pârâta-reclamantă SC R.I. SRL îi are ca asociaţi pe A.M. şi H.M.Z., A.M. fiind şi administrator al societăţii. A.M. este, de asemenea, asociat unic şi administrator al societăţii SC R.T. SRL, iar la data înregistrării mărcii H. de către pârâta R.I., A.M. era unic acţionar la R.R.C., în acelaşi timp fiind şi asociat la R.I..
Tribunalul a apreciat că, relevant, din această perspectivă, este contractul de închiriere dotări expoziţionale nr. 502/3 încheiat între S.C. E.M.D. SRL şi SC R.C. SRL la data de 01 septembrie 2008, care face dovada deţinerii unui stand în acest complex de către una dintre societăţile din grup, reprezentată de H.M.Z., în calitate de asociat, potrivit contractului, asociat şi în SC R.I. SRL. Acest fapt dovedeşte că pârâta-reclamantă, prin reprezentanţi, avea cunoştinţă de comercializarea produselor purtând marca H. înainte de înregistrarea acesteia cu rea-credinţă în 2010. Societăţile din grupul din care face parte pârâta-reclamantă, controlat de H.M.Z. şi A.M., au continuat şi ulterior acestui moment să îşi desfăşoare activitatea în complexul comercial E.M.D., Pavilionul P, în care, distribuitori agreaţi de reclamantele-pârâte, vindeau produse purtând marca originală H. încă din anul 2006, fapt ce rezultă şi din procesul-verbal încheiat la data de 29 iunie 2011 de reprezentanţi ai Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Ilfov - Serviciul de Investigare a Fraudelor, în lucrarea penală nr. 101091/2011.
S-a mai reţinut că, iniţial, reclamantele-pârâte au aflat de la colaboratorii lor din România că SC R.R.C. SRL comercializează în cadrul Complexului Comercial E.M.D. produse contrafăcute purtând marca comunitară "B.H.K." nr. 003788908/2 aprilie 2004, înregistrată în numele R.O. pentru bunuri în clasele 8 şi 21. Astfel, la data de 22 aprilie 2010, B.H.K. a trimis către SC R.R.C. SRL o notificare, solicitându-i încetarea activităţii ilegale de contrafacere a mărcii B.H.K.. Ca urmare a acestei notificări, la sfârşitul lunii aprilie 2010, a avut loc o întâlnire la care au participat, din partea B.H.K., dl. S.E., administrator al SC N.I. SRL şi dl. F.R., împreună cu avocatul S.A.C., iar din partea SC R.R.C. SRL, dl. H.M.Z.. În cadrul întâlnirii, H.M.Z. a solicitat acordarea unui termen pentru a se conforma solicitării de a nu mai produce şi comercializa, în mod ilegal, produse purtând marca B.H.K., termen pe care reprezentanţii B.H.K. i l-au acordat.
În cadrul aceleiaşi întâlniri, din aprilie 2010, H.M.Z. s-a arătat interesat şi de alte mărci ale reclamantelor-pârâte, respectiv dacă acestea sunt sau nu înregistrate, iniţiind discuţii pe acest subiect în scopul de a obţine informaţii. La scurt timp după această întâlnire, respectiv la data de 04 mai 2010, s-au depus la OSIM spre înregistrare în numele pârâtei-reclamante, al cărei asociat este H.M.Z., trei dintre mărcile reclamantei-pârâte, respectiv marca naţională verbală H. nr. de depozit M 2010 03224, care face obiectul prezentului litigiu, marca naţională verbală K. nr. de depozit M 2010 03223, marca naţională verbală B.H.K. nr. de depozit M 2010 03226.
Tribunalul a apreciat că, în aceste circumstanţe, se impune concluzia că, la scurt timp după ce i se acordase un termen de trei luni pentru a înceta utilizarea mărcii comunitare "B.H.K." nr. 003788908 din 22 aprilie 2004, înregistrată în numele R.O., prin societatea comercială SC R.R.C. SRL, H.M.Z. nu doar că nu a încetat contrafacerea, ci a depus spre înregistrare chiar marca pe care o contrafăcea, cu evidentă rea-credinţă, în numele unei alte societăţi din grupul controlat de el, şi anume în numele pârâtei-reclamante SC R.I. SRL. Sub acest aspect, prima instanţă a apreciat că este justificată afirmaţia reclamantelor-pârâte conform căreia nu poate fi vorba doar o coincidenţă faptul că pârâta-reclamantă a depus spre înregistrare, în aceeaşi zi, trei mărci verbale alcătuite din cuvinte inventate (mărci fanteziste, din punct de vedere al limbii române), toate acestea fiind, la acel moment, mărci înregistrate în alte jurisdicţii de către reclamanta-pârâtă R.O., care comercializa produse sub aceste mărci pe piaţa din România încă din anul 2006, prin colaboratorii săi, pentru bunuri şi servicii identice/similare/complementare bunurilor şi serviciilor pentru care sunt înregistrate mărcile sale.
Ulterior, în septembrie 2011, după înregistrarea în nume propriu a mărcilor menţionate, pârâta-reclamantă a transmis notificări către colaboratorii din România ai reclamantelor-pârâte, care comercializau de mai mult timp, în mod legal, produse originale sub mărcile în discuţie, informându-i că este titulara mărcilor naţionale "H." nr. 110449, "K." nr. 110809, "B." nr. 112758 şi "B.H.K." nr. 113084 şi somându-i să înceteze comercializarea produselor sub aceste mărci. Pârâta-reclamantă a depus şi plângeri penale împotriva colaboratorilor din România ai reclamantelor-pârâte şi a administratorilor ori asociaţilor acestora (SC N.I. SRL, S.E., S.E.Z., SC S.T. SRL), susţinând faptul că aceştia pun în circulaţie mărfuri contrafăcute purtând marca "H." ce îi aparţine.
În acest context, s-a apreciat că este semnificativ faptul că pârâta-reclamantă a depus spre înregistrare în nume propriu numeroase mărci de renume aparţinând unor terţi, precum "U.G.G.A." (nr. de depozit M 2010 07774 din 29 octombrie 2010, radiată şi ulterior re-depusă sub nr. de depozit M 2011 01928 din 29 octombrie 2010; în prezent, ambele mărci fiind radiate), "D.C." (nr. de depozit M 2011 04894 din 04 iulie 2011, respinsă la înregistrare în urma contestaţiei titularului legitim), "H.P." (nr. de depozit M 2011 050406 din 11 iulie 2011, respinsă la înregistrare în urma contestaţiei titularului legitim), "D." (nr. de depozit M 2011 04896 din 04 iulie 2011, respinsă la înregistrare în urma contestaţiei titularului legitim), Z. etc., care sunt mărci cunoscute aparţinând unor terţi; dintr-un atare comportament se poate deduce intenţia frauduloasă a pârâtei-reclamante de a ocupa abuziv mărcile unor terţi; pe de altă parte, instanţa a mai constatat că aceste mărci sunt numeroase, în opoziţie cu faptul că pârâta-reclamantă nu desfăşoară o activitate comercială reală.
Astfel, pârâta-reclamantă este o societate comercială înfiinţată în anul 2009, care, pentru acel an a depus o declaraţie pe propria răspundere în sensul că nu a desfăşurat activităţi comerciale de la constituire; pentru anul 2010 profitul înregistrat a fost 0 (zero), iar cifra de afaceri declarată a fost de 2.013 lei; în plus, potrivit celor comunicate autorităţilor fiscale şi publicate pe site-ul Ministerului Finanţelor Publice, în anul 2011, pârâta-reclamantă a înregistrat profit 0 (zero).
Tribunalul a arătat că pentru a se stabili, în sensul prevederilor art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, existenţa relei credinţe la înregistrarea mărcii a cărei anulare se solicită, este necesar ca înregistrarea ei să fi fost făcută cu intenţie frauduloasă.
Astfel cum s-a reţinut, pârâta-reclamantă, prin reprezentanţii săi, a luat cunoştinţă, cel mai târziu la momentul întâlnirii din aprilie 2010, că, în ceea ce priveşte piaţa din România, societăţile reclamante-pârâte erau prezente din anul 2006. Opţiunea înregistrării, prin solicitări formulate la scurt timp, la aceeaşi dată, a unui număr de trei mărci pentru care reclamanta-pârâtă beneficia de protecţie, chiar dacă numai pe teritoriul unui alt stat, denotă cel puţin intenţia frauduloasă de ocupare abuzivă a acestor mărci, deturnându-le astfel de la scopul pentru care mărcile sunt protejate prin lege.
În acelaşi timp, reţinând calitatea de comercianţi a părţilor, tribunalul a constatat că analiza conduitei părţii acuzate de a fi acţionat cu rea-credinţă urmează a se realiza cu exigenţă sporită, în contextul obligaţiei legale a comercianţilor de a-şi desfăşura activitatea cu bună credinţa şi potrivit uzanţelor cinstite, în limitele unei concurenţe loiale.
Elementele esenţiale ale relei-credinţe sunt reprezentate de: elementul obiectiv constând în cunoaşterea faptului că în legătură cu marca existau drepturi sau interese legitime ale unei alte persoane şi elementul subiectiv, constând în scopul ilicit al înregistrării şi intenţia de a-l prejudicia pe cel ce justifica asemenea drepturi sau interese legitime. Dovada acestor împrejurări obiective se poate face în condiţiile existenţei unor relaţii contractuale anterioare între părţi, a unor relaţii pre sau extra contractuale în legătură cu marca, această din urmă ipoteză fiind aceea probată în cauză.
S-a apreciat că reaua-credinţă a pârâtei-reclamante constă în cunoaşterea, la data efectuării depozitului în România, a faptului că semnul înregistrat a fost îndelung utilizat de către reclamantele-pârâte, anterior înregistrării mărcii; înregistrarea acestuia a urmărit, pe de o parte, înlăturarea de pe piaţă a unui concurent, în condiţiile eludării regulilor concurenţei loiale, iar pe de altă parte, obţinerea unor foloase injuste prin valorificarea unei pieţe deja fidelizate produselor purtând marca H.
Marca este definită ca un semn susceptibil de reprezentare grafică, servind la diferenţierea de către public a produselor şi serviciilor unui comerciant de produsele şi serviciile similare ale altor comercianţi, astfel încât, marca indică originea comercială a produsului. Tribunalul a reţinut că Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat, prin hotărârile pronunţate, că funcţia esenţială a mărcii este aceea de a garanta consumatorului sau utilizatorului date privind identitatea de origine a produsului sau serviciului desemnat de marcă, permiţându-i să distingă, fără confuzie, acest produs sau serviciu de cele care au o altă provenienţă. O altă funcţie a mărcii o reprezintă şi funcţia de concurenţă, ce garantează că toate produsele şi serviciile ce o poartă provin de sub controlul unei singure întreprinderi.
Cele două funcţii esenţiale ale mărcii determină scopul legal al înregistrării mărcii, scop care constă în utilizarea sa exclusivă pentru indicarea originii comerciale a produselor şi serviciilor, iar nu în alte scopuri, cum ar fi îndepărtarea de pe piaţă a unui concurent, existent sau potenţial, care foloseşte acea marcă pe o altă piaţă naţională. Practicile cinstite în materie comercială exclud preluarea unui semn distinctiv folosit de un concurent, în cunoştinţă de cauză, pentru îndepărtarea accesului acestuia pe o piaţă în care nu şi-a protejat marca, din perspectiva atitudinii subiective a pârâtei-reclamante, neavând relevanţă caracterul teritorial al protecţiei date de înregistrarea mărcii.
Prima instanţă a mai apreciat că folosirea mărcii de către pârâta-reclamantă evidenţiază faptul că înregistrarea acesteia a fost deturnată de la scopul prevăzut de lege - acela de a distinge anumite produse şi servicii de cele ale altor comercianţi - la cel de a obţine un folos injust, prin preluarea unei pieţe câştigate de reclamantele-pârâte şi, totodată, eliminarea de pe piaţă a unui concurent. În acest context, tribunalul a reţinut că pârâta-reclamantă a avut un comportament neloial, care corespunde noţiunii de rea-credinţă, aşa cum aceasta este circumstanţiată în dreptul mărcilor, situaţie ce atrage sancţiunea anulării înregistrării, conform dispoziţiilor art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.
Având în vedere considerentele anterioare, tribunalul a admis în parte cererea principală şi a dispus anularea înregistrării mărcii naţionale individuale H. nr. 110449, înregistrată de pârâta-reclamantă SC R.I. SRL. Ca o consecinţă a soluţiei pronunţate în acţiunea principală şi în condiţiile în care pârâtei i s-a anulat marca, astfel încât nu mai deţine un drept exclusiv asupra acesteia, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reconvenţională.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind publicarea hotărârii în trei ziare de circulaţie naţională, tribunalul a apreciat că premisa dispoziţiilor de acest tip o reprezintă repararea integrală a prejudiciului produs unei persoane prin atingerea adusă unui drept al său personal nepatrimonial, iar dreptul la marcă nu poate primi o astfel de calificare; ca atare, s-a respins capătul de cerere formulat de către reclamantele-pârâte cu acest obiect.
Împotriva acestei sentinţei, în termen legal, pârâta-reclamantă a formulat apel, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 119A din 4 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, apelul a fost respins ca nefondat; apelanta pârâtă-reclamantă a fost obligată la 4.500 euro cheltuieli de judecată către intimatele reclamante-pârâte.
Pentru a decide în acest sens, analizând sentinţa apelată în limitele devoluţiunii fixate prin motivele de apel, în raport cu actele şi lucrările dosarului şi cu normele legale incidente, instanţa de apel a reţinut şi apreciat următoarele:
Prima instanţă a stabilit în mod corect situaţia de fapt, pe baza probelor administrate în cauză, astfel încât, instanţa de apel a apreciat că este necesar să reia spre analiză doar acele aspecte de fapt ce sunt contestate în cadrul motivelor de apel ale pârâtei-reclamante.
Astfel, s-a constatat că obiectul acţiunii principale îl constituie solicitarea intimatelor-reclamante de a se dispune anularea mărcii naţionale individuale H. nr. 110449 având număr de depozit M 2010 03224/4 mai 2010, înregistrată de apelanta-pârâtă pentru bunuri şi servicii din clasele 11, 21 şi 35, pentru motivul înregistrării cu rea-credinţă. Ca atare, s-a apreciat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, în forma în vigoare la data depozitului - 4 mai 2010.
Legea nr. 66/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice a intrat în vigoare la data de 9 mai 2010, astfel încât, în mod corect tribunalul nu a analizat acţiunea în anulare şi din perspectiva dispoziţiilor art. 6 alin. (4) lit. g) din Legea nr. 84/1998 (introduse prin Legea nr. 66/2010), dispoziţii legale invocate, de asemenea, de către intimatele-reclamante în susţinerea cererii de chemare în judecată.
În analiza criticilor formulate cu privire la cele două excepţii procesuale invocate de către pârâta-reclamantă, instanţa de apel a reţinut că pentru verificarea legitimării active trebuie a se analiza, în raport de circumstanţele concrete ale speţei, dacă anularea mărcii în litigiu este de natură să producă reclamantelor un folos practic.
Sub acest aspect, s-a apreciat că în mod corect a reţinut prima instanţă faptul că legitimarea procesuală activă în acţiunea de anulare a mărcii H. nr. 110449 nu este condiţionată de deţinerea de către reclamante unor drepturi anterioare cu efect pe teritoriul României; aşa fiind, critica apelantei cu acest obiect a fost respinsă întrucât, în caz contrar, s-ar adăuga la lege, de vreme ce art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 pretinde doar dovedirea interesului.
Pentru acelaşi considerente, instanţa de apel a respins şi critica potrivit căreia în mod greşit s-a reţinut calitatea intimatelor-reclamante de titulare ale dreptului dedus judecăţii, deşi acestea nu au avut relaţii comerciale directe sau concurenţiale cu apelanta pârâtă-reclamantă SC R.I. SRL; pe de altă parte, s-a arătat că acest aspect urmează a fi reluat în cadrul analizei motivelor prin care s-a criticat soluţia dată pe fondul cauzei.
Astfel, apelanta a susţinut faptul că tribunalul trebuia să constate că interesul reclamantelor în promovarea acţiunii în anularea mărcii H. nr. 110449/4 mai 2010 nu este legitim deoarece, ca efect al admiterii opoziţiei apelantei la înregistrarea de către reclamante a mărcii comunitare H., li s-a interzis comercializarea pe piaţa din România a produselor purtând această marcă; de asemenea, s-a susţinut că dreptul acestora nu este născut şi actual, deoarece intimatele-reclamante nu desfăşoară în România activităţi directe de comercializare a produselor H.
Curtea de apel a reţinut că, într-adevăr, intimata-reclamantă R.O. LTD a înregistrat marca comunitară H. nr. 009241894 din 13 iulie 2010 pentru clasele 8 şi 21, iar opoziţia formulată de apelanta-pârâtă SC R.I. SRL, în baza mărcii a cărei anulare se cere, a fost admisă în parte, cu privire la unele produse din clasa 8 (cuţite, tacâmuri de masă, cuţite pentru legume, tocătoare, vătraie, deschizătoare de conserve, non-electrice, deschizătoare de stridii) şi pentru toate produsele din clasa 21 (unelte cu scopuri gospodăreşti, seturi de oale pentru gătit, tacâmuri altele decât cuţite, furculiţe şi linguri, ustensile pentru gătit, neelectrice, oale de ceramică, blendere neelectrice cu scopuri gospodăreşti, containere pentru gospodărie sau pentru folosinţă în bucătărie). Ca atare, în urma admiterii opoziţiei apelantei, marca comunitară H. nr. 009241894 din 13 iulie 2010 este înregistrată doar pentru o parte dintre produsele din clasa 8 (aparate de şlefuit cu acţionare manuală, unelte agricole, unelte de grădină, manuale, aparate şi unelte pentru jupuirea animalelor).
În aceste condiţii, interesul intimatelor-reclamante în promovarea acţiunii în anularea mărcii H. nr. 110449 este evident şi constă în urmărirea obţinerii unui avantaj legitim, anume acela de a-şi extinde protecţia mărcii comunitare H. nr. 009241894 din 13 iulie 2010 şi pentru acele produse pentru care a fost admisă opoziţia apelantei SC R.I. SRL; în al doilea rând, instanţa de apel a apreciat că interesul intimatelor-reclamante constă în obţinerea posibilităţii de a-şi înregistra propria marcă naţională pe teritoriul României.
De asemenea, s-a apreciat că în mod corect a reţinut tribunalul faptul că interesul intimatelor-reclamante de a obţine anularea mărcii atacate rezultă din împrejurarea că acestea au folosit efectiv semnul în litigiu, atât în România cât şi în alte state (de ex., în China), semn ce este identic cu marca ce face obiectul cererii principale şi este destinat a fi aplicat unor produse identice sau similare (produsele din clasele 11 şi 21) sau complementare acestora (servicii din clasa 35 - publicitate, gestiunea afacerilor comerciale, lucrări de birou).
Prin contractele de distribuire exclusivă încheiate cu SC N.I. SRL, prin contractele de închiriere dotări expoziţionale privind utilizarea de către distribuitorul SC N.I. SRL a unui stand expoziţional în complexul comercial E.M.D. în perioada 2006 - 2011, prin declaraţiile emise de ORC Ilfov privind înregistrarea de către SC N.I. SRL a sediului secundar (punct de lucru) în complexul E.M.D., cu facturile însoţite de lista coletelor ambalate, prin declaraţiile de import, cu extrasele din Jurnalul pentru cumpărături, prin notele de intrare-recepţie şi cu avizele de însoţire a mărfii, intimatele-reclamante au dovedit că la momentul depozitului mărcii pârâtei-reclamante, acestea comercializau produsele "set oale de bucătărie" sub marca H., pe piaţa din România, încă din anul 2006, prin importatori şi distribuitori autorizaţi.
Pentru aceste motive, instanţa de apel a constatat că tribunalul a respins în mod corect excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de interes.
S-a apreciat a fi nefondată şi critica privind neîntrunirea exigenţelor motivării statuate în practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Examinând sentinţa apelată, curtea de apel a constatat că aceasta cuprinde argumentele de fapt şi drept care au determinat convingerea primei instanţe în sensul că se impune anularea mărcii deduse judecăţii, pentru rea-credinţă, la momentul înregistrării.
Astfel, s-a reţinut că orice hotărâre judecătorească trebuie să menţioneze în mod clar şi neechivoc raţionamentul ce a stat la baza formării convingerii instanţei şi pentru care a admis sau înlăturat cererile părţilor. Raţiunea motivării hotărârii judecătoreşti constă, pe de o parte, în a da posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoştinţă de temeiurile măsurilor dispuse de instanţă şi de a-şi putea formula apărările corespunzătoare în cauză, iar, pe de altă parte, pentru a se permite instanţei superioare să exercite controlul judiciar.
Instanţa de apel a constatat că motivarea sentinţei întruneşte ambele obiective, astfel încât nu a fost primită critica apelantei conform căreia tribunalul ar fi trebuit să arate în detaliu care sunt argumentele juridice şi logice pe care le-a avut în vedere în momentul când a pronunţat hotărârea; în plus, apelanta nu a dezvăluit care sunt acele argumente care, în opinia sa, erau esenţiale pentru soluţionarea cauzei şi care ar fi fost omise de la analiză de către prima instanţă de fond.
În continuare, curtea de apel a verificat legalitatea şi temeinicia sentinţei cu privire la reţinerea relei-credinţe a apelantei pârâte-reclamante SC R.I. SRL la înregistrarea mărcii H. nr. 110449/4 mai 2010, în raport de criteriile definite în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Hotărârea Curţii din data de 11 iunie 2009 în cauza C-529/07, Chocoladefabriken Lindt & Sprungli AG vs. Franz Hauswirt GmbH), respectiv:
a. cunoaşterea "faptului relevant" (elementul obiectiv),
b. intenţia frauduloasă (elementul subiectiv) şi
c. gradul de protecţie juridică de care se bucură atât semnul intimatelor, cât şi marca a cărei înregistrare se solicită a fi anulată.
S-a pornit de la premisa că momentul pertinent pentru aprecierea existenţei relei-credinţe a solicitantului este cel al depunerii cererii de înregistrare a mărcii - în speţă, data depozitului mărcii nr. 110449 - 4 mai 2010.
Având în vedere că dispoziţiile art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 reprezintă o transpunere în dreptul intern a dispoziţiilor similare din Prima Directivă a Consiliului Comunităţilor Europene din 21 decembrie 1988 pentru apropierea legilor referitoare la mărci din Statele Membre 89/104/EEC (actualmente Directiva 2008/95/CE), instanţa de apel a reţinut că aceste criterii dezvoltate de Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în definirea conceputului de rea-credinţă la înregistrarea unei mărci sunt aplicabile şi în cauza de faţă, având ca obiect anularea unei mărci naţionale pentru rea-credinţă la înregistrare, pentru identitate de raţiune.
a) Cu privire la cunoaşterea "faptului relevant" (elementul obiectiv), s-a reţinut că apelanta pârâtă-reclamantă SC R.I. SRL a susţinut că tribunalul a făcut o greşită apreciere a probelor, iar intimatele-reclamante nu au făcut dovada faptului că apelanta cunoştea, la data înregistrării depozitului, despre existenţa mărcilor intimatelor-reclamante şi folosirea acestora pentru produsele din clasele 11 şi 21.
În concret, apelanta a solicitat ca, prin reevaluarea probelor - atât a celor administrate în faţa primei instanţe de fond cât şi a celor administrate în faţa instanţei de apel - să se reţină că: (1) înscrisurile depuse de intimatele-reclamante nu reflectă o durată semnificativă de utilizare a produselor purtând marca H. pe teritoriul României, (2) la momentul înregistrării mărcii atacate apelanta s-a bazat pe cercetarea documentară efectuată de OSIM; (3) OSIM nu a emis nici un aviz de refuz provizoriu motivat de existenţa unui semn similar în altă jurisdicţie; (4) între apelanta pârâtă-reclamantă şi intimate nu există raporturi comerciale sau concurenţiale directe şi (5) întâlnirea din aprilie 2010 între reprezentantul apelantei şi reprezentanţii intimatelor nu a avut loc.
Curtea de apel a reţinut că existenţa relei-credinţe a solicitantului trebuie apreciată global, ţinând seama de toţi factorii pertinenţi (Hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene la 11 iunie 2009 în cauza C-529 din 07 Chocoladefabriken Lindt & Sprungli AG contra Frantz Hauswirth Gmbh, parag. 37).
S-a apreciat că în mod corect a fost reţinută de către tribunal împrejurarea că apelanta pârâtă-reclamantă trebuia să aibă cunoştinţă despre faptul că intimatele-reclamante utilizau în România un semn identic (H.) pentru produse identice/similare ce poate conduce la confuzie cu semnul solicitat la înregistrare, în baza prezumţiei de cunoaştere la care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a făcut referire la parag. 39 din hotărârea menţionată mai sus: "o prezumţie de cunoaştere de către solicitant a utilizării de către un terţ a unui semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar ce poate conduce la confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere poate rezulta, printre altele, din împrejurarea că, în sectorul economic vizat, o astfel de utilizare este îndeobşte cunoscută, această cunoaştere putând fi dedusă, în special, din durata unei astfel de utilizări. Într-adevăr, cu cât este mai îndelungată această utilizare, cu atât este mai probabil ca solicitantul să fi avut cunoştinţă de ea la momentul depunerii cererii de înregistrare".
Or, intimatele-reclamante au făcut cu prisosinţă dovada unei durate semnificative de utilizare a semnului şi de comercializare a produselor purtând marca H. pe teritoriul României, întrucât din probatoriul administrat a rezultat că, la data depozitului (04 mai 2010), intimata R.O. deţinea marca H. nr. 301350477 din 26 mai 2009 înregistrată în Hong Kong şi, ulterior, marca comunitară H. nr. 009241894 din 13 iulie 2010; că intimata B.H.K. este titulara contractului de licenţă a drepturilor neexclusive asupra mărcii H. încheiat cu R.O. la 1 iulie 2006; că intimatele B.H.K. şi R.O. utilizau semnul H. şi în România, încă din anul 2006, ca urmare a comercializării de produse originale H., prin intermediul distribuitorilor autorizaţi.
Aplicând prezumţia cunoaşterii faptului relevant dedusă din durata îndelungată de utilizare pe teritoriul României de către intimatele-reclamante a semnului H., curtea de apel a apreciat că a devenit nerelevantă susţinerea apelantei conform căreia nu au existat relaţii comerciale directe sau concurenţiale directe între părţi, deoarece cunoaşterea faptului relevant a fost dedusă pe calea prezumţiei menţionate, indiferent de existenţa unor raporturi directe între părţile litigante. Raţiunea aplicării acestei prezumţii presupune că apelanta pârâtă-reclamantă, în calitate de comerciant, trebuia să se informeze şi să cunoască despre ce se întâmplă pe piaţa pe care intenţiona să opereze, în condiţiile în care un comerciant are obligaţia de a fi onest cu sine-însuşi şi cu concurenţa.
Au fost apreciate ca neîntemeiate şi susţinerile apelantei în sensul că importatorii şi distribuitorii indicaţi de intimate nu ar fi înregistraţi la Oficiul Registrului Comerţului, întrucât aceste afirmaţii au fost combătute de extrasele şi/sau certificatele emise de ONRC; de asemenea, s-au înlăturat şi susţinerile aceleiaşi apelante în sensul că importatorii şi distribuitorii indicaţi de intimate nu ar fi desfăşurat niciodată activitate comercială în România, date fiind înscrisurile aflate la dosarul de apel, conform cărora societăţile în cauză au devenit inactive în anul 2013, deci după data de depozit a mărcii, iar din extrasele şi/sau certificatele emise de ONRC rezultă că acestea existau şi activau la data depozitului mărcii.
Cunoaşterea faptului relevant a fost stabilită în baza mai multor elemente de fapt, printre care şi dovedirea existenţei relaţiilor concurenţiale dintre părţi, la data depozitului.
În acest sens, instanţa de apel a avut în vedere că, în decizia OHIM nr. 1813C din 23 iulie 2007 în cazul Dannier Chemical Inc. vs. A. Schulman Inc s-a apreciat că reaua-credinţă se poate reţine şi atunci când nu există relaţii contractuale sau precontractuale între părţi, însă, din împrejurările speţei, se poate prezuma că depunerea cererii de marcă reprezintă un act care se plasează în afara standardelor acceptabile ale unui comportament comercial. S-a apreciat că există rea credinţă dacă pârâtul află, ca rezultat al unei relaţii (contact) oarecare cu reclamantul, că acesta foloseşte cu bună credinţă şi într-o manieră legală marca pentru produse sau servicii similare. Totodată, s-a considerat că este rea credinţă atunci când pentru o marcă înregistrată în afara Comunităţii Europene există dovezi că reclamantul plănuieşte să intre pe piaţa comunitară, iar pârâtul nu poate justifica solicitarea de înregistrare a mărcii în aceste condiţii. În circumstanţele particulare ale cauzei Dannier Chemical, OHIM a considerat că, date fiind contactele anterioare dovedite, dintre părţile litigiului anterior formulării cererii de depozit, se prezumă că pârâtul avea cunoştinţă de folosirea mărcii reclamantului anterior formulării acestei cereri. În acea cauză, reclamantul a produs dovezi că pârâtul, anterior formulării cererii de înregistrare a mărcii, a cunoscut în mod direct de la reclamant, faptul folosirii mărcii şi produsele pentru care aceasta era înregistrată, deoarece reclamantul a expus la o expoziţie internaţională extrem de importantă în domeniu, produsele protejate prin marcă pentru a le face reclamă, iar mai multe companii din Europa erau interesate de acele produse. De asemenea, în acea cauză, reprezentanţii firmei pârâte au contactat-o pe reclamantă, pe calea corespondenţei electronice, corespondenţă în care s-au menţionat expres produsele protejate prin marcă cu referire la marca reclamantei, iar reprezentanţii reclamantei au trimis o serie de e-mail-uri către 6 sucursale ale pârâtului din Europa şi către un birou al acestuia din Mexic.
În cauza de faţă, instanţa de apel a făcut aplicarea unei prezumţii de cunoaştere a faptului relevant de către titularul depozitului în România, dedusă din existenţa raporturilor concurenţiale între părţile litigante.
Astfel, din probatoriul administrat a rezultat că produsele H. au fost achiziţionate de către importatorii şi distribuitorii autorizaţi ai intimatelor de la intimatele B.H.K. şi R.O. şi, ulterior, comercializate în complexul E.M.D. către cumpărătorul final din România. De asemenea, s-a dovedit faptul că persoanele care controlează societatea-apelantă, respectiv asociatul acesteia (A.M.) era, în acelaşi timp, asociat şi în societatea SC R.C. SRL, care îşi desfăşoară activitatea în complexul E.M.D., dar şi asociat şi/sau administrator în societăţile SC R.I. SRL (apelanta pârâtă-reclamantă), SC R.T. SRL şi SC R.C. SRL; pe de altă parte, înscrisurile de la dosar fond, fac dovada închirierii de către R.C., prin H.M.Z., asociat al apelantei R., a unui spaţiu comercial în complexul E.M.D., alăturat spaţiului în care se comercializează produsele intimatelor.
Curtea de apel a înlăturat susţinerea apelantei - în sensul că aceasta nu ar fi putut să aibă cunoştinţă de mărcile H. utilizate de intimate, deoarece cercetarea documentară efectuată de OSIM la data cererii de înregistrare a mărcii în discuţie nu a relevat existenţa mărcilor înregistrate de intimate, astfel încât OSIM nu a emis niciun aviz de refuz provizoriu la înregistrarea mărcii în litigiu pe considerentul existenţei unui semn similar în altă jurisdicţie, întrucât a constatat că în mod corect a reţinut prima instanţă ca fiind dovedită cunoaşterea faptului relevant, în baza aprecierii corecte a probelor, potrivit celor anterior redate şi în cuprinsul deciziei instanţei de apel; totodată, s-a reţinut că elementul obiectiv poate fi stabilit de către instanţele de fond pe baza coroborării oricăror mijloace de probă, iar nu doar pe baza informaţiilor existente în bazele de date ale OSIM.
În ceea ce priveşte susţinerea apelantei conform căreia întâlnirea din aprilie 2010 între reprezentantul apelantei şi reprezentanţii intimatelor nu a avut loc, instanţa de apel a constatat că este întemeiată apărarea intimatelor conform căreia pârâta-reclamantă nu a contestat nici primirea notificării din data de 22 aprilie 2010 şi nici întâlnirea dintre reprezentanţii părţilor, ci a făcut doar precizarea că această întâlnire a avut în vedere o altă marcă a intimatelor.
b) Intenţia frauduloasă (elementul subiectiv).
Cu privire la întrunirea acestui criteriu în aprecierea relei-credinţe la momentul înregistrării mărcii H. nr. 110449/4 mai 2010, apelanta pârâtă-reclamantă SC R.I. SRL a susţinut că intenţia societăţii nu a fost de a frauda interesele intimatelor, ci aceea ca marca depusă spre înregistrare să-şi îndeplinească funcţiile specifice, în sensul de a o folosi ulterior pe piaţa ustensilelor de bucătărie.
În schimb, intimatele reclamante-pârâte solicită să se constate că în mod corect a reţinut tribunalul faptul că apelanta pârâtă-reclamantă SC R.I. SRL a înregistrat marca cu intenţie frauduloasă, la doar câteva zile după ce a fost notificată de acestea în sensul de a nu mai comercializa produse conţinând semne identice sau similare celor utilizate de intimate şi după ce a avut loc întâlnirea dintre reprezentanţii celor două părţi litigante.
Având în vedere că intenţia apelantei pârâte-reclamante la momentul efectuării depozitului este un element subiectiv, curtea de apel a analizat temeinicia hotărârii apelate prin raportare la circumstanţele obiective ale cauzei, constând în: - istoricul semnelor în conflict; - istoricul relaţiei dintre părţile litigante; - activitatea derulată de ambele părţi atât anterior cât şi ulterior înregistrării mărcii.
În acest sens, s-a reţinut, faţă de situaţia de fapt expusă în cele ce preced, că la momentul efectuării depozitului mărcii H. nr. 110449/4 mai 2010, intimatele-reclamante au dovedit o utilizare de lungă durată a acestui semn pe teritoriul României, cu mult timp înainte de data de depozit a mărcii disputate, respectiv începând cu anul 2006.
În schimb, apelanta pârâtă-reclamantă nu a dovedit utilizarea acestui semn anterior datei de depozit.
În ceea ce priveşte istoricul relaţiilor dintre părţile litigante, instanţa de apel a trimis la considerentele precedente, prin care s-a arătat în baza căror mijloace de probă a fost reţinută existenţa raporturilor concurenţiale dintre părţi.
Referitor la activitatea derulată de ambele părţi, atât anterior cât şi ulterior înregistrării mărcii, în scopul de a vedea dacă a avut loc o utilizare efectivă a mărcii pentru produsele/serviciile pentru care a fost înregistrată şi dacă şi-a îndeplinit funcţiile esenţiale specifice, curtea de apel a reţinut că apelanta nu a reuşit să facă dovada că intenţia sa a fost ca marca să îşi îndeplinească funcţia de diferenţiere a produselor şi serviciilor sale de produsele şi serviciile unor concurenţi.
S-a apreciat că în mod corect au observat intimatele faptul că facturile emise de SC R.T. SRL în luna mai 2011, au aceeaşi serie RRTF, dar prezintă anumite discrepanţe privind raportul dintre numărul şi data emiterii fiecărei facturi, de exemplu factura nr. 198 din 22 februarie 2011 este emisă ulterior emiterii facturilor nr. 236 din 16 februarie 2011, nr. 237 din 16 februarie 2011, nr. 239 din 16 februarie 2011 şi, respectiv nr. 240 din 16 februarie 2011, deşi toate au aceeaşi serie RRTF; de asemenea, facturile nr. 565 din 16 aprilie 2011, nr. 544 din 18 aprilie 2011 şi nr. 1031 din 18 aprilie 2011 sunt emise ulterior facturilor nr. 1070 din 13 aprilie 2011, nr. 1056/9 aprilie 2011.
De asemenea, s-a mai reţinut că apelanta pârâtă-reclamantă, în anul 2009, a depus declaraţie pe propria răspundere în sensul că nu a desfăşurat activităţi comerciale de la constituire, iar în anul 2010 profitul înregistrat a fost o (zero), cifra de afaceri declarată fiind de 2.013 RON.
Or, faţă de aceste elemente probatorii, s-a apreciat că apelanta nu a dovedit desfăşurarea, în mod real, a unei activităţi comerciale, ceea ce denotă faptul că nu a utilizat marca înregistrată şi disputată în cauză potrivit funcţiilor sale specifice, ci a efectuat depozitul în scop fraudulos, anume, de a le înlătura pe intimate, concurente pe aceeaşi piaţă.
Toate mijloacele probatorii relevate atât de prima instanţă de fond cât şi de instanţa de apel vin în sprijinul concluziei conturării elementelor relei-credinţe, în sensul de ştiinţa faptului pe care o are cel care face depozitul reglementar că marca depusă de el este folosită de altcineva sau că altcineva are intenţia de o folosi şi, cunoscând că nu pot folosi ambii aceeaşi marcă, deponentul profită de faptul că cel de al doilea nu şi-a înregistrat semnul în România şi eludează regulile concurenţei loiale, urmărind să îşi înlăture competitorul de pe piaţă, folosindu-se de efectul atributiv al depozitului.
Curtea de apel a mai reţinut că tot prin Decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C - 529 din 07 Chocoladefabriken Lindt & Sprungli AG contra Franz Hauswirth GmbH la 11 iunie 2009 se face referire la o a treia cerinţă necesară pentru ca reaua-credinţă să subziste, distinct de condiţia cunoaşterii existenţei mărcii terţului şi de cea a intenţiei frauduloase, anume cerinţa gradului de protecţie juridică de care se bucură atât semnul terţului, cât şi semnul a cărui înregistrare se solicită a fi anulată, fiind necesar a fi evaluată separat.
Or, în contextul verificării gradului de protecţie juridică de care se bucură atât semnul reclamantelor cât şi marca înregistrată de apelanta pârâtă-reclamantă, se impune a se determina în primul rând limitele teritoriale la care se raportează protecţia juridică a fiecărui semn în dispută, înregistrat sau nu.
Astfel, semnul folosit de intimatele-reclamante este protejat în Hong Kong, iar piaţa pe care sunt comercializate produsele purtând această marcă este piaţa din România, în timp ce pentru apelantă teritoriul relevant este cel românesc.
În consecinţă, instanţa de apel a apreciat că în mod corect a tribunalul a constatat faptul că, prin înregistrarea mărcii H., pârâta-reclamantă a urmărit să incomodeze activitatea comercială a intimatelor, în calitate de concurenţi direcţi pe piaţa ustensilelor de bucătărie, să creeze confuzie în rândul consumatorilor, iar nu să-şi distingă, printr-un semn propriu, produsele şi serviciile proprii.
Alegerea de către apelantă, în anul 2010, a semnului H. pentru a fi înregistrat ca marcă, după ce intimatele au notificat reprezentanţilor apelantei să nu mai comercializeze produse purtând mărcile înregistrate în Hong Kong ale acestora, nu poate fi rodul unei simple coincidenţe, ci un act deliberat, prin care a urmărit cu rea-credinţă să profite de cunoaşterea acestui semn în rândul segmentului de public relevant.
În consecinţă, instanţa de apel a apreciat ca fiind neîntemeiate criticile apelantei pârâtei-reclamante, întrucât, tribunalul, în mod corect, a reţinut incidenţa cazului de nulitate al înregistrării mărcii prevăzut de art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, în forma în vigoare la data depozitului, motiv pentru care, în conformitate cu dispoziţiile art. 296 C. proc. civ., apelul pârâtei reclamante SC R.I. SRL a fost respins ca nefondat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., constatând culpa procesuală a apelantei, care a căzut în pretenţii prin respingerea căii de atac, s-a dispus obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către intimata reclamantă B.H.K. LTD în faza apelului, în sumă de 4.500 euro cu titlu de onorariu de avocat, dovedit cu factura seria SCA nr. 838351 din 12 februarie 2014 şi cu extrasul de cont.
În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâta-reclamantă SC R.I. SRL a formulat recurs, prevalându-se de motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Privitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta învederează că motivarea hotărârii atacate este contradictorie deoarece în cuprinsul său există considerente contradictorii din care rezultă atât temeinicia, cât şi netemeinicia cererii de chemare în judecată (de ex. la pag. 30 prezumţia potrivit căreia un comerciant trebuia să se informeze pe piaţa ustensilelor de bucătărie este reţinută de către instanţă doar în sarcina societăţii pârâte-reclamante). În acest context, arată recurenta se naşte întrebarea dacă şi intimatele aveau obligaţia de a se informa şi de a-şi proteja produsele pe teritoriu relevant.
Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că hotărârea atacată a nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ., trecând peste voinţa părţilor exprimată în contract.
Astfel, la pag. 31 alineatul 1 din decizia recurată, instanţa de apel se referă la cumpărătorul final, iar nu la distribuitorul autorizat.
În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta învederează că nu se poate stabili dacă legea s-a aplicat greşit sau nu.
În acest context, recurenta apreciază însă că instanţa de apel a aplicat în mod greşit normele de drept substanţial, acestea fiind în mod greşit interpretate (ceea ce se reflectă în dispozitivul deciziei recurate).
Acest aspect este evident în cele redate la pag. 30 alineat penultim din decizia atacată, unde instanţa de apel retine, fără suport probator, că produsele au fost expuse la o expoziţie internaţională; or, intimatele reclamante nici măcar nu au afirmat acest lucru, astfel încât este imposibil de acceptat teza instanţei de apel.
Pe de altă parte, la pag. 32 alin. (7), din aceeaşi decizie, este invocată Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauza C-529 din 07 Chocoladefabriken Lindt & Sprungli AG contra Frantz Hauswirth Gmbh din 11 septembrie 2009, potrivit căreia a treia cerinţa necesară ca reaua-credinţă să subziste, este reprezentată de gradul de protecţie juridică de care se bucură marca terţului cât şi semnul a cărui înregistrare se solicită a fi anulată, fiind necesar a fi evaluate separat.
Potrivit acestei decizii, reluată în Decizia civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6759 din 17 decembrie 2009, în cazul verificării gradului de protecţie juridică de care bucură marca reclamantului, cât şi cea a pârâtului, se impune a se determina limitele teritoriale la care se raportează protecţia juridică a fiecărui semn în dispută, înregistrat sau nu, răspunzându-se la întrebarea care este teritoriul pe care funcţionează piaţa produselor şi serviciilor relevante.
Or, pornind de la această ipoteză, instanţa de apel a reţinut în mod greşit ca temei al protecţiei anterioare semnele protejate în Hong Kong şi China, deoarece teritoriul pe care funcţionează piaţa produselor şi serviciilor relevante este teritoriul românesc.
Semnele anterioare invocate de către intimate nu au dobândit distinctivitate şi reputaţie pe teritoriul României ca urmare a acţiunilor întreprinse de către intimate sau a comercializării de către acestea; de asemenea, intimatele nu au desfăşurat în România activităţi comerciale directe, astfel cum au arătat prin răspunsul la întâmpinare, nu au făcut publicitate în România produselor purtând marca K. şi nu au clienţi în România.
În concluzie, instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, fără temei legal, ca drepturile anterioare invocate de către reclamantele-intimate sunt valabile pe teritoriul României, precum şi că înscrisurile depuse dovedesc utilizarea mărcii K. pe teritoriul României.
Recurenta concluzionează că toate aceste motive impun admiterea recursului şi modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului său, iar, pe fond, respingerea cererii privind anularea mărcii sale înregistrate.
În termen legal, intimatele-reclamante B.H.K. Ltd şi R.O. Ltd au formulat întâmpinare la motivele de recurs prin care au solicitat respingerea acestuia ca nefondat, pentru argumentele proprii dezvoltate în cuprinsul întâmpinării, în combaterea fiecărei teze de nelegalitate dintre cele susţinute de către recurentă prin memoriul de recurs.
Niciuna dintre părţile cauzei nu a administrat alte înscrisuri în această etapă procesuală.
Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce succed.
Din perspectiva criticilor susţinute prin motivele de recurs, Înalta Curte reţine că, în analiza acestora, este importantă premisa constatării obiectului cererii de chemare în judecată formulate de către intimatele reclamante, anume - anularea mărcii naţionale individuale "H." nr. 110449, depozit nr. M 2010 03224 din 04 mai 2010, înregistrată în numele recurentei-pârâte SC R.I. SRL pentru bunuri şi servicii în clasele 11, 21 şi 35, întrucât înregistrarea a fost solicitată cu rea-credinţă; prin urmare, temeiul juridic a cererii îl reprezintă dispoziţiile art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, forma legii de dinainte de modificarea adusă acesteia prin Legea nr. 66/2010 (în vigoare din 9 mai 2010, potrivit art. IV din lege), astfel cum corect a reţinut şi instanţa de apel, în funcţie de momentul relevant în cauza - data depozitului naţional reglementar al mărcii a cărei anulare se cere - 4 mai 2010.
Tot la nivelul premiselor de analiză a criticilor susţinute prin memoriul de recurs se mai impune a se preciza că motivele de recurs formulate de către pârâta-reclamantă privesc doar soluţia confirmată de instanţa de apel de anulare a mărcii a cărei titulară este, iar nu şi soluţia asupra cererii reconvenţionale formulate în cauză; ca atare, ceea ce recurenta nu a criticat prin motivele de recurs reprezintă aspecte intrate sub puterea lucrului judecat în cauza de faţă ce nu pot fi reapreciate, din perspectiva legalităţii, de această instanţă de recurs.
Astfel cum rezultă din cele ce preced, recurenta-pârâtă SC R.I. SRL a învestit Înalta Curte cu analiza unor critici de nelegalitate încadrate în ipotezele descrise la art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte primul motiv - art. 304 pct. 7 - recurenta a susţinut că motivarea hotărârii atacate este contradictorie deoarece în cuprinsul său se regăsesc considerente din care rezultă atât temeinicia, cât şi netemeinicia cererii de chemare în judecată; astfel, se arată că instanţa de apel a reţinut doar obligaţia recurentei-pârâte de a se informa, înainte de a-şi apropria un semn prin înregistrare, în legătură cu mărcile utilizate pe piaţa ustensilelor de bucătărie, concluzie stabilită prin aplicarea prezumţiilor ce guvernează desfăşurarea activităţii sale de comerciant, fără ca, în mod simetric, să se reţină o obligaţie identică - de a se informa şi de a-şi proteja produsele pe teritoriu relevant - şi în sarcina intimatelor cauzei.
Înalta Curte constată, potrivit celor redate în expozeul prezentei decizii, că raţionamentul instanţei de apel în argumentarea soluţiei de admitere a cererii privind anularea înregistrării mărcii pârâtei-reclamante pentru rea-credinţă, se supune comandamentelor logicii juridice, coerenţei, clarităţii şi conciziei, fiind un raţionament care respectă întru totul structura unei demonstraţii juridice şi, în plus, lipsit de ambiguităţi şi contradicţii; de asemenea, în cuprinsul considerentelor expuse de instanţa de apel nu se regăsesc argumente care ar putea crea dubii în privinţa modalităţii de rezolvare a unora dintre motivele de apel cu analiza cărora a fost învestită, prin declanşarea căii de atac de către pârâta-reclamantă.
Contrar celor susţinute de către recurentă prin motivele de recurs, Înalta Curte - în limita criticilor cu acest obiect - nu poate identifica argumente prin care, pe de o parte, s-ar fi reţinut temeinicia cererii de chemare în judecată privind anularea înregistrării mărcii pentru rea -credinţă, iar, pe de altă parte, netemeinicia aceleiaşi cereri; mai mult decât atât, în analiza criticii concrete formulate de către recurentă cu referire la acest motiv de recurs, Înalta Curte constată că, în realitate, recurenta pârâtă-reclamantă se referă la prezumţia aplicată de instanţa de apel (din perspectiva analizei cerinţei privind cunoaşterea faptului relevant) privind obligaţia sa, ca înainte de înregistrarea mărcii, să se informeze cu privire la semnele utilizate pe piaţa ustensilelor de bucătărie, în opoziţie cu întrebarea pe care recurenta o invocă prin motivele de recurs cu privire la existenţa unei obligaţii identice şi în sarcina intimatelor-reclamante.
Înalta Curte apreciază că o astfel de motivare a ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este improprie susţinerii acestui motiv de recurs, normă care - cu referire la varianta considerentelor contradictorii -, presupune a se insera de către instanţa a cărei hotărâre se atacă, în cuprinsul considerentelor proprii, a unor argumente care sunt ireconciliabile din punct de vedere al logicii juridice, precum şi din perspectiva soluţiei adoptate în cauză; or, astfel cum s-a arătat, recurenta invocă o pretinsă contradicţie între un argument din cuprinsul considerentelor deciziei recurate şi un contraargument al său, invocat prin memoriul de recurs, ceea ce nu se circumscrie acestui motivului de nelegalitate analizat.
Printr-un al doilea motiv de recurs, recurenta s-a prevalat de ipoteza prevăzută de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în susţinerea căreia a arătat că hotărârea atacată a nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ., trecând peste voinţa părţilor exprimată în contract, întrucât, la fila 31 alin. (1) din decizia recurată, instanţa de apel se referă la cumpărătorul final, iar nu la distribuitorul autorizat.
Înalta Curte reţine că motivul reglementat prin dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează ipoteza în care, prin decizia recurată, instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit ori vădit neîndoielnic al acestuia.
Or, speţa dedusă judecăţii, cu referire la obiectul cererii principale (având în vedere limitele criticilor de nelegalitate formulate prin motivele de recurs) nu a presupus analiza validităţii unui act juridic civil încheiat prin acordul părţilor ori un act unilateral, susceptibil de a primi o anumită calificare şi de a conţine clauze convenite de părţi şi a căror natură juridică să fi fost deturnată de instanţa de apel prin operaţiunea tehnico-juridică de interpretare a acestuia.
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 84/1998, un semn este înregistrat ca marcă de către autoritatea publică abilitată de lege în acest scop, la cererea unei persoane fizice sau juridice, astfel încât, procedura de înregistrare a mărcii nu poate fi asimilată unui acord de voinţă între două sau mai multe părţi, prin care acestea convin anumite clauze (drepturi şi obligaţii) în baza principiului libertăţii contractuale, întrucât înregistrarea unei mărci reprezintă o procedură legală, cu anumite etape ale derulării ei, în succesiunea şi având conţinutul prevăzute de legea specială în materie.
În consecinţă, cererea de anulare a înregistrării unei mărci pentru rea-credinţă nu poate genera critici din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constatând că cele susţinute de către recurentă pe acest temei nu sunt susceptibile de încadrare în această ipoteză de nelegalitate.
Mai mult decât atât, se constată că cele arătate de către recurentă în dezvoltarea acestui motiv de recurs privesc un considerent extras din contextul raţionamentului instanţei de apel în demonstrarea relei credinţe a pârâtei la momentul înregistrării mărcii, cu referire la cerinţa "cunoaşterii faptului relevant" - elementul obiectiv, potrivit standardului de analiză a unei cereri de anulare a unei înregistrări de marcă pentru rea-credinţă, dezvoltat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Hotărârea pronunţată în cauza C-529 din 07 Chocoladefabriken Lindt & Sprungli AG contra Frantz Hauswirth Gmbh din 11 septembrie 2009; or, această analiză a curţii de apel este susceptibilă de verificare în temeiul criticilor dezvoltate în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Nici criticile susţinute în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu pot fi primite.
În ceea ce priveşte inserarea în cuprinsul considerentelor - în contextul analizei aceleiaşi cerinţe a "cunoaşterii faptului relevant" (fila 30 alin. penultim a celor reţinute de OHIM în Decizia nr. 1813C din 23 iulie 2007 în cazul Dannier Chemical Inc. vs. A. Schulman Inc. şi referirea la expunerea produsului la o expoziţie internaţională de profil, Înalta Curte constată că acesta nu este un argument propriu situaţiei de fapt a cauzei de faţă, ci reprezintă ilustrarea raţionamentului Oficiului de Armonizare a Pieţei Interne (OHIM) care, în această speţă, a fost aplicat prin analogie în demonstrarea prezumţiei de cunoaştere a faptului relevant de către titularul cererii de înregistrare (recurenta-pârâtă SC R.I. SRL), concluzia fiind stabilită de instanţa de apel prin coroborarea mai multor elemente de fapt evidenţiate în mod nemijlocit prin referire la situaţia de fapt concretă a pricinii.
Înalta Curte reţine că instanţa de apel în mod legal şi judicios, în analiza cererii de anulare a înregistrării mărcii pentru rea-credinţă s-a raportat la criteriile stabilite de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Hotărârea deja menţionată, pronunţată de Curtea de la Luxemburg în interpretarea dispoziţiilor art. 51 alin. (1) lit. b) din Regulamentul (CE) nr. 40 din 94 al Consiliului din 20 noiembrie 1993 privind marca comunitară.
Astfel, prin această Hotărâre, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că instanţa trebuie să ia în considerare toţi factorii pertinenţi specifici speţei şi existenţi la momentul depunerii cererii de înregistrare a unui semn ca marcă, în special:
- împrejurarea că solicitantul are sau trebuie să aibă cunoştinţă de faptul că un terţ utilizează un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar, ce poate produce confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere (cunoaşterea faptului relevant - elementul obiectiv);
- intenţia solicitantului de a-l împiedica pe terţ să utilizeze un astfel de semn în continuare, precum şi (elementul subiectiv, intenţional al solicitantului la data depozitului);
- nivelul de protecţie juridică de care beneficiază semnul terţului şi semnul a cărui înregistrare se solicită.
Chiar dacă hotărârea instanţei europene vizează mărcile comunitare întrucât a fost pronunţată în interpretarea art. 51 alin. (1) lit. b) din Regulamentul (CE) nr. 40 din 94 al Consiliului din 20 noiembrie 1993 privind marca comunitară (succedat de Regulamentul CE nr. 207/2009 care are dispoziţii identice în art. 52 alin. (1) lit. b) în ceea ce priveşte anularea înregistrării mărcii pentru rea-credinţă), criteriile ce definesc conceptul de rea-credinţă la înregistrarea unei mărci sunt pe deplin incidente şi în speţa de faţă, având în vedere că prevederile art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 transpun în legea naţională, cu privire la mărcile naţionale, dispoziţiile similare ale art. 3.2 lit. d) din Prima Directivă a Consiliului Comunităţilor Europene din 21 decembrie 1988 pentru apropierea legilor referitoare la mărci din Statele Membre 89/104/EEC (ce se regăsesc şi în actuala formă codificată a acesteia - Directiva 2008/95/CE).
România şi-a îndeplinit obligaţia de armonizare a legislaţiei sub acest aspect, astfel că, în mod subsecvent, funcţionează şi obligaţia de respectare a jurisprudenţei Curţii de la Luxemburg, acceptată în mod expres prin Legea nr. 340 din 11 noiembrie 2009 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 parag. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană; prin urmare, aceste criterii jurisprudenţiale create în interpretarea Regulamentului mărcilor comunitare (corespondente unor veritabile reguli de drept) sunt operante, pentru identitate de raţiune, şi în privinţa mărcilor naţionale.
Înalta Curte constată că instanţa de apel nu numai că s-a raportat în mod explicit la această hotărâre, ci a realizat a judicioasă verificare a fiecăreia dintre condiţiile anterior enunţate în aceiaşi parametri ai analizei juridice expuse de instanţa Uniunii în această hotărâre preliminară.
Dintre cele trei condiţii exemplificative anterior indicate, în contextul tuturor factorilor pertinenţi, Înalta Curte reţine că recurenta SC R.I. SRL critică doar analiza celei din urmă cerinţe, respectiv cea referitoare la gradul de protecţie juridică de care se bucură semnul terţului cât şi marca a cărei înregistrare se solicită a fi anulată.
Pornind de la această constatare, reunită cu cele menţionate în debutul prezentelor considerente referitoare la intrarea sub puterea lucrului judecat a aspectelor necriticate prin motivele de recurs, rezultă că, în ceea ce priveşte analiza instanţei de apel a primelor două cerinţe - cunoaşterea faptului relevant de către titularul cererii de înregistrare şi intenţia frauduloasă la momentul constituirii depozitului naţional reglementar - sunt chestiuni necontestate de către recurentă şi care nu pot fi reevaluate, din perspectiva legalităţii, în această etapă procesuală, potrivit celor deja arătate.
Recurenta-pârâtă a susţinut că, în analiza acestei condiţii, era necesar a se determina limitele teritoriale la care se raportează protecţia juridică a fiecărui semn în dispută, înregistrat sau nu, răspunzându-se la întrebarea care este teritoriul pe care funcţionează piaţa produselor şi serviciilor cărora semnele le sunt destinate a le fi aplicate.
În acest context, se impune a se preciza că deşi recurenta-pârâtă, prin aceste critici se referă la marca sa înregistrată K. (obiect al unui alt litigiu similar ce se derulează între aceleaşi părţi), iar nu H. - marca a cărei anulare s-a cerut în cauza de faţă, Înalta Curte urmează a analiza, totuşi, aceste motive cu referire la obiectul real al pricinii, iar nu cu privire la marca la care, din eroare (probabil), se referă recurenta.
Or, cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că instanţa de apel a avut în vedere ca teritoriul relevant, teritoriul naţional, aşadar, cel românesc, având în vedere că marca recurentei-pârâte este o marcă naţională, înregistrată în baza depozitului naţional reglementar constituit la OSIM din 4 mai 2010, în timp ce pârâta a folosit anterior acelaşi semn pentru produse şi servicii identice, pe acelaşi teritoriu, prin intermediul unor importatori şi distribuitori autorizaţi în România, încă din anul 2006 (dovedind o utilizare de lungă durată), astfel încât, curtea de apel a stabilit, fără echivoc, că părţile litigante sunt competitori pe aceeaşi piaţă, fiind nerelevantă lipsa unor raporturi contractuale directe între acestea.
Împrejurarea că intimata reclamantă-pârâtă R.O. Ltd este titulară, din 26 mai 2009, a mărcii înregistrate H. în Hong Kong pentru produse din clasele 8 şi 21, parte identice, parte similare şi parte complementare celor protejate prin marca înregistrată în România de către pârâtă (prin care aceasta şi-a protejat produse din clasele 11, 21 şi servicii din clasa 35), alături de constatarea drepturilor aceleiaşi intimate-reclamante asupra mărcii comunitare nr. 009241894 (pentru produse din clasa 8), cu începere de la data depozitului CTM din 13 iulie 2010, nu au fost de natură a prilejui instanţei de apel reţinerea unor drepturi anterioare ale intimatelor opozabile pârâtei pe teritoriul României (cu încălcarea principiului teritorialităţii), întrucât o atare cerinţă nu este cerută în evaluarea unei cereri de anulare a înregistrării unei mărci pentru rea-credinţă, cerere care poate fi formulată de orice persoană care justifică un interes legitim, iar nu numai de titularul unei mărci anterioare.
Ca atare, curtea de apel nu s-a raportat la un alt teritoriu relevant decât cel românesc, verificând, în cadrul cerinţei nivelului de protecţie juridică al semnelor, situaţia de fapt la momentul relevant - data depunerii cererii de înregistrare a mărcii recurentei - 4 mai 2010 - şi anume, dacă intimatele reclamante utilizau acelaşi semn, pe aceeaşi piaţă şi eventuala îndreptăţire a acestora de a-şi extinde lista produselor şi serviciilor protejate prin marca comunitară ori de a-şi înregistra, în baza legii naţionale, propria marcă pe şi teritoriul României, îndreptăţire decurgând dintr-o utilizare de lungă durată a semnului pe piaţa din România.
Or, cu privire la aceste aspecte, instanţa de apel a reţinut că pârâta nu a dovedit utilizarea acestui semn anterior datei de depozit, după cum, de asemenea, s-a constatat că aceasta nu a reuşit să facă dovada că, la momentul înregistrării, intenţia sa a fost ca marca să îşi îndeplinească funcţia esenţială de diferenţiere a produselor şi serviciilor sale de cele aparţinând altor concurenţi.
În plus, din probele cauzei, instanţa de apel (cu putere de lucru judecat, dată fiind necontestarea acestor dezlegări prin decizia recurată) a stabilit că, în fapt, pârâta nu a desfăşurat în mod real o activitate comercială de la momentul înregistrării sale (2009) şi până la data faptelor, conchizându-se în sensul că scopul înregistrării mărcii disputate a fost exclusiv acela de a le înlătura pe intimate de pe piaţa ustensilelor de bucătărie din România pe care acestea au pătruns încă din 2006, prin intermediul importatorilor şi distribuitorilor săi autorizaţi, astfel încât era pe deplin justificată prezumţia că acestea urmau a-şi proteja semnul prin înregistrare şi pe teritoriul naţional, în oricare dintre procedurile menţionate (naţională sau comunitară) ori chiar prin intermediul unei înregistrări internaţionale (având şi România ca ţară desemnată la protecţie).
De asemenea, curtea de apel, prin aprecierea materialului probator la cauzei, a reţinut, în analiza criteriului legal al cunoaşterii faptului relevant (dezlegare necontestată de către recurentă), că produsele importate în România de la intimatele-reclamante au fost ulterior comercializate în cadrul complexul E.M.D., prin intermediul distribuitorilor autorizaţi, într-un spaţiu comercial alăturat celui deţinut de către R.C. (închiriat prin reprezentant H.M.Z., având calitatea de asociat şi la societatea recurentă - SC R.I. SRL).
Or, prin constatarea întrunirii tuturor cerinţelor legale pentru conturarea relei-credinţe a recurentei la înregistrarea mărcii H., în mod legal instanţa de apel a confirmat admiterea cererii de chemare în judecată, în baza art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul exercitat de către pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC R.I. SRL împotriva Deciziei nr. 119 A din 4 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 octombrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2349/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2313/2015. Civil → |
|---|
