ICCJ. Decizia nr. 2487/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2487/2015
Dosar nr. 2674/88/2011*
Şedinţa publică de la 2 decembrie 2015
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia nr. 600 din 10 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-A civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au fost respinse, ca nefondate, atât apelul declarat de apelanta reclamantă SC D.S. SA - prin lichidator judiciar R.I.P.U.R.L., cât şi apelul incident formulat de apelantul pârât Judeţul Tulcea - prin C.J. Tulcea împotriva sentinţei civile nr. 614 din 17 martie 2014 pronunţată de Tribunalul Tulcea; a dispus reducerea onorariului cuvenit apărătorului ales al apelantei pârâte de la suma de 71.015,05 lei la suma de 10.000 lei, obligând apelanta reclamantă la plata către apelantul pârât a sumei de 10.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea reclamanta SC D.S. SA, prin lichidator judiciar R., a chemat în judecată pe pârâtul Judeţul Tulcea - prin Consiliul Judeţean Tulcea solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 18.800.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru trecerea în domeniul public al Judeţului Tulcea, a digului de contur al Amenajării Agricole Ostrov - Tătaru, în lungime de 15 Km, precum şi a digului de contur al Amenajării Agricole Pardina, în lungime de 79 Km.
Prin sentinţa civilă nr. 614 din 17 martie 2014 tribunalul a respins cererea reclamantei de a fi decăzută pârâta din formularea completării la întâmpinare, au fost respinse ca nefondate excepţiile prescripţiei dreptului la acţiune şi inadmisibilitatea acţiunii invocate de către pârâtă, cu consecinţa respingerii acţiunii ca nefondată, reclamanta fiind obligată la plata sumei de 5.000 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat apel reclamanta, iar pârâta apel incident.
Cu privire la apelul principal declarat de către reclamantă, instanţa de apel, referitor la critica adusă soluţiei de respingere a excepţiei tardivităţii completării la întâmpinare (completare prin care s-au invocat de către pârâtă excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi prescripţiei dreptului la acţiune) reţine că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune este o excepţie de fond, fiind supusă dispoziţiilor de drept material şi procesual în vigoare la momentul naşterii respectivului drept la acţiune, astfel încât, fiind începută sub imperiul vechiului C. civ., aceasta poate fi invocată oricând în cursul judecăţii, fiind calificată de legiuitor potrivit art. 18 din Decretul nr. 167/1958 ca o excepţie de ordine publică.
În egală măsură s-a reţinut că şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii este o excepţie procesuală de ordine publică pentru care legea prevede (art. 136 vechiul C. proc. civ.) că poate fi invocată în cursul procesului, fără a fi necesară respectarea termenelor prevăzute de art. 115 şi art. 132 vechiul C. proc. civ.
Dat fiind acest caracter al excepţiilor invocate prin completarea la întâmpinare, în mod legal şi temeinic prima instanţă a respins excepţia tardivităţii acestei completări.
Instanţa de apel a reţinut şi faptul că nu poate fi reţinută în cauză excepţia autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 806 din 26 martie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 1559/88/2009 al Tribunalului Tulcea, nefiind vorba despre o triplă identitate de obiect, părţi şi cauză.
Pe fond, se reţine că reclamanta şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 213/1998, text care reglementează ipoteza în care un bun aflat în domeniul privat, pentru care entitatea economică justifică un drept de proprietate, trece la un moment dat în domeniul public al statului, prin acordul acţionarilor respectivei entităţi sau, în lipsa acordului, cu obligaţia de despăgubire din partea statului pentru expropriere, ipoteză care însă nu se regăseşte în prezenta cauză.
Instanţa de apel reţine şi faptul că, în pofida numeroaselor solicitări, apelanta reclamantă nu a depus la dosar anexele la decizia de înfiinţare a acesteia, Decizia nr. 157/1991 a Prefectului Judeţului Tulcea, anexe în cuprinsul cărora să poată fi identificate, printre mijloacele fixe atribuite, şi cele două diguri aflate în litigiu. Chiar plecând de la ipoteza că cele două diguri au fost incluse în activele fixe ce au intrat în componenţa capitalului social, Curtea a observat că înfiinţarea societăţii reclamante a avut loc în temeiul Legii nr. 15/1990 care, la art. 20 prevede că iniţial, capitalul social al societăţii comerciale este deţinut integral de statul român sub formă de acţiuni sau părţi sociale, în raport cu forma juridică a societăţii şi va fi vărsat în întregime la dat constituirii societăţii, bunurile din patrimoniul societăţii comerciale fiind proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu.
Plecând de la această reglementare legislativă, instanţa de apel a constatat că situaţia în care se află reclamanta este cea prevăzută în excepţia de la regulă, respectiv cea a deţinerii unor bunuri pentru care doar statul sau unitatea administrativ - teritorială justifică asupra lor calitatea de proprietar, dat fiind caracterul acestora de bunuri aflate în domeniul public, orice altă formă de exercitare a prerogativelor acestui drept real fiind cel mult asemănătoare unui drept de proprietate, fără însă a se identifica în tot cu acesta.
Reţine instanţa de apel că aceste bunuri s-au aflat, anterior anului 1989, în proprietatea de stat, iar ulterior, în condiţiile schimbării legislaţiei referitoare la regimul juridic al bunurilor, să fie menţinute în categoria bunurilor din domeniul public, astfel cum rezultă din actele administraţiei publice locale şi din hotărârile de Guvern emise pentru inventarierea bunurilor aflate în domeniul public al Judeţului Tulcea.
Ca atare, apelanta reclamantă nu este îndreptăţită la plata despăgubirilor ca şi mijloc de acoperire a prejudiciului produs prin deposedarea de bunuri deţinute anterior, bunuri pentru care nu a dovedit existenţa dreptului de proprietate, nefiind incidente nici aserţiunile referitoare la ocrotirea dreptului de proprietate prin prisma trimiterilor la dispoziţiile C.E.D.O. şi ale art. 1 din Protocolul 1 al acestei Convenţii în ceea ce priveşte noţiunile de „bun" şi „ingerinţă adusă dreptului de proprietate".
Referitor la apelul pârâtei, calificat ca o aderare la apel în temeiul art. 293 alin. (1) vechiul C. proc. civ., prin care se critică greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în sensul respingerii acesteia, instanţa de apel reţine că termenul de 3 ani de la care a început să curgă acest drept se calculează de la data dobândirii caracterului executoriu al sentinţei civile nr. 806 din 26 martie 2010 pronunţată în Dosarul de revendicare nr. 1559/88/2009, de la acel moment fiind statuată pierderea posesiei bunurilor imobile de către reclamanta apelantă.
Referitor la excepţia nulităţii raportului de expertiză se reţine că nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 105 vechiul C. proc. civ., cerinţa dovedirii unei vătămări produse în urma realizării convocării în modalitatea aleasă de expertul tehnic desemnat nefiind îndeplinită.
În temeiul art. 274 alin. (3) vechiul C. proc. civ. instanţa de apel a cenzurat onorariul cuvenit apărătorului apelantei pârâte, considerându-l disproporţionat de mare faţă de durata procesului şi complexitatea sa în această etapă procesuală, fiind acordată suma de 10.000 lei.
Împotriva deciziei din apel au declarat recurs ambele părţi.
Recursurile au fost iniţial înregistrate pe rolul Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţie care s-a dezinvestit prin încheierea din data de 30 septembrie 2015, reţinând în esenţă că litigiul nu este de contencios administrativ, înaintând dosarul spre competentă soluţionare Secţiei a II-a Civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Motivele de recurs invocate de către recurenta reclamantă SC D.S. SA, prin lichidator judiciar R.I.P.U.R.L sunt, în esenţă, următoarele:
I. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. potrivit căruia motivarea instanţei de apel nu este corespunzătoare întrucât nu a analizat toate motivele de apel invocate:
1.. Astfel, nu a fost analizat motivul de apel potrivit căruia instanţa de fond a reţinut în mod surprinzător şi vădit nelegal că întrucât bunurile respective sunt de interes public şi aparţin domeniului public al Judeţului Tulcea nu mai trebuie să se plătească vreo despăgubire reclamantei.
2.. Apelanta a invocat ca motiv de apel motivarea necorespunzătoare a hotărârii primei instanţe întrucât în considerentele hotărârii instanţa de fond reţine că nu s-ar fi făcut cu certitudine o astfel de dovadă, ceea ce ar însemna că totuşi s-ar fi făcut anumite dovezi dar pe care instanţa de fond nu Ie-a considerat suficiente, caz în care instanţa trebuia să pună în discuţia părţilor acest aspect şi să dispună completarea probatoriului în temeiul art. 129 C. proc. civ.
II. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în sensul că hotărârea instanţei de apel este lipsită de temei legal şi pronunţată cu încălcarea şi greşita aplicare a legii.
1. Instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că nu este tardivă completarea la întâmpinare întrucât excepţiile invocate sunt de ordine publică, fiind astfel încălcate atât dispoziţiile art. 114 alin. (2) C. proc. civ. , cât şi ale art. 18 din Decretul nr. 167/1958, precum şi ale art. 1838 şi 1839 C. civ.
În opinia apelantei, completarea la întâmpinare este tardivă în raport cu data la care a fost formulată, indiferent de caracterul excepţiilor invocate. Consecinţa caracterului de ordine publică al excepţiilor invocate nu este că respectiva completare ar fi în termen, ci faptul că respectivele excepţii pot fi invocate oricând. Se susţine că cele două excepţii, tardivitatea chiar recalificată drept prescripţie şi inadmisibilitatea nu sunt de ordine publică şi trebuiau invocate în termenul legal prin întâmpinare, înainte de discutarea şi încuviinţarea probatoriilor pe fondul cauzei. De asemenea, cum nu exista act de procedură intitulat „completare la întâmpinare", acest înscris depus de pârât trebuia înlăturat, iar instanţa trebuia să aibă în vedere doar apărările făcute prin întâmpinare depusă în termenul procedural.
2. Instanţa de apel a încălcat atât dispoziţiile art. 1201 C. civ. referitoare la autoritatea de lucru judecat, cât şi dispoziţiile art. 2, art. 6 alin. (2) şi art. 7 din Legea nr. 213/1998 şi ale art. 20 din Legea nr. 15/1990, reţinând că reclamanta nu ar fi făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care solicită despăgubirile.
Se invocă în acest context sentinţa civilă nr. 806 din 26 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Tulcea.
Este nelegală reţinerea instanţei de apel a faptului că reclamanta nu ar fi făcut dovada dreptului de proprietate, încălcând astfel şi dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 15/1990, deşi probele administrate în cauză fac această dovadă, cu toate că, în materia dreptului de proprietate, legile speciale care reglementează acest drept - atât Legea nr. 10/2001, cât şi legile fondului funciar - permit orice mijloc de probă pentru dovada dreptului de proprietate.
Instanţa de apel reţine în mod nelegal că şi în ipoteza în care aceste diguri s-ar afla în anexele Deciziei nr. 157/1991 şi în lista mijloacelor fixe nu înseamnă că reclamanta a avut un drept de proprietate întrucât legislaţia ar exclude un astfel de drept real pentru aceste bunuri.
Susţine apelanta că digurile în litigiu au fost iniţial în patrimoniul Companiei Economice Delta Dunării - I.A.C.M.D.D. Tulcea, care a dobândit asupra lor drept de proprietate în temeiul Legii nr. 15/1991, iar prin decizia nr. 157 din 29 martie 1991 Prefectura Judeţului Tulcea a decis că, începând cu data de 1 aprilie 1991, se înfiinţează SC D.S. SA prin preluarea activului şi pasivului C.E.D.D. - I.A.C.M.D.D. Tulcea, astfel că aceste bunuri au devenit proprietatea apelantei.
Aşadar, în speţă nu a fost vorba de o simplă posesie, cum eronat susţine instanţa de apel.
O altă critică adusă de recurentă se referă la greşita reţinere de către instanţa de apel a faptului că anterior anului 1989 bunul a fost proprietate de stat, iar după acest an bunul a trecut imediat în domeniul public.
Pentru a susţine această critică, recurenta face referire la Hotărârea Consiliului Judeţean Tulcea nr. 41 din 30 martie 2007 prin care se aprobă domeniul public al judeţului, fără includerea respectivelor diguri, tocmai datorită faptului că nu a fost urmată o procedură de expropriere şi nu existau fondurile necesare pentru plata despăgubirii; la sentinţa civilă nr. 806/2010 prin care s-a reţinut că bunurile au trecut în domeniul public începând cu data la care decizia nr. 442/2008 a Curţii de Apel Constanţa a devenit irevocabilă; la decizia civilă nr. 109/2004 a aceleiaşi curţi de apel prin care s-a admis recursul formulat de SC D.S. SA şi s-a modificat sentinţa în sensul că a respins cererea de reducere a capitalului social al SC D.S. SA cu privire la aceste diguri.
Legat de acest aspect, recurenta concluzionează că există dezlegări obligatorii şi intrate în puterea lucrului judecat potrivit cărora bunurile respective nu au fost întotdeauna în domeniul public, respectiv de interes public, ci au fost în domeniul privat şi din domeniul privat au fost trecute în domeniul public.
Un bun proprietate privată poate intra în domeniul public numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege (Legea nr. 213/1998), nicidecum în temeiul legii cum eronat reţine judecătorul fondului.
Pentru a face dovada faptului că are un drept de proprietate asupra bunurilor în litigiu, recurenta face trimiteri detaliate şi la o serie de înscrisuri evocate şi de către instanţele inferioare, respectiv hotărâri ale Consiliului Judeţean Tulcea legate de bunurile care fac parte din domeniul public al judeţului şi de regimul acestora.
Motivele de recurs invocate de către intimata - pârâtă U.A.T. Judeţul Tulcea invocă, în esenţă, următoarele motive de recurs:
1. Hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, motiv reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta consideră că este nelegală susţinerea instanţei de apel legată de data de la care a început să curgă termenul de prescripţie al dreptului la acţiune al reclamantei, respectiv data de 26 martie 2010 (data dobândirii caracterului executoriu al sentinţei nr. 806 pronunţată în Dosarul nr. 1559/88/2009).
Astfel, recurenta susţine că reclamanta nu putea avea posesia juridică a acestor bunuri, precaritatea pretinsului drept invocat de aceasta nefiind de natură a justifica o raportare a începerii termenului de prescripţie, incidente sub aspectul datei de la care începe să curgă prescripţia fiind dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, respectiv data de la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Raportat la aceste prevederi, reclamanta putea ori trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, în raport de o serie de momente obiective şi subiective: H.G. nr. 1360/2001 privind atestarea domeniului public al judeţului Tulcea, precum şi al municipiului Tulcea, al oraşelor şi comunelor din judeţul Tulcea, publicată în M. Of. nr. 497 bis din 10 iulie 2002; adresa reclamantei din 6 octombrie 2006 prin care aceasta a solicitat de la recurenta pârâtă „valoarea neamortizată a bunurilor societăţii", respectiv suma de 2.607.886,307 lei".
Un al moment obiectiv în raport de care cererea trebuie respinsă ca fiind prescrisă este şi data de 20 februarie 1991, data publicării în M. Of. nr. 37 a Legii nr. 18/1991 care stabileşte în art. 5 alin. (1) că „terenurile pentru nevoile apărării sau pentru alte folosinţe care, potrivit legii, sunt de domeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau interes public aparţin domeniului public", aceste bunuri fiind scoase din circuitul civil, dreptul de proprietate publică asupra lor fiind imprescriptibil.
De asemenea, recurenta pârâtă invocă şi data publicării în M. Of. a Legii nr. 213/1998 - 24 noiembrie 1998 care defineşte bunurile care alcătuiesc domeniul public, precum şi data publicării în M. Of. a Legii nr. 82/1993 - 7 decembrie 1993 care stabileşte că amenajările agricole din perimetrul rezervaţiei ocupate de amenajările agricole şi piscicole prevăzute în anexa 2 constituie domeniu public de interes judeţean şi sunt în administrarea Consiliului Judeţean Tulcea.
Tot în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se critică hotărârea din apel sub aspectul greşitei reţineri a unor chestiuni legate de motivul de apel privind nelegalitatea/nulitatea expertizei, însă se face precizarea că este un motiv subsidiar care se activează doar în ipoteza rejudecării pe fond a cauzei.
2. Hotărârea este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., motiv reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta critică greşita soluţionare a capătului de cerere referitor la obligarea apelantei reclamante la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, instanţa de apel reducând aceste cheltuieli fără a ţine seama de „valoarea pricinii" şi de munca efectivă depusă de către avocaţi în acest litigiu pornind de la complexitatea speţei care a presupus participarea unor avocaţi cu o pregătire profesională deosebită.
Intimata pârâtă formulează întâmpinare prin care solicită respingerea recursului reclamantei.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate pentru considerentele ce vor urma.
Cu privire la recursul reclamantei SC D.S. SA
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. criticile aduse de către recurentă nu pot fi primite, având în vedere faptul că instanţa de apel a răspuns punctual tuturor motivelor de apel, celor care vizau aspecte de procedură, iar cele care vizau aspecte legate de fondul cauzei, au fost analizate grupat, astfel cum instanţa precizează în considerentele hotărârii.
Nu poate fi reţinută nici critica adusă lipsei de rol activ instanţei de apel pe motiv că nu ar fi pus în discuţia părţilor completarea probatoriilor urmare a faptului că instanţa de fond a considerat un aspect nedovedit având în vedere că procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, neexistând nicio obligaţie în sarcina instanţei de a se substitui părţilor în administrarea probatoriilor. De altfel această critică nici nu poate fi încadrată în motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 urmând a fi înlăturată şi din această perspectivă.
Concluzionând, hotărârea atacată cuprinde motivele pe care se sprijină, acestea nefiind contradictorii ori străine de natura pricinii, ca atare nu poate fi reţinut motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. toate criticile aduse de recurentă şi subsumate acestui motiv sunt nefondate.
Astfel, referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 114 alin. (2) C. proc. civ., ale art. 18 din Decretul nr. 167/1958, precum şi ale art. 1838 şi 1839 C. civ., argumentele invocate nu pot fi primite.
Într-adevăr intimata pârâtă a depus o completare la întâmpinare peste termenul prevăzut de art. 114 alin. (2) C. proc. civ., însă acest termen este prevăzut pentru depunerea întâmpinării care, în speţă, a fost respectat. Completarea la întâmpinare nu este un act de procedură prevăzut ca atare în codul de procedură civilă aceasta fiind o creaţie a practicii judiciare asemenea „notelor de şedinţă", „notelor de probatorii", „completării la notele scrise", „completare la nota de probatorii".
Ceea ce este esenţial în cauză este faptul că prin această completare la întâmpinare pârâta a invocat două excepţii de ordine publică (excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi excepţia inadmisibilităţii) ce pot fi invocate în orice stare a pricinii, fiind lipsită de relevanţă forma, modalitatea în care a fost adusă la cunoştinţa instanţei. Nimic nu interzicea pârâtei să invoce respectivele excepţii de ordine publică pe cale orală în orice moment al pricinii având în vedere dispoziţiile exprese şi neechivoce ale art. 136 C. proc. civ. potrivit cărora excepţiile de ordine publică pot fi invocate în cursul procesului.
Este evident faptul că în cauză este aplicabil vechiul C. civ. inclusiv în ceea ce priveşte regimul prescripţiei extinctive, respectiv dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 astfel încât aceasta operează de drept şi nu la cererea persoanei interesate (potrivit Noului C. civ.) astfel cum în mod greşit susţine recurenta. Noul regim juridic al prescripţiei extinctive referitor la invocarea excepţiei prescripţiei numai de către partea interesată şi momentul până la care aceasta o poate invoca, potrivit art. 2512 şi art. 2513 N.C.C., este aplicabil numai prescripţiilor care au început să curgă după data intrării în vigoare a legii noi, adică după data de 1 octombrie 2011.
Se critică faptul că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 806 din 26 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Tulcea în litigiu de revendicare, hotărâre prin care s-a reţinut că reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 1201 C. civ.
Susţinerile recurentei în acest sens se bazează pe o frază a instanţei care a pronunţat respectiva sentinţă cuprinsă în considerentele hotărârii, frază care a fost extrasă din context şi căreia recurenta îi dă o altă semnificaţie, ignorând faptul că în aceleaşi considerente instanţa a reţinut că cele două diguri aparţin domeniului public al judeţului Tulcea însă ele se află în continuare în posesia nelegitimă a pârâtei, pornind de la obiectul litigiului - acţiunea în revendicare.
Considerentele unei hotărârii judecătoreşti au rolul de a explicita dispozitivul hotărârii, ca atare autoritatea de lucru judecat a acestor considerente poate fi reţinută doar în această situaţie. Este evident, în condiţiile în care a fost admisă acţiunea în revendicare a Judeţului Tulcea împotriva recurentei, consfinţindu-se dreptul de proprietate al acestuia, în condiţiile în care nu a fost formulată o cerere de despăgubiri pe cale reconvenţională şi care să fie analizată de către instanţă, nu se poate vorbi despre o autoritate de lucru judecat pe motiv că în considerente s-a trecut faptul că recurenta are posibilitatea de a solicita despăgubiri.
O altă critică vizează greşita reţinere de către instanţa de apel a faptului că recurenta nu a făcut dovada dreptului de proprietate, încălcându-se astfel şi dispoziţiile Legii nr. 15/1990.
În dovedirea acestui drept recurenta invocă două hotărâri judecătoreşti cu titlu de autoritate de lucru judecat, cât şi o serie de înscrisuri.
Astfel, una dintre hotărârile judecătoreşti invocate este decizia nr. 109/com din 5 aprilie 2004 a Curţii de Apel Constanţa pronunţată într-un litigiu având ca obiect cererea formulată pe rolul Oficiului Registrului Comerţului Tulcea de către Consiliul Judeţean Tulcea şi având ca obiect radierea menţiunilor privind capitalul social al recurentei cu privire la aceste diguri, cerere iniţial admisă de către Tribunalul Tulcea prin sentinţa civilă nr. 1145/2003 în Dosarul nr. 2102/2003 şi ulterior admisă prin decizia instanţei de recurs mai sus arătată.
Susţinerile recurentei sunt nefondate având în vedere că, potrivit art. 1201 C. civ. pentru a exista putere de lucru judecat, este necesar ca obiectul să fie acelaşi, cererea să fie fondată pe aceeaşi cauză şi între aceleaşi părţi, identitate care nu există întrucât decizia nr. 109/COM din 5 aprilie 2004 a Curţii de Apel Constanţa a fost pronunţată într-un litigiu având ca obiect radiere menţiuni capital social, întemeiat pe dispoziţiile unei legi speciale, Legea nr. 26/1990, cerere de competenţa Oficiului Registrului Comerţului şi având caracter necontencios cel puţin în primă instanţă, instanţa nefiind sesizată cu analizarea, pe fond în baza dreptului comun, a dreptului de proprietate cu privire la bunurile ce formează capitalul social.
Cealaltă hotărâre judecătorească invocată este sentinţa civilă nr. 806 din 26 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Tulcea care a fost analizată sub aspectul invocat, în paragrafele anterioare.
Referitor la înscrisurile invocate şi care, în opinia recurentei, fac dovada dreptului său de proprietate, Înalta Curte reţine.
Recurenta, SC D.S. SA, a fost înfiinţată în baza Deciziei nr. 157 din 29 martie 1991 dată de către Prefectura Tulcea în temeiul Legii nr. 15/1990. Potrivit art. 2 din decizie societatea nou înfiinţată avea ca obiect activitatea de exploatare şi întreţinere a lucrărilor de îmbunătăţiri funciare şi de gospodărire a apelor.
Potrivit art. 4 din această decizie, anexele 1, 2 şi 3 fac parte integrantă din prezenta decizie, iar art. 3 enumera conţinutul acestor anexe: anexa 1 - Statutul societăţii, anexa 2 şi 3 - Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului împuterniciţilor Statului. în cuprinsul deciziei nu se face nicio referire şi nicio trimitere cu privire la bunurile, la patrimoniul societăţii nou înfiinţate, singura referire fiind în art. 1 în sensul că această societate are un capital social de 8.068 mii lei stabilit în baza bilanţului la 31 decembrie 1990, prin preluarea activului şi pasivului pentru activitatea de exploatare şi întreţinere a lucrărilor de îmbunătăţiri funciare de la Compania economică „Delta Dunării" - I.A.C.M.D.D. Tulcea.
Recurenta depune la dosar (filele 30 - 37 dosar recurs) o serie de înscrisuri, susţinând că acestea sunt anexele de la decizia de înfiinţare, fără însă, ca din conţinutul lor, să fie reţinută vreo corespondenţă cu trimiterile la cuprinsul anexelor 1, 2 şi 3 din decizie.
Regăsim astfel la fila 30 - anexa 1, care are valoarea unui proces - verbal de primire încheiat între fosta societate I.A.C.M.D.D. Tulcea şi SC D.S. SA, a activului şi pasivului, indicându-se exclusiv valoarea acestora exprimată în lei, regăsindu-se în partea de jos a anexei o „notă" care face referire la un protocol: „eventualele modificări care survin se vor reglementa prin acte adiţionale la prezentul protocol".
Filele următoare (31 - 37) cuprind „situaţia mijloacelor fixe cu durata de serviciu normată în ani, neamortizate integral pe luna decembrie 1990", liste în care sunt enumerate o serie de mijloace fixe care au fost predate de la vechea societate către D.S. în cuprinsul cărora regăsindu-se, într-adevăr şi digurile în litigiu cu valoarea sa de inventar.
Aceste înscrisuri nu pot constitui însă dovezi ale dreptului de proprietate, mai exact dovezi ale transmiterii acestui drept de la un proprietar la altul, în speţă către recurentă.
Nici măcar în decizia de înfiinţare nr. 157/1991 nu se regăsesc dovezi ori trimiteri cu privire la bunurile efective pe care le dobândeşte societatea nou înfiinţată şi care să recunoască acesteia un drept valabil de proprietate asupra bunurilor, cu precădere a celor din prezentul litigiu.
În cuprinsul motivelor de recurs, cum de altfel a făcut-o începând cu acţiunea introductivă, recurenta, deşi nu indică aceasta în mod expres, face un istoric al modului de dobândire a dreptului său de proprietate, dar în special, a modurilor prin care acest drept a fost consolidat în patrimoniul său (se invocă hotărâri judecătoreşti, decizii ale autorităţilor administrative etc.).
Deşi este vorba despre un istoric al evoluţiei acestui drept, înalta Curte observă că niciodată recurenta nu a indicat care este data la care a fost dobândit dreptul de proprietate a celor două diguri, precum şi modul lor de dobândire.
Potrivit recurentei această dată este data emiterii Deciziei de înfiinţare nr. 157 din 29 martie 1991, toate celelalte înscrisuri care fac referire la dreptul de proprietate, fiind ulterioare acestui moment şi care, în mod evident, nu fac dovada dreptului de proprietate.
În acord cu susţinerile instanţei de apel, Înalta Curte apreciază că recurenta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate, Decizia de înfiinţare nr. 157/1991 şi anexele acesteia nefăcând această dovadă. Pentru a fi îndreptăţită să primească despăgubiri pentru un bun asupra căruia aceasta pretinde că s-a aflat în proprietatea sa, recurenta trebuie să facă dovada acestui drept de proprietate în oricare dintre modurile de dobândire prevăzute de lege.
Potrivit art. 644 şi art. 645 C. civ. dreptul de proprietate se poate dobândi prin succesiune, prin legate, prin convenţie, prin predare (tradiţiune), prin accesiune sau încorporare, prin prescripţie, prin lege, prin ocupare şi prin hotărâre judecătorească.
Înalta Curte reţine că niciuna dintre hotărârile de Consiliu Judeţean invocate de către recurentă nu cuprind vreo referire la faptul că cele două diguri se află în proprietatea SC D.S. SA, toate aceste hotărâri stabilind natura juridică a acestor bunuri, apartenenţa lor la domeniul public al judeţului, inclusiv decizia civilă nr. 442 din 22 septembrie 2008 a Curţii de Apel Constanţa tranşând irevocabil această chestiune, anulând Hotărârea Consiliului Judeţean Tulcea nr. 41/2007 prin care s-a însuşit inventarul bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al judeţului, stabilit anterior şi aprobat prin Hotărârea nr. 102/2009.
Chiar în ipoteza în care H.C.J. nr. 41/2007 nu ar fi fost anulată, faptul că prin această hotărâre digurile de apărare nu ar fi fost incluse în domeniul public nu consfinţeşte situaţia per a contrario că cele două diguri sunt proprietatea vreunei persoane, în speţă a recurentei.
Relevant este şi faptul că părţi în litigiul în care a fost pronunţată Decizia nr. 442/2008 a Curţii de Apel Constanţa au fost Prefectul Judeţului Tulcea (reclamant) şi Consiliul Judeţean Tulcea (pârât), de altfel singurele care aveau calităţi procesuale în tranşarea acestei chestiuni, recurenta având calitatea de intervenientă.
Ca urmare, raportat la obiectul şi temeiul cauzei, atâta vreme cât recurenta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra bunurilor pentru care solicită despăgubiri, discuţiile legate de apartenenţa acestor bunuri domeniului public al judeţului ori celui privat sunt lipsite de relevanţă.
Chiar şi din perspectiva art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la C.E.D.O. dreptul trebuie să existe în patrimoniul celui care invocă protecţia, recurenta neputându-se plânge de o atingere a dreptului său de proprietate, câtă vreme nu demonstrează existenţa acestui drept de proprietate.
Având în vedere cele reţinute mai sus, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul SC D.S. SA, prin lichidator judiciar R.I.P.U.R.L. ca nefondat.
Cu privire la recursul pârâtei U.A.T. Judeţul Tulcea
Referitor la greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei de la acţiune ce face obiectul primului motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte apreciază că susţinerile recurentei nu pot fi reţinute.
Astfel, cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, termenul de 3 ani de la care a început să curgă dreptul la acţiune se calculează de la data dobândirii caracterului executoriu al Sentinţei civile nr. 806 din 26 martie 2010 pronunţată în Dosarul de revendicare nr. 1559/88/2009, având în vedere că până la acel moment SC D.S. SA s-a aflat în posesia bunurilor.
De la această dată s-a născut dreptul recurentei reclamante la acţiune potrivit regulei instituită de art. 7 din Decretului nr. 167/1958.
Nu pot fi reţinute ca date de la care termenul de prescripţie începe să curgă data publicării în M. Of. al unor legi având în vedere faptul că acestea nu au relevanţă în legătură cu problema dedusă judecăţii, singurul moment obiectiv faţă de care ambele părţi se pot raporta fiind caracterul irevocabil al litigiului de revendicare purtat între acestea.
Cea de-a doua critică adusă de către recurenta pârâtă vizează greşita interpretare a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. în sensul că instanţa de apel i-a redus cuantumul cheltuielilor de judecată, în speţă onorariul de avocat.
Deşi le încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9, susţinerile recurentei reprezintă aspecte ce ţin de netemeinicia deciziei, vizând chestiuni de apreciere ale instanţei de apel în baza unui text de lege.
Ca atare, acest motiv nu poate face obiectul controlului de legalitate al recursului.
Faţă de cele reţinute mai sus, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte urmează să respingă recursul SC U.A.T. SA - Judeţul Tulcea ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta SC D.S. SA - prin Lichidator Judiciar R.I.P.U.R.L. şi pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Tulcea împotriva deciziei civile nr. 600/ CA din 10 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 decembrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2362/2015. Civil. Contestaţie la executare.... | ICCJ. Decizia nr. 2222/2015. Civil → |
|---|
