ICCJ. Decizia nr. 2594/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2594/2015
Dosar nr. 2269/3/2014
Şedinţa publică din 19 noiembrie 2015
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti nr. 44914/299/2012, la data de 19 septembrie 2012, reclamantul S.M.F., în calitate de moştenitor legal, descendent de gradul II al defunctului P.D., a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti solicitând instanţei să se constate ilegalitatea şi nevalabilitatea ieşirii din patrimoniul titularului dreptului real principal, P.D. a apartamentului nr. 2 situat în Bucureşti str. A.I. 45 (Bulevardul L.C.), b-du. R. 45, poziţia nr. 5628 din anexă la Decretul nr. 92/1950; nevalabilitatea titlurilor statului asupra acestor imobile; restituirea în proprietate şi liniştită posesie a imobilului preluate abuziv; în subsidiar, dacă se va constata, că imobilele nu pot fi restituite în natură, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în cuantum de 50.000 euro.
Prin sentinţa civilă nr. 572 din 13 mai 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea, formulată de reclamant, ca fiind inadmisibilă.
Împotriva sentinţei instanţei de fond a formulat apel reclamantul S.M.F., iar prin decizia nr. 191-A din 17 aprilie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins, ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut în esenţă, că în mod corect tribunalul a respins acţiunea formulată de reclamant, ca inadmisibilă, apreciind că apelantul nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, iar faptul că se invocă prevederile Legii nr. 165/2013, care nu presupun o repunere în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 şi are ca scop urgentarea măsurilor de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, nu justifică temeiul juridic al cererii sale. S-a mai considerat că în mod corect, instanţa fondului, a avut în vedere principiile enunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în deciziile în interesul legii nr. 20/2007, nr. 33/2008 şi nr. 27/2011 şi având în vedere că apelantul nu şi-a exercitat acest drept în temeiul Legii nr. 10/2001 sau anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, va trebui să se supună condiţiilor de fond şi de formă de la data la care a investit instanţa de judecată. Nu au fost reţinute nici criticile apelantului, întemeiate pe jurispradenţa C.E.D.O., pe considerentul că instituirea unei procedurii prealabile nu reprezintă o îngrădire a accesului la justiţie, întrucât, dreptul său nu este unul actual, iar procedura judiciară nu poate înlocui sau substitui procedura prealabilă, atunci când aceasta este reglementată în mod expres de lege.
Împotriva acestei decizii a promovat recurs reclamantul S.M.F., prin care, în esenţă, a susţinut că nu se face distincţie între jurisprudenţa C.E.D.O. şi hotărârile pilot cu caracter normativ care, în temeiul prevederilor art. 20 din Constituţie, se aplică direct în dreptul intern, arătând că pentru un caz identic, România a fost obligată sa adopte Legea nr. 165/2013, sub sancţiunea excluderii din Consiliul Europei.
Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a solicitat şi repunerea în termenul de declararea a recursului, în condiţiile art. 103 C. proc. civ.
La termenul de judecată din 19 noiembrie 2015, Înalta Curte a invocat din oficiu excepţia tardivităţii declarării recursului, pe care o va analiza cu prioritate, în temeiul prevederilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ.
Cu privire la cererea de repunere în termenul de declarare a recursului, în raport de dispoziţiile art. 103 C. proc. civ., se reţine că reclamantul, deşi formulează această solicitare prin cererea de recurs, în conţinutul acesteia nu arată de ce nu ar trebui atrasă sancţiunea decăderii, respectiv, cazul prevăzut de lege, ori, împrejurarea mai presus de voinţa sa, prin care a fost împiedicat să exercite calea de atac. Cum reclamantul nu-şi susţine în nici un fel cererea, va fi aplicată sancţiunea prevăzută de textul invocat chiar de recurent, urmând a fi respinsă cererea de repunere în termenul de declarare a recursului.
Astfel, cererea de recurs va fi respinsă, ca tardiv formulată, pentru considerentele ce succed:
Conform art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel, iar potrivit art. 103 alin. (1) C. proc. civ., neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.
În speţă, decizia instanţei de apel a fost comunicată recurentului reclamant la data de 8 mai 2015, iar cererea de recurs a fost depusă la data de 10 august 2015, cu depăşirea termenul legal de 15 zile, împlinit în speţă, la data de 24 mai 2015, raportat la modul de calcul pe zile libere, prevăzut de art. 101 alin. (1) şi (5) C. proc. civ. pentru termenele statornicite pe zile, cum este şi cel din recurs.
De precizat că, reclamantul a indicat o adresă pentru comunicarea actelor de procedură la apărătorul său prin notele scrise depuse după închiderea dezbaterilor, însă, această situaţie nu este de natură a produce consecinţe juridice asupra exercitării în termen a recursului, cotă vreme notele scrise nu au fost depuse în timpul judecăţii, potrivit art. 98 C. proc. civ., ci după închiderea dezbaterilor, ceea ce echivalează cu neaducerea la cunoştinţă instanţei a schimbării domiciliului procesual ales al reclamantului.
Pe de altă parte, chiar dacă alegerea de domiciliu s-ar fi realizat cu nerespectarea prevederilor art. 98 C. proc. civ., actul procedural al comunicării deciziei recurate realizat în aceste condiţii ar fi putut fi sancţionat cu nulitatea relativă ce putea fi invocată numai de către partea vătămată, în speţă recurentul reclamant, care însă nu a invocat o asemenea excepţie în susţinerea cererii de repunere în termen.
În consecinţă, rezultă că actul procedural al comunicării deciziei recurate s-a îndeplinit legal, la vechiul domiciliu ales al reclamantului.
Pe cale de consecinţă, având în vedere că recurentul reclamant nu a făcut dovada depunerii recursului promovat în termenul legal şi nici nu a motivat cererea sa de repunere în termenul de declarare a recursului, faţă de prevederile art. 103 alin. (1), raportat la art. 301 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca tardiv, formulat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de repunere în termenul de declarare a recursului.
Respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamantul S.M.F. împotriva deciziei nr. 191-A din 17 aprilie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Ill-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 noiembrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2583/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2600/2015. Civil → |
|---|
