ICCJ. Decizia nr. 2785/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2785/2015
Dosar nr. 16896/3/2015
Şedinţa din camera de consiliu de la 9 decembrie 2015
Asupra conflictului de competenţă de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 16896/3/20 prin disjungere din Dosarul nr. 30989/3/2014, reclamantul T.G. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători „CFR Călători" SA obligarea pârâtei la plata tuturor sporurilor şi drepturilor salariale de care ar fi trebuit să beneficieze în baza contractului individual de muncă şi a contractului colectiv de muncă pentru perioada iulie 2011 şi până la data pronunţării hotărârii, la plata diferenţelor dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 RON şi cele efectiv încasate pentru anii 2011, 2012, 2013 şi până la soluţionarea prezentei cereri, la plata actualizării cu indicele de inflaţie a acestor sume de la data naşterii dreptului şi până la data plăţii efective precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În fapt, reclamantul a arătat că este salariat al pârâtei şi că potrivit prevederilor contractelor colective de muncă înregistrate la Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti din 24 martie 2011 şi din 20 martie 2012 trebuia să beneficieze de o serie de sporuri şi indemnizaţii, precum şi de un alt mod de calcul al salariului de bază, de care a fost privat de către angajator fără o justificare legală. A mai arătat reclamantul că prin această conduită a angajatorului i-a fost provocat un prejudiciu material a cărui acoperire se tinde a se realiza prin prezenta acţiune.
În drept, reclamantul şi-a întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 19/2000 şi ale C. muncii.
Prin sentinţa civilă nr. 4695 din 08 mai 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionarea a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut următoarele:
Reclamantul a învestit instanţa cu o cerere de soluţionare a unui conflict de muncă, aşa cum acesta este definit de dispoziţiile art. 231 C. muncii.
Potrivit dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, competenţa teritorială revine instanţei în raza căreia domiciliază reclamantul.
Cum domiciliul reclamantului este în judeţul Prahova, competenţa teritorială de soluţionare a cererii de chemare în judecată aparţine Tribunalului Prahova.
Învestit prin declinare, Tribunalul Prahova, prin sentinţa civilă nr. 2829 din 26 octombrie 2015, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale. Şi constatând intervenit conflictul negativ de competenţă a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestuia.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de reţinut următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.
Prin urmare, reclamantul este cel care are posibilitatea de a opta între două instanţe deopotrivă competente.
De asemenea, potrivit art. 116 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.
Reclamantul a optat pentru Tribunalul Bucureşti, ca instanţă în a cărei circumscripţie se afla locul său de muncă.
Ivindu-se conflictul negativ de competenţă, în raport de dispoziţiile art. 133 pct. 2 şi art. 135 alin. (1) C. proc. civ. a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Asupra conflictului negativ de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
În conformitate cu dispoziţiile art. 107 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., competenţa teritorială pentru judecarea cererilor de chemare în judecată aparţine instanţei în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.
Ca dispoziţie specială, art. 269 alin. (1) C. muncii, stipulează în alin. (1) că "Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti stabilite potrivit legii", iar alin. (2) că "Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa".
Pe de altă parte, art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede că "Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul”. Art. 216 din acelaşi act normativ stipulează că: "Dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc. civ.".
Asttel, potrivit art. 116 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., "Reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente".
Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 116 C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010, republicată, cu aplicarea dispoziţiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011, rezultă că în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competenţa teritorială este una alternativă, (fie cea de la locul unde îşi are domiciliul reclamantul, fie cea de la locul de muncă al acestuia), reclamantul fiind cel care face alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.
Aşa cum s-a reţinut şi în considerentele de mai sus, în cauza de faţă, instanţele aflate în conflict negativ de competenţă au fost sesizate cu o acţiune având ca obiect drepturi băneşti datorate în temeiul contractului individual de muncă şi a contractului colectiv de muncă.
De asemenea, se reţine că domiciliul reclamantului T.G. este în sat D., comuna Dumbrava, nr. 481, Municipiul Ploieşti, judeţul Prahova, conform menţiunilor din cererea de chemare în judecată, fila 3 a dosarului Tribunalului Bucureşti, iar locul de derulare al raporturilor de muncă se află la sediul pârâtei care se află în Bucureştii aşa cum reiese din considerentele deciziei Tribunalului Prahova).
Reiese deci, că, în aplicarea dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, atât Tribunalul Prahova, cât şi Tribunalul Bucureşti, erau deopotrivă competente în soluţionarea cauzei, reclamantul având alegerea între aceste două instanţe deopotrivă competente.
Or, din evidenţelor programului de gestiune a activităţii instanţelor, ECRIS, cererea de chemare în judecată, din care a fost disjunsă prezenta cerere, a fost înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, sub nr. 30989/3/2014, Prin urmare, reclamanţii, printre care şi reclamantul din prezenta cauză, T.G., prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Bucureşti a învestit în mod legal această instanţa, fixând în mod definitiv competenţa în favoarea acesteia.
Prin urmare, Tribunalul Bucureşti nu mai poate să dispună, nici din oficiu, nici la cererea pârâtului sau a oricărei alte părţi, declinarea competenţei, declarându-se necompetentă, prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire al competenţei, care nu este de ordine publică.
Astfel cum deja s-a arătat, opţiunea reclamantului între instanţele deopotrivă competente teritorial indicate de art. 210 din Legea nr. 62/2011 poate fi exercitată la momentul sesizării instanţei de judecată, ceea ce, în speţă, s-a şi întâmplat.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect drepturi băneşti, formulată de reclamantul T.G., în contradictoriu cu pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători, în favoarea Tribunalului Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect drepturi băneşti, formulată de reclamantul T.G., în contradictoriu cu pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători, în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă, publică, astăzi 9 decembrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1802/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2794/2015. Civil → |
|---|
