ICCJ. Decizia nr. 279/2015. Civil. Pretenţii. Recurs

Decizii civile ICCJ 2015

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia nr. 279/2015

Dosar nr. 58539/3/2010

Şedinţa publică din 30 ianuarie 2015

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Judecata în faţa primei instanţe. Obiectul şi cauza cererii principale, cererii reconvenţionale şi ale celei conexe. Sentinţa Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.

Prin cererea înregistrată la data de 3 decembrie 2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a comercială (reorganizată ca secţia a Vl-a civilă, potrivit art. 225 din Legea nr. 71/2011), sub nr. 58539/3/2010, reclamanta SC G.S.M. SA a chemat în judecată pe pârâta C.N.P.R. SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 5.277.668,56 RON, reprezentând debit conform facturilor emise în perioada 27 februarie 2009-25 iunie 2009 în baza contractului de prestări servicii din 27 aprilie 2006 şi a sumei de 703.147,22 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data comunicării convocării la conciliere, precum şi în continuare, până la achitarea integrală a debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat că a încheiat cu pârâta contractul de prestări servicii din 27 aprilie 2006 în baza căruia a furnizat servicii de administrare a convenţiilor de ridicare-depunere de numerar, în scopul asigurării necesarului pârâtei la unităţile bancare şi al minimizării costurilor aferente achiziţiei acestuia.

A precizat că remuneraţia sa a constat în suma fixă de 53.837 euro lunar, echivalent în RON şi într-un bonus de performanţă, plătit în funcţie de economiile realizate de pârâtă ca efect al renegocierii convenţiilor existente şi al încheierii de convenţii noi, prin obţinerea unui comision mediu agreat la nivelul reţelei pârâtei, mai mic decât cel stabilit drept criteriu pentru evaluarea performanţelor. Formula de calcul al bonusului de performanţă a fost detaliată de părţi în anexa I la contract.

Reclamanta a arătat că la 25 iunie 2009 pârâta a denunţat unilateral contractul şi că, întrucât a prestat serviciile, a procedat la emiterea a cinci facturi, din care doar două au fost achitate parţial, deşi niciun fel de obiecţii nu au fost ridicate cu privire la conţinutul sau plata facturilor. De asemenea, a afirmat că, potrivit art. 5.4 din contract, este îndreptăţită să primească o penalitate în procent de 0,04% din valoarea debitului restant, pentru orice sumă neplătită la termen.

La data de 16 decembrie 2011, pârâta a formulat o cerere reconvenţională, solicitând obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 14.241.173,21 RON, reprezentând contravaloarea bonusului de performanţă încasat necuvenit de reclamantă în perioada 1 octombrie 2006-31 ianuarie 2009, dar şi la plata sumei de 3.153.526,42 RON, reprezentând dobânda legală calculată până la data de 31 decembrie 2010 şi în continuare, până la momentul acoperirii prejudiciului, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, pârâta-reclamantă a arătat că în perioada cuprinsă între 1 octombrie 2006 şi 31 ianuarie 2009 bonusul de performanţă pe care l-a plătit către reclamanta-pârâtă nu are temei legal, lipsind contraprestaţia celei din urmă, iar această împrejurare a fost constatată de reprezentanţii Curţii de Conturi, prin procesul-verbal din 23 iunie 2009; prin decizia din 20 iulie 2009, Curtea de Conturi a dispus ca pârâta-reclamantă să recupereze sumele achitate necuvenit reclamantei-pârâte, în temeiul art. 1092 C. civ.

A mai arătat că în urma calculului efectuat de Direcţia Economică pentru perioada 1 februarie 2009-25 iunie 2009, s-a constatat că reclamanta-pârâtă deţine asupra sa o creanţă reală de numai 1.124.116,15 RON, care a solicitat să fie compensată cu suma pretinsă prin cererea reconvenţională.

Prin cererea înregistrată la data de 6 martie 2011, reclamanta C.N.P.R. SA a chemat în judecată pe pârâta SC G.S.M. SA, solicitând ca aceasta să fie obligată la plata sumei de 14.241.173,21 RON, reprezentând contravaloarea bonusului de performanţă încasat necuvenit de pârâtă în perioada 1 octombrie 2006-31 ianuarie 2009 şi la plata sumei de 3.153.526,42 RON, reprezentând dobânda legală calculată până la data de 31 decembrie 2010 şi în continuare, până la momentul acoperirii prejudiciului, cu cheltuieli de judecată, motivarea acestei cereri fiind identică cu cea expusă în cererea reconvenţională din Dosarul nr. 58539/3/2010.

Prin încheierea din 11 octombrie 2012, prima instanţă a dispus reunirea celor două dosare, în temeiul art. 96² din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.

Prin sentinţa civilă nr. 4242 din 23 mai 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a admis excepţia netimbrării cererii formulate de reclamanta C.N.P.R. SA, care a făcut obiectul Dosarului nr. 16796/3/2011, reunit cu dosarul de faţă şi, pe cale de consecinţă, a anulat respectiva cerere, ca netimbrată, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ce priveşte cererea reconvenţională, pentru pretenţiile având ca obiect contravaloarea bonusului de performanţă achitat anterior datei de 15 decembrie 2008, cuantificat în raportul de expertiză la suma de 11.207.450,05 RON, debit şi 3.179.333,22 RON, dobândă şi, prin urmare, a respins această cerere ca prescrisă, a respins cererea principală ca neîntemeiată, a admis în parte cererea reconventională şi a obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 2.129.287,11 RON, reprezentând bonus de performanţă necuvenit, a sumei de 459.400,93 RON, cu titlu de dobândă calculată până la 31 ianuarie 2009 şi la plata în continuare a dobânzii, până la achitarea debitului; totodată, a obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 32.002,88 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că excepţia de netimbrare a cererii conexe este fondată, întrucât nu au fost respectate cerinţele art. 20 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 146/1997 şi nici cele ale art. 9 din O.G. nr. 32/1995, nefiind îndeplinită obligaţia de achitare a sumei de 182.168,99 RON, datorată cu titlu de taxă judiciară de timbru şi nici timbrul judiciar, care fuseseră stabilite încă de la înregistrarea Dosarului nr. 16796/3/2011 şi comunicate reclamantei prin citaţie.

Împrejurarea că ulterior, faţă de dispoziţiile speciale ale art. 96² din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul Dosarului nr. 16796/3/2011 a fost reunită cu prezenta cauză a fost apreciată ca fiind irelevantă în acest context, întrucât dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 146/1997, potrivit cu care taxele de timbru se plătesc anticipat, nu fac vreo distincţie în ce priveşte cererile reunite/conexate, iar o asemenea interpretare a fost considerată ca fiind necesară întrucât cererea netimbrată a fost introdusă anterior cererii reconvenţionale şi se pune problema prescripţiei dreptului la acţiune, prin raportare la momentul introducerii fiecăreia dintre cele două cereri.

În considerarea acestor argumente, tribunalul a admis excepţia şi, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, a anulat cererea conexă, ca netimbrată.

În continuare, examinând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte cererea reconvenţională, pentru pretenţiile având ca obiect contravaloarea bonusului de performanţă achitat anterior datei de 15 decembrie 2008, cuantificate în raportul de expertiză la suma de 11.207.450,05 RON, debit şi 3.179.333,22 RON, dobândă, prima instanţă a evocat dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 şi a notat că cererea reconvenţională a fost înregistrată în Dosarul nr. 58539/3/2010 la data de 16 decembrie 2011. Totodată, a subliniat că deşi obiectul cererii reconvenţionale este identic cu cel al cererii conexe, pentru care a fost format Dosarul nr. 16796/3/2011, în condiţiile în care aceasta din urmă a fost anulată, data la care ea a fost înregistrată, 6 martie 2011, nu poate fi avută în vedere, căci o cerere de chemare în judecată anulată nu întrerupe cursul prescripţiei, potrivit art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958. Tribunalul a citat şi prevederile art. 8 din decret şi a apreciat că, faţă de temeiul invocat în cererea reconvenţională, art. 1092 C. civ., la momentul plăţii, pârâta-reclamantă trebuia şi putea să cunoască împrejurarea că face o plată nedatorată, achitând un bonus de performanţă necuvenit, fiind în posesia tuturor elementelor necesare verificării sumelor cuprinse în facturi.

De aceea, a constatat ca prescris dreptul la acţiune în ce priveşte pretenţiile din cererea reconvenţională având ca obiect contravaloarea bonusului de performanţă achitat anterior datei de 15 decembrie 2008, cuantificat în raportul de expertiză la suma de 11.207.459,05 RON, debit şi 3.179.333,22 RON, dobândă şi, ca o consecinţă, a respins această cerere ca prescrisă.

Pe fond, prima instanţă a reţinut că între SC R.T. SA, care prin hotărârea A.G.A. din 30 august 2010 şi-a schimbat denumirea în SC G.S.M. SA, în calitate de prestator şi C.N.P.R. SA, în calitate de beneficiar, s-a încheiat contractul de prestări servicii din 27 aprilie 2006, având ca obiect prestarea serviciilor prevăzute la pct. 3 în schimbul unei remuneraţii, printre serviciile enumerate aflându-se administrarea convenţiilor de ridicare-depunere numerar, întreprinderea de demersuri pentru încheierea de noi acorduri privind depunerea-ridicarea de numerar, pentru încheierea de acorduri cu clienţi nebancari care produc fluxuri de numerar, evaluarea şi îmbunătăţirea acordurilor încheiate cu băncile şi alţi clienţi nebancari privind activitatea de încasări şi ridicări de numerar sau distribuire de produse bancare, consultanţă în ce priveşte adoptarea şi implementarea de soluţii moderne de plată, servicii de cash management pentru beneficiar în relaţia cu clienţii, consultanţă privind distribuirea de produse bancare şi nebancare, activităţi de training şi de consultanţă privind organizarea şi optimizarea fluxurilor de numerar.

A mai notat că potrivit art. 5.1 din contract, remuneraţia prestatorului a fost stabilită la suma de 53.837 euro lunar la care se adaugă T.V.A., iar pentru fiecare convenţie nou încheiată sau renegociată sub pragul mediu agreat de 0,143% s-a stabilit un bonus de performanţă lunar de 50% din economia realizată, prestatorul urmând a emite lunar, în conformitate cu art. 5.2, o factură fiscală împreună cu rapoarte detaliate de activitate pentru serviciile prestate în luna precedentă.

Părţile au încheiat cinci acte adiţionale la acest contract, prin primul dintre ele modificând bonusul de performanţă.

Toate aceste cinci acte adiţionale au fost anulate, prin decizia nr. 1126 din 1 martie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la cererea Autorităţii Naţionale pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice, motivat de faptul că la încheierea lor nu au fost respectate prevederile O.U.G. nr. 34/2006.

Cum nulitatea unui act juridic lipseşte total de efecte actul juridic respectiv, prima instanţă a precizat că, în analiza pretenţiilor reciproce ale părţilor, nu a avut în vedere actele adiţionale anulate, ci a aplicat dispoziţiile contractului iniţial.

Examinând cererea principală şi probele administrate, tribunalul a notat că în raportul de expertiză s-a constatat că, în raport de contractul iniţial şi de actele adiţionale, reclamanta a calculat şi a facturat în plus suma de 2.474,79 RON, cu titlu de bonus de performanţă.

În ce priveşte bonusul de performanţă calculat conform contractului iniţial, a luat act că expertiza a reţinut că acesta este, pentru achiziţiile în RON, în sumă totală de 286.839,58 RON, pârâta-reclamantă plătind suma de 15.799.393,55 RON, dar şi că expertul a mai arătat că, în ipoteza neîncheierii actelor adiţionale la contractul iniţial, nu se datorează aceste bonusuri pentru perioada 15 decembrie 2008-31 ianuarie 2009.

Având în vedere aceste considerente, prima instanţă a respins ca neîntemeiată cererea principală.

În ce priveşte cererea reconvenţională, întemeiată pe prevederile legale privind plata nedatorată, tribunalul a notat că art. 992 şi art. 993 C. civ. consacră dreptul solvensului şi obligaţia accipiensului la restituirea plăţii nedatorate şi a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile plăţii nedatorate, în sensul că prestaţia efectuată de pârâta-reclamantă a fost făcută în executarea unei obligaţii, cu titlu de plată, deşi creanţa în vederea căreia s-a făcut plata nu exista, plata fiind făcută din eroare, din credinţa că facturile prezentate conţin un debit calculat corect.

Verificând calculele efectuate de expert, prima instanţă a reţinut că pentru perioada 15 decembrie 2008-31 ianuarie 2009, sumele achitate nedatorat sunt de 2.129.287,11 RON, reprezentând bonus de performanţă şi 459.400,93 RON, dobândă calculată până la 31 ianuarie 2009, aşa încât a obligat-o pe reclamanta-pârâtă la plata acestei sume către pârâta-reclamantă, precum şi la plata dobânzii legale în continuare până la achitarea debitului, în temeiul art. 43 C. com.

În aplicarea art. 274 C. proc. civ., a obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 32.002,88 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în limita pretenţiilor admise.

Apelurile. Decizia instanţei de prim control judiciar împotriva acestei sentinţe, ambele părţi au declarat apel, iar prin decizia civilă nr. 95 din 6 februarie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis apelul promovat de către reclamanta-pârâtă SC G.S.M. SA, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a admis în parte acţiunea principală şi a obligat-o pe pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă sumei de 1.124.116,15 RON, reprezentând contravaloare servicii, a compensat creanţele reciproce constând în debitele principale ale părţilor, până la concurenţa sumei de mai sus, rămânând un rest de plată de 1.005.171 RON, reprezentând bonus plătit nedatorat, în sarcina de plată a reclamantei-pârâte, a compensat între părţi în totalitate cheltuielile de judecată din prima instanţă, a păstrat în rest dispoziţiile sentinţei apelate, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta-reclamantă C.N.P.R. SA şi a obligat-o pe aceasta la plata sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a decide astfel, instanţa de prim control judiciar a reţinut că prin apelul său, pârâta-reclamantă C.N.P.R. SA a ridicat problema soluţionării excepţiilor privitoare la timbrajul cererii reunite şi la prescripţia parţială a pretenţiilor sale şi problema cuantumului cheltuielilor de judecată.

Examinând criticile referitoare la soluţia dată excepţiei netimbrării cererii înregistrate la Tribunalul Bucureşti sub nr. 16796/3/2011, curtea de apel a apreciat că temeiul legal al reunirii nu este art. 96² din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, deoarece acest text nu reprezintă o normă procedurală, ci doar una regulamentară, de organizare a activităţii de judecată, care impune repartizarea pricinilor identice aflate pe rol aceluiaşi complet; în aceste condiţii, a reţinut că reunirea Dosarului nr. 16796/3/2011 la cel de faţă (identitatea de părţi, obiect şi cauză îndeplinindu-se între cererea reconvenţională din Dosarul nr. 58539/3/2010 şi cererea principală din Dosarul nr. 16796/3/2011) s-a făcut în temeiul art. 163 alin. (2) C. proc. civ., situaţia fiind cea a unor cereri litispendente.

În continuare, instanţa de apel a subliniat atât că taxa de timbru se datorează într-adevăr anticipat, cât şi că după admiterea litispendenţei nu mai subzistă două cereri, ci una singură. A considerat astfel că problema timbrării trebuia judecată anterior soluţionării excepţiei de litispendenţă, tocmai pentru că litispendenţa nici nu ar mai fi existat dacă excepţia netimbrării era admisă. Cu toate că această ordine nu a fost respectată de către instanţa de fond, ea nu constituie un motiv de apel în cadrul apelului formulat de pârâta-reclamantă, care a criticat însăşi existenţa obligaţiei de timbrare a cererii anulate; cum însă această obligaţie incumba părţii încă de la depunerea cererii, instanţa de apel a apreciat că prima critică adusă sentinţei nu poate fi primită.

În ce priveşte prescripţia parţială a pretenţiilor formulate de pârâta-reclamantă, curtea de apel a notat cu prioritate că niciuna dintre părţi nu contestă termenul de prescripţie de 3 ani, ci modul de curgere, subliniind că problema prescripţiei trebuie raportată la cauza pretenţiei.

Astfel, din analiza cererii reconvenţionale, a reţinut că suma pretinsă reprezintă bonus de performanţă încasat necuvenit de reclamanta-pârâtă, pentru lipsa contraprestaţiei acesteia, cauza fiind plata nedatorată fondată pe aceste considerente, iar nu pe efectele retroactive ale nulităţii actelor adiţionale, pentru că o asemenea justificare ar echivala cu modificarea în apel a cauzei pretenţiilor deduse judecăţii pe cale reconvenţională.

De aceea, instanţa de apel a considerat că, sub aspectul momentului de început al termenului de prescripţie, relevantă este nu data hotărârii de anulare a actelor adiţionale, ci cea la care pârâta-reclamantă putea şi trebuia să cunoască inexistenţa datoriei constând în valoarea bonusului de performanţă.

Prin urmare, pentru orice sumă plătită în cei trei ani anteriori datei formulării cererii reconvenţionale, 16 decembrie 2011, cererea de litispendenţă anulată neputând avea efect întreruptiv al termenului de prescripţie, curtea de apel a apreciat că în oricare zi ar începe să curgă termenul de prescripţie acesta tot nu ar fi împlinit, problema trebuind raportată la sumele plătite până la 15 decembrie 2008.

Cum însă prin apel, pârâta-reclamantă a criticat soluţia instanţei de fond doar din perspectiva nereţinerii faptului că începutul termenului de prescripţie ar coincide cu data hotărârii irevocabile de anulare a actelor adiţionale, curtea de apel a apreciat că nici pe acest aspect apelul pârâtei-reclamante nu este fondat.

În ceea ce priveşte apelul formulat de reclamanta-pârâtă, instanţa de prim control judiciar a reţinut că potrivit art. 5 din contractul iniţial al părţilor, pârâta-reclamantă trebuia să plătească atât o remuneraţie lunară fixă (de 53.837 euro), cât şi un bonus de performanţă, existând deci o componentă a preţului contractului care nu depindea de calitatea rezultatelor obţinute şi nici de valabilitatea actelor adiţionale, care nu au modificat această clauză.

De aceea, în temeiul art. 969 C. civ., instanţa de apel a recunoscut existenţa obligaţiei de plată a sumei de 1.124.116,15 RON, cu titlu de debit principal, în sarcina pârâtei-reclamante.

A mai subliniat că soluţia nu poate face abstracţie de nulitatea actelor adiţionale, întrucât aceasta atrage neaplicarea lor pentru viitor şi, în speţă, este lipsită de relevanţă măsura în care nulitatea produce efecte retroactive pentru că pretenţia reclamantei asupra bonusului de performanţă facturat conform actelor adiţionale nu a fost executată; ca atare, nu este cazul unei repuneri în vreo situaţie anterioară, ci al asigurării executării unor clauze contractuale ce nu mai există ca efect al hotărârii judecătoreşti irevocabile de anulare a actelor adiţionale.

Prin urmare, pretenţiile fundamentate pe aceste acte adiţionale nu au fost primite, curtea de apel precizând că nu poate schimba fundamentul pretenţiilor şi că astfel nu poate să analizeze dacă aceste pretenţii ar putea fi acordate în baza contractului iniţial. în consecinţă, pretenţiile reclamantei fundamentate pe obligativitatea executării actelor adiţionale nu au fost primite.

Criticile reclamantei-pârâte la soluţia dată cererii reconvenţionale, ce vizează incompatibilitatea instituţiei plăţii nedatorate cu existenţa între părţi a unui contract au fost înlăturate, instanţa de prim control judiciar apreciind că dacă este real că plata nedatorată se situează în afara sferei unui contract, câmpul de aplicare a acestuia încetează nu numai atunci când este incidenţă nulitatea sa, ci şi când sumele au fost plătite „peste” prevederile sale.

Cum în speţă pretenţia reconvenţională fundamentată pe plata unui bonus de performanţă în condiţiile neatingerii criteriilor de performanţă a serviciilor stabilite are ca ipoteză pretinsă o plată făcută în afara clauzelor contractuale, ea nu poate fi considerată ca fiind incompatibilă cu existenţa contractului dintre părţi.

Pe de altă parte, din examinarea concluziilor raportului de expertiză contabilă, instanţa de apel a reţinut că în perioada 15 decembrie 2008-31 ianuarie 2009 pârâta-reclamantă a plătit peste prevederile contractuale suma totală de 2.337.536,15 RON, deşi nu avea această obligaţie, deoarece în acest interval de timp nu au fost îndeplinite cerinţele de performanţă (sumă faţă de care prima instanţă a acordat mai puţin afirmând că expertul a reţinut suma de 2.129.287,11 RON, însă pârâta nu a criticat în apelul său acest aspect).

Prin urmare, a apreciat că în mod corect prima instanţă a stabilit obligaţia de plată a reclamantei-pârâte faţă de pârâta-reclamantă pentru această sumă.

În concluzie, reţinând că pârâta-reclamantă datorează reclamantei-pârâte suma de 1.124.116,15 RON şi că reclamanta-pârâtă îi datorează pârâtei-reclamante suma de 2.129.287,11 RON, creanţele fiind certe, lichide şi exigibile, curtea de apel a constatat că între ele operează compensarea legală până la concurenţa sumei celei mai mici, conform art. 1144 C. civ., rămânând astfel un rest de plată de 1.005.171 RON, reprezentând bonus plătit nedatorat, în sarcina de plată a reclamantei-pârâte.

Cum compensarea operează de drept din momentul naşterii celor două obligaţii reciproce, ca un mod de stingere a obligaţiei, instanţa de apel a apreciat că reclamanta-pârâtă nu poate considera că pârâta-reclamantă ar fi fost în întârziere cu plata sumei de 1.124.116,15 RON, aşa încât nu poate pretinde penalităţi de întârziere. Similar, a subliniat că de compensare se va ţine cont la calculul dobânzilor acordate de prima instanţă (întrucât partea din sentinţă referitoare la plata dobânzilor nu a fost apelată de niciuna din pârţi).

Întrucât atât cererea principală, cât şi cererea reconvenţională au fost admise, cheltuielile de judecată din prima instanţă au fost compensate în totalitate, în temeiul art. 276 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată din apel, curtea de apel a notat că singurul apel admis este cel al reclamantei-pârâte şi doar sub aspectul unei părţi din pretenţiile invocate; având în vedere taxa de timbru redusă plătită de către această apelantă şi procentul din pretenţii ce a fost admis, instanţa de apel a acordat acestei apelante suma de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Recursurile. Motivele de nelegalitate invocate împotriva acestei decizii, ambele părţi au declarat recurs.

Prin calea de atac exercitată, recurenta SC G.S.M. SA a solicitat modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului său şi schimbării în parte a sentinţei tribunalului, în principal în sensul admiterii în tot a cererii principale şi respingerii celei reconvenţionale, iar în subsidiar, în sensul aplicării dobânzii legale numai asupra sumei de 1.005.171 RON, rezultată în urma compensării, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, această recurentă a arătat că decizia atacată a fost motivată contradictoriu, pronunţată prin interpretarea greşită a clauzelor contractuale şi dată cu încălcarea legii; a invocat, astfel, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea primelor două motive de recurs, pe care Ie-a tratat împreună, a arătat, după ce a citat o serie de paragrafe din considerentele deciziei atacate, că deşi instanţa de apel a considerat că temeiul cererii reconvenţionale îl constituie plata nedatorată, iar nulitatea actelor adiţionale nu poate fi adusă în discuţie deoarece s-ar schimba cauza respectivei cereri în apel, a menţinut apoi dispoziţiile nelegale ale primei instanţe, prin ignorarea propriului său efort, raportat la prevederile actului adiţional din 2 aprilie 2008, pe deplin aplicabil la data facturării şi a plăţii bonusului de performanţă. De aceea, a apreciat că reţinerea de către curtea de apel a necesităţii încheierii unor noi contracte în perioada supusă analizei este de natură să conducă spre concluzia interpretării greşite a art. 5.1 (iii) din contract, ale cărui prevederi sunt clare şi care nu impun, ca o condiţie prealabilă, încheierea de asemenea noi contracte pentru plata bonusului de performanţă.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a fost circumstanţiat de autoarea căii de atac următoarelor trei ipoteze:

Prima vizează greşita menţinere a sentinţei de fond sub aspectul respingerii cererii sale de acordare a bonusului de performanţă facturat la nivelul lunilor ianuarie-iunie 2009.

Astfel, recurenta-reclamantă-pârâtă a apreciat că deşi instanţa de apel a reţinut că sumele pe care le pretinde nu i-au fost plătite de partea adversă, a omis să constate că obligaţia sa fusese îndeplinită, aspect care impune aplicarea excepţiei neretroactivităţii efectelor nulităţii absolute în cazul contractelor cu executare succesivă. Prin urmare, a considerat că doar în mod formal curtea de apel a invocat lipsa de relevanţă a măsurii în care nulitatea produce sau nu efecte retroactive, deoarece, în realitate, a luat în considerare efectele deciziei de anulare pentru prestaţiile executate deja, stabilind aşadar, de facto, efectul retroactiv al nulităţii.

În acest context, SC G.S.M. SA a considerat că nulitatea actelor adiţionale îşi produce efectele ex nune, fără să afecteze obligaţia părţii adverse de a achita contravaloarea facturilor emise în baza actelor adiţionale pentru serviciile prestate până la data pronunţării deciziei Înaltei Curţi, precum şi a penalităţilor aferente.

A doua ipoteză circumscrisă motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se referă la greşita menţinere a sentinţei tribunalului, sub aspectul admiterii parţiale a cererii reconvenţionale pe temeiul plăţii nedatorate.

Recurenta-reclamantă-pârâtă a susţinut că instanţa de prim control judiciar a încălcat art. 992 C. civ., care condiţionează admisibilitatea acţiunii în repetiţiune de inexistenţa între părţi a unui contract.

Ultima ipoteză avută în vedere în cadrul acestui motiv de recurs derivă din neîndeplinirea de către curtea de apel a obligaţiei de a schimba hotărârea primei instanţe, ca urmare a compensării datoriilor principale, şi în sensul compensării celor accesorii.

În acest context, autoarea cererii de recurs a arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., atunci când a reţinut că partea din sentinţă referitoare la plata dobânzilor nu a fost atacată de niciuna dintre părţi.

În realitate, recurenta-reclamantă-pârâtă a arătat că pe calea apelului său a solicitat schimbarea hotărârii în sensul respingerii în tot a cererii reconvenţionale (care privea debitul principal şi dobânda legală aferentă), aşa încât devoluţiunea era una totală.

Prin recursul său, C.N.P.R. SA a solicitat modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii cererii principale şi admiterii în totalitate a cererii reconvenţionale.

În motivare, după ce a invocat incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă-reclamantă a arătat că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că temeiul cererii sale reconvenţionale l-a constituit plata nedatorată.

Astfel, această recurentă a precizat că examinarea considerentelor deciziei nr. 1126 din 1 martie 2012 a Înaltei Curţi relevă că actele adiţionale prin care s-au modificat elemente esenţiale ale contractului, durata şi preţul, au constituit veritabile contracte noi, încheiate cu eludarea dispoziţiilor imperative ale O.U.G. nr. 34/2006.

Aşadar, autoarea acestei căi de atac a arătat că nu contractul iniţial guverna raportul dintre părţi, ci cele modificatoare, care le exprimau voinţa reală, dar acestea au fost irevocabil anulate, ceea ce are efect repunerea părţilor în situaţia anterioară; totodată, recurenta-pârâtă-reclamantă a susţinut că prin desfiinţarea lor, a dispărut şi temeiul juridic al executării obligaţiilor, aşa încât nu contractul nul poate fi fundament al cererii de restituire a prestaţiilor, ci faptul juridic licit al plăţii nedatorate, producându-se astfel o schimbare a temeiului de drept al restituirii.

Referindu-se la modalitatea în care instanţele anterioare au soluţionat excepţia prescripţiei, recurenta C.N.P.R. SA a arătat că dreptul la restituirea sumei plătite în plus în temeiul actelor adiţionale nule este prescriptibil în termenul general de 3 ani, dar că acesta a început să curgă de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de constatare a nulităţii absolute, respectiv din 1 martie 2012, afirmând că atunci s-a născut dreptul său la acţiune, potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În continuare, a arătat că neretroactivitatea nulităţii actelor juridice cu executare succesivă a fost reglementată sub imperiul C. civ. de la 1864 ca excepţie de la principiul retroactivităţii, justificată de imposibilitatea obiectivă a restituirii prestaţiilor în situaţia unor astfel de acte, însă noua legislaţie civilă nu mai prevede o asemenea excepţie.

În cauza de faţă, recurenta-pârâtă-reclamantă a apreciat că este posibilă restabilirea situaţiei anterioare, dar şi că într-o serie de decizii de speţă, instanţa supremă a confirmat că dacă restituirea prestaţiilor este admisibilă, în cazul unui contract cu executare succesivă, aceasta nu poate fi interpretată ca o excepţie de la efectul retroactivităţii şi de la principiul restabilirii situaţiei anterioare. Astfel, citând şi din jurisprudenţa instanţei europene, autoarea acestui recurs a considerat că instanţele ulterior sesizate trebuie să valorifice soluţiile anterioare, pentru a înlătura percepţia de nepredictibilitate a actului de justiţie, ce poate izvorî dintr-o aplicare în mod neunitar a legii la cazuri concrete, asemănătoare.

Apreciind, aşadar, că sunt excluse nu doar ipoteza executării actelor adiţionale, ci şi cea a contractului iniţial, recurenta C.N.P.R. SA a apreciat că este vădit neîntemeiată pretenţia părţii adverse de obligare a sa la plata oricăror obligaţii aferente executării contractului din 27 aprilie 2006, întrucât între părţi se executau relaţiile agreate prin actele adiţionale, care materializau voinţa lor reală.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate de părţi, înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu preliminar, se cuvine subliniat că atât timp cât prin calea de atac pe care a exercitat-o, recurenta-pârâtă-reclamantă aduce în discuţie faptul că nu doar actele adiţionale anulate nu mai pot fi executate, dar nici contractul iniţial, acest recurs trebuie examinat cu prioritate faţă de cel al recurentei-reclamante-pârâte, care susţine aplicarea actelor adiţionale.

În mod expres, C.N.P.R. SA a invocat două motive de recurs, respectiv cele reglementate de art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora hotărârea atacată va fi modificată când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura sau înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia sau când hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Cum această recurentă nu şi-a prezentat criticile, subsumat, fiecăruia dintre cele două motive de recurs invocate, analiza instanţei supreme va porni de la examinarea prioritară a fiecărui text de lege mai sus evocat şi, în măsura în care vor fi identificate, între criticile recurentei, aspecte ce vor putea fi circumscrise acestor dispoziţii legale, ele vor fi detaliate distinct; în acest context, se impune a se atrage atenţia părţilor că aspectele legate de interpretarea probatoriului nu fac obiect al examinării Înaltei Curţi, a cărei analiză este limitată, de chiar conţinutul introductiv al art. 304 C. proc. civ., doar criticilor de nelegalitate, nu şi celor de netemeinicie, de vreme ce recursul este o cale extraordinară de atac, nedevolutivă.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sancţionează doar schimbarea naturii sau înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii, realizată ca urmare a unei interpretări greşite a acestuia. Exclusiv interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii nu se circumscrie ipotezei reglementate de textul legal mai sus evocat, care nu o sancţionează, ca atare, ci se referă numai la schimbarea naturii sau înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii, realizată ca urmare a unei interpretări greşite, concluzie care rezultă cu claritate din interpretarea gramaticală a textului art. 304 pct. 8 C. proc. civ., din utilizarea de către legiuitor a verbului „a interpreta” la modul gerunziu; prin urmare, interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii trebuie înţeleasă doar în dependenţă cu verbul la modul personal, care în textul legii are în vedere schimbarea naturii sau a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Pe de altă parte, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. conţine trei ipoteze: lipsa de temei legal a hotărârii, pronunţarea acesteia cu încălcarea legii sau cu greşita ei aplicare; dintre acestea, recurenta a invocat doar aplicarea eronată a legii, respectiv a art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Pornind de la aceste consideraţii principiale, Înalta Curte ia act de susţinerea recurentei-pârâte-reclamante, potrivit căreia în mod greşit ar fi reţinut instanţa de apel că temeiul cererii sale reconvenţionale l-a constituit plata nedatorată.

În continuare, această recurentă a precizat că analiza considerentelor deciziei nr. 1126 din 1 martie 2012 a Înaltei Curţi relevă că actele adiţionale prin care s-au modificat elemente esenţiale ale contractului, durata şi preţul, au constituit veritabile contracte noi, încheiate cu eludarea dispoziţiilor imperative ale O.U.G. nr. 34/2006, dar şi că nu contractul iniţial guverna raporturile dintre părţi, ci cele modificatoare, care le exprimau voinţa reală, însă acestea au fost irevocabil anulate, ceea ce are efect repunerea părţilor în situaţia anterioară; totodată, recurenta-pârâtă-reclamantă a susţinut că prin desfiinţarea lor, a dispărut şi temeiul juridic al executării obligaţiilor, aşa că nu contractul nul poate fi fundament al cererii de restituire a prestaţiilor, ci faptul juridic licit al plăţii nedatorate, producându-se astfel o schimbare a temeiului de drept al restituirii.

Această expunere amplă a criticilor expuse de recurenta C.N.P.R. SA a fost făcută doar pentru a sublinia intenţia sa de a schimba, în căile de atac, temeiul cererii reconvenţionale, deşi o asemenea atitudine este interzisă de prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., text de lege aplicabil, potrivit normei de trimitere cuprinse în art. 316 C. proc. civ., şi în recurs, căci nu pe nulitatea actelor adiţionale s-a fundamentat formularea la 16 decembrie 2011 a cererii reconvenţionale, ci, în mod expres, pe împrejurarea că între 1 octombrie 2006 şi 31 ianuarie 2009 pârâta-reclamantă a plătit către reclamanta-pârâtă bonusul de performanţă fără temei, în lipsa vreunei contraprestaţii, fapt constatat de către reprezentanţii Curţii de Conturi, care i-au impus să recupereze sumele astfel achitate; temeiul l-a constituit, aşadar, plata nedatorată. De altfel, nulitatea actelor adiţionale a fost pronunţată la data de 1 martie 2012, ulterior sesizării tribunalului cu cererea reconvenţională, ceea ce demonstrează, o dată în plus, că nu pe această împrejurare se întemeia respectiva cerere.

Prin urmare, acestea sunt limitele în care în mod corect tribunalul a judecat cererea reconvenţională, şi tot acestea sunt limitele în care sentinţa putea fi apelată, decizia pronunţată în calea ordinară de atac putea fi recurată, iar controlul judiciar putea fi exercitat.

În considerarea acestor argumente, Înalta Curte constată că temeiul juridic al cererii reconvenţionale, care nu poate fi schimbat în căile de atac, îl constituie plata nedatorată pentru motivele expuse de autoarea cererii, nu însă nulitatea actelor adiţionale.

Mai mult, interesul acestei recurente în susţinerea silogismului său constă în modificarea soluţiei date de prima instanţă şi confirmată în apel, excepţiei prescripţiei, însă, atât timp cât instanţa supremă a reţinut deja, în acord cu instanţele anterioare, că plata nedatorată, iar nu nulitatea actelor adiţionale, constituie temeiul juridic al cererii reconvenţionale, nu poate fi primită susţinerea C.N.P.R. SA potrivit căreia termenul de prescripţie a dreptului la restituirea sumei plătite în plus ar fi început să curgă de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de constatare a nulităţii absolute, respectiv din 1 martie 2012, în conformitate cu art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958; nu acest text este aplicabil speţei în ceea ce priveşte determinarea momentului de început ai cursului prescripţiei, ci art. 8 din acelaşi decret; sub acest aspect însă, recurenta-pârâtă-reclamantă nu a prezentat nicio critică.

Prin urmare, soluţia dată excepţiei prescripţiei este una legală.

Celelalte critici ale recurentei C.N.P.R. SA sunt expuse în combaterea cererii principale, aşa încât ele vor fi luate în analiză, subsecvent examinării căii de atac promovate de SC G.S.M. SA; aceasta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.

Primul dintre ele, cel reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., presupune ca hotărârea să fie nemotivată sau să cuprindă motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Art. 261 pct. 5 C. proc. civ. prevede obligaţia pentru instanţa de judecată de a arăta în cadrul hotărârii motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.

Nerespectarea acestei dispoziţii are aptitudinea de a atrage nulitatea hotărârii în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., când partea interesată ar dovedi existenţa unei vătămări care nu poate fi înlăturată altfel; pierderea procesului nu se constituie într-o astfel de vătămare.

Pe de altă parte, contradicţia la care se referă art. 304 pct. 7 C. proc. civ., trebuie să fie una de natură să conducă spre concluzia că hotărârea este practic nemotivată. Se întâlnesc asemenea situaţii atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele netemeinicia sau atunci când se reţine caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc.

Ipoteza motivelor străine de natura pricinii nu a fost invocată de către recurenta-reclamantă-pârâtă.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a fost întemeiat pe împrejurarea că deşi instanţa de apel a considerat că temeiul cererii reconvenţionale îl constituie plata nedatorată, iar nulitatea actelor adiţionale nu poate fi adusă în discuţie deoarece s-ar schimba cauza respectivei cereri în apel, a menţinut apoi dispoziţiile primei instanţe, ignorându-i efortului propriu raportat la prevederile actului adiţional din 2 aprilie 2008, care era pe deplin aplicabil la data facturării bonusului de performanţă.

Această argumentare a instanţei de prim control judiciar nu este una contradictorie, deoarece, după cum s-a reţinut deja, temeiul juridic al cererii reconvenţionale l-a constituit plata nedatorată şi, numai în acest context, instanţa de apel a notat că nulitatea actelor adiţionale nu poate fi invocată (căci s-ar fi schimbat astfel cauza cererii în apel, în scopul urmărit de autoarea căii de atac de a obţine o modificare a hotărârii date prescripţiei).

Prin urmare, Înalta Curte constată că dacă nulitatea actelor adiţionale nu putea să aibă niciun efect sub aspectul stabilirii momentului de început al curgerii prescripţiei, întrucât ea nu se constituia în temei al cererii reconvenţionale, aceasta nu putea să implice posibilitatea ignorării efectelor nulităţii de către judecătorul sesizat tocmai cu soluţionarea unei cereri de obligare la executarea unei prestaţii în baza actelor nule.

Considerentele expuse anterior conduc către concluzia că în speţă nu se verifică măsura în care instanţele anterioare ar fi dat eficienţă efectelor nulităţii într-una dintre cererile cu care fuseseră sesizate (în cea principală) şi, apoi, le-ar fi ignorat în cererea reconventională, aşa încât motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este nefondat, decizia atacată nefiind, prin urmare, motivată contradictoriu.

Subsumat motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă-pârâtă a arătat că reţinerea de către curtea de apel a necesităţii încheierii unor noi contracte în perioada supusă analizei este de natură să conducă spre concluzia interpretării greşite a art. 5.1 (iii) din contract, ale cărui prevederi sunt clare şi care nu impun, ca o condiţie prealabilă, încheierea de asemenea noi contracte pentru plata bonusului de performanţă.

După cum s-a reţinut însă deja, acest motivul de recurs sancţionează doar schimbarea naturii sau înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii, realizată ca urmare a unei interpretări greşite a acestuia, dar nu şi interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, în sine; o reluare a argumentelor care au condus la această concluzie este inutilă, de vreme ce au fost expuse în preambulul prezentelor considerente, dar ele relevă că nici acest motiv de nelegalitate nu este fondat.

În realitate, aspectele fundamentale ale recursului declarat de SC G.S.M. SA sunt circumscrise mai mult ipotezelor art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.; cea din art. 304 pct. 8 C. proc. civ. pare a fi fost invocată mai mult formal.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a fost circumstanţiat de autoarea căii de atac mai multor ipoteze.

Prima vizează greşita menţinere a sentinţei de fond sub aspectul respingerii cererii sale de acordare a bonusului de performanţă facturat la nivelul lunilor ianuarie-iunie 2009.

În examinarea acestei critici, Înalta Curte constată că efectul nulităţii, privită ca sancţiune care lipseşte actul juridic civil de efectele contrarii normelor legale edictate pentru încheierea sa valabilă, constă în desfiinţarea raportului juridic civil născut din actul juridic civil nul şi, ca atare, în restabilirea legalităţii.

Principiile efectelor nulităţii, evidenţiate constant în doctrină, dar şi confirmate de jurisprudentă, sunt retroactivitatea, repunerea în situaţia anterioară şi anularea nu doar a actului iniţial, ci şi a celui subsecvent, ultimele fiind doar consecinţe ale retroactivităţii, pe care astfel o asigură, în mod efectiv.

În speţă, recurenta-reclamantă-pârâtă apreciază că nulitatea actelor adiţionale îşi produce efectele ex nune, fără să afecteze obligaţia părţii adverse de a-i achita contravaloarea facturilor emise în baza actelor adiţionale pentru serviciile prestate până la data pronunţării deciziei de anulare a actelor adiţionale, precum şi a penalităţilor aferente.

Aşadar, această recurentă pune în discuţie ipoteza neretroactivităţii efectelor nulităţii în cazul actelor adiţionale, fără să aibă în vedere faptul că în sistemul C. civ. de la 1864, care guvernează raporturile dintre părţi, menţinerea efectelor produse de un contract cu executare succesivă nul era privită ca o excepţie nu de la principiul retroactivităţii, ci de la principiul restitutio in integrum, şi ea era determinată de o imposibilitate obiectivă de restituire a prestaţiilor în cazul unor asemenea convenţii.

Or, în speţă, pretenţiile din cererea principală nu se încadrează într-o astfel de ipoteză, căci sesizarea instanţei a fost făcută în scopul executării actelor adiţionale irevocabil anulate. Nu se pune, prin urmare, problema incidenţei unei excepţii de la principiul restitutio in integrum, cu atât mai puţin de la principiul retroactivităţii efectelor nulităţii; ceea ce urmăreşte, în realitate, autoarea acestui recurs este să se dea eficienţă unor acte juridice lovite de nulitate absolută, dar un asemenea raţionament trebuie înlăturat, tocmai în considerarea argumentelor deja expuse.

În egală măsură, nu poate fi primită nici aserţiunea C.N.P.R. SA, care a apreciat că, întrucât între părţi se executau relaţiile agreate prin actele adiţionale, care materializau voinţa lor reală, este exclusă executarea nu doar a acestora, ci şi a contractului iniţial, aspect ce ar releva caracterul neîntemeiat al pretenţiei recurentei-reclamante-pârâte de obligare a sa la plata oricăror obligaţii aferente contractului din 27 aprilie 2006.

Dacă actele adiţionale nu mai pot produce, într-adevăr, niciun efect, quod nullum est, nullum producit effectum, niciun argument de natură juridică nu poate fundamenta concluzia recurentei-pârâte-reclamante, în sensul că nici contractul iniţial nu a produs efecte până la data denunţării sale unilaterale, sancţiunea nulităţii actelor adiţionale neputându-se extinde asupra sa.

A doua critică circumscrisă de recurenta SC G.S.M. SA motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se referă la greşita menţinere a sentinţei tribunalului, sub aspectul admiterii parţiale a cererii reconvenţionale pe temeiul plăţii nedatorate, susţinându-se că instanţa de prim control judiciar a încălcat art. 992 C. civ., care condiţionează admisibilitatea acţiunii în repetiţiune de inexistenţa între părţi a unui contract.

Înalta Curte notează însă că, răspunzând acestei critici, curtea de apel a subliniat că, dacă este real că plata nedatorată se situează în afara sferei unui contract, câmpul de aplicare a acestuia încetează nu numai atunci când este incidenţă nulitatea sa, ci şi când sumele au fost plătite dincolo de prevederile sale.

Acesta a constituit argumentul decisiv al curţii, în analiza motivului de apel respectiv şi în combaterea sa, recurenta-reclamantă-pârâtă nu a prezentat nicio critică concretă, ci doar a reluat, ad litteram, susţinerile din apel; o astfel de motivare a recursului nu răspunde exigenţelor legale care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., aşa încât modul de redactare a cererii de recurs, sub acest aspect, nu permite determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.

Astfel, fără să arate în concret motivele de nelegalitate a deciziei recurate, această recurentă a reluat în totalitate criticile formulate împotriva hotărârii de primă instanţă referitoare la aspectul admiterii parţiale a cererii reconvenţionale pe temeiul plăţii nedatorate, deşi prin decizia atacată s-a răspuns acestor critici, potrivit considerentelor expuse de instanţa de apel în conturarea soluţiei adoptate. Rezultă, aşadar, că în lipsa unor argumente care să combată motivarea curţii de apel, recurenta-reclamantă-pârâtă a nesocotit existenţa judecăţii anterioare şi natura căii de atac a recursului; de aceea, această critică nu este susceptibilă a fi examinată în calea extraordinară de atac.

Această critică este întemeiată; într-adevăr, în acord cu autoarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că, reţinând că partea din sentinţă referitoare la plata dobânzilor nu a fost atacată de niciuna dintre părţi, curtea de apel a încălcat dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

În realitate, recurenta-reclamantă-pârâtă a solicitat, pe calea apelului său, schimbarea hotărârii tribunalului, în sensul respingerii în tot a cererii reconvenţionale (care privea debitul principal şi dobânda legală aferentă), aşa încât devoluţiunea era una totală.

De aceea, constatând că este fondat motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., numai în aceste limite, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1), alin. (2) şi alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă-pârâtă şi va modifica în parte decizia atacată, în sensul că va menţine dispoziţiile sentinţei primei instanţe sub aspectul dobânzii legale în sumă de 459.400,93 RON, calculată până la 31 ianuarie 2009 şi sub aspectul curgerii dobânzii legale în continuare, calculată la suma de 2.129.287,11 RON până la 6 februarie 2014 (data pronunţării deciziei de apel, care a recunoscut creanţa societăţii SC G.S.M. SA) şi va obliga pe reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei-reclamante dobânda legală calculată la suma de 1.005.171 RON, rezultată din compensare, începând cu ziua următoare, 7 februarie 2014 şi până la achitarea debitului principal; celelalte dispoziţii ale deciziei recurate vor fi însă păstrate.

De asemenea, în considerarea argumentelor expuse coroborat mai sus, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă-reclamantă.

Stabilind, astfel, culpa procesuală a intimatei-pârâte-reclamante C.N.P.R. SA în promovarea prezentei căi de atac, Înalta Curte, în baza art. 274 alin. (1), raportat la art. 298, cu aplicarea art. 316 C. proc. civ., o va obliga la plata către recurenta-reclamantă-pârâtă SC G.S.M. SA a sumei de 45.454 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă-pârâtă SC G.S.M. SA împotriva deciziei civile nr. 95 din 6 februarie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Modifică în parte decizia atacată, în sensul că:

Menţine dispoziţiile sentinţei civile nr. 4242 din 23 mai 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, sub aspectul dobânzii legale în sumă de 459.400,93 RON, calculată până la 31 ianuarie 2009 şi sub aspectul curgerii dobânzii legale în continuare, calculată la suma de 2.129.287,11 RON până la 6 februarie 2014.

Obligă pe reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei-reclamante dobânda legală calculată la suma de 1.005.171 RON, rezultată din compensare, începând cu 7 februarie 2014 şi până la achitarea debitului principal.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă-reclamantă C.N.P.R. SA împotriva aceleiaşi decizii.

Obligă pe intimata-pârâtă-reclamantă C.N.P.R. SA la plata către recurenta-reclamantă-pârâtă SC G.S.M. SA a sumei de 45.454 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 ianuarie 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 258/2015. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 278/2015. Civil. Pretenţii. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 279/2015. Civil. Pretenţii. Recurs

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 279/2015. Civil. Pretenţii. Recurs