ICCJ. Decizia nr. 278/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 278/2015
Dosar nr. 24701/3/2013
Şedinţa din Camera de Consiliu de la 29 ianuarie 2015
Asupra recursului, constată următoarele:
Reclamanta S.N.T.F.M. C.F.R.M. SA, Sucursala B.O.C. prin cererea înregistrată la 6 martie 2013, pe rolul Tribunalului Dolj, a chemat în judecată pe pârâta SC T.-I. SA Bucureşti, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 11.993.650 RON, reprezentând diferenţa de tonaj nerealizată, în temeiul art. 5.1 din contractul X., actualizată cu indicele de inflaţie, calculată de la data scadenţei 31 decembrie 2010, până la achitarea efectivă a datoriei.
Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, prin sentinţa nr. 765/2013 din 25 iunie 2013, a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa la Tribunalul Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 6312 din 24 octombrie 2013, Tribunalul Bucureşti, sectia a Vl-a civilă, a admis excepţia prescripţiei şi a respins cererea formulată de reclamanta S.N.T.F.M. C.F.R.M. SA, Sucursala B.O.C. în contradictoriu cu pârâta SC T.-I. SA Bucureşti, constatând prescris dreptul la acţiune al reclamantei.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, prin decizia civilă nr. 440 din 18 iunie 2014 a respins ca nefondat, apelul declarat de reclamanta S.N.T.F.M. C.F.R.M. SA, Sucursala B.O.C. împotriva sentinţei civile nr. 6312 din 24 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
Împotriva deciziei civile nr. 440 din 18 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a declarat recurs reclamanta S.N.T.F.M. C.F.R.M. SA, Sucursala B.O.C., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În criticile formulate recurenta reclamantă după o prezentare amănunţită a situaţiei de fapt, a susţinut în esenţă următoarele:
Se arată că întrucât la baza raporturilor dintre părţi a stat contractul nr. X., având ca obiect modul de decontare a tarifelor de transport, respectiv plata centralizată a tarifelor de transport şi accesorii pentru trafic intern, reţeaua C.F.R., valabil de la data de 2 noiembrie 2009 până la 31 decembrie 2010, care este un contract comercial, diferit de contractul de transport mărfuri, în cauză nu sunt incidente prevederile Regulamentului de transport pe căile ferate din România, ci sunt aplicabile dispoziţiile generale cu privire la termenul de prescripţie de 3 ani, reglementat de Decretul nr. 167/1958, termen care a început să curgă de la data de 31 decembrie 2010, data finalizării contractului.
Recurenta a mai susţinut că, relaţia contractuală dintre părţi s-a derulat în baza contractului de plată centralizată anterior menţionat şi nu a Regulamentului de transport pe căile ferate din România pe care instanţa de apel şi-a întemeiat decizia, regulament care se aplică numai contractelor de transport, conform art. 1 alin. (2) din Titlul I.
Plecând de la această susţinere, arată că potrivit art. 1 alin. (2) din Titlul I, regulamentul de transport se aplică expediţiilor de mărfuri pe căile ferate din România, iar conform art. 36 alin. (1) din acelaşi act normativ, prin expediţie de mărfuri se înţelege marfa încărcată în mijlocul de transport, însoţită de scrisoarea de trăsură şi că, în cauza dedusă judecăţii nu este vorba de un contract de transport, aşa cum greşit a apreciat instanţa de apel, ci de un contract comercial care reglementează modul de decontare a tarifelor de transport, şi anume, prin plată centralizată.
Se subliniază faptul că art. 68 din regulamentul de transport, privitor la prescripţia extinctivă invocat de instanţa de apel se referă la prescripţia dreptului la acţiune privind expediţiile de mărfuri şi că acesta trebuie interpretat împreună cu restul articolelor, art. 64-art. 67, adică în litera, dar şi în spiritul legii, toate aceste articole referindu-se la acţiunile introduse contra căii ferate.
Recurenta reclamantă a arătat că, termenul de prescripţie aplicabil cererii de chemare în judecată ce face obiectul litigiului nu este cel de 1 an, aşa cum a reţinut Curtea de Apel Bucureşti, ci este termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, motiv pentru care se solicită respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.
Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) noul C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.
Prin încheierea din camera de consiliu din data de 4 decembrie 2014 a fost încuviinţat, în unanimitate raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) noul C. proc. civ.
Potrivit dovezilor aflate la dosar se constată că raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 9 decembrie 2014.
Intimata pârâtă pârâta SC T.-I. SA Bucureşti, prin întâmpinarea înregistrată la 15 octombrie 2014 a solicitat respingerea recursului ca nefondat, iar prin punctul de vedere depus la dosar la 19 decembrie 2014 cu privire la admisibilitatea recursului a cerut în principal anularea recursului conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ., avându-se în vedere că motivele de casare invocate şi dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute la art. 488 din acelaşi cod, iar pe fond respingerea recursului ca nefondat.
Analizând recursul declarat de reclamanta S.N.T.F.M. C.F.R.M. SA, Sucursala B.O.C. împotriva deciziei civile nr. 440 din 18 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, din perspectiva criticilor formulate şi temeiurilor de drept arătate, ţinând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Excepţia nulităţii recursului în raport de dispoziţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., invocată de pârâtă prin punctul de vedere depus la dosar la 19 decembrie 2014 cu privire la admisibilitatea recursului, se apreciază ca nefondată, avându-se în vedere că, criticile formulate de recurenta reclamantă S.N.T.F.M. C.F.R.M. SA, se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.
- Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
În speţă, prin prisma acestui motiv de recurs s-a pus în discuţie încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cu privire la natura contractului, dacă este sau nu un contract de transport de mărfuri sau este un contract comercial, situaţie în raport de care în cauză sunt incidente prevederile Regulamentului de transport pe căile ferate din România sau dispoziţiile generale cu privire la termenul de prescripţie de 3 ani, reglementat de Decretul nr. 167/1958.
Astfel se reţine că, la data de 2 noiembrie 2009 între reclamanta S.N.T.F.M. C.F.R.M. SA, în calitate de transportator şi pârâta SC T.-I. SA, în calitate de client, s-a încheiat contractul nr. X. având ca obiect plata centralizată a tarifelor de transport şi a tarifelor accesorii de pe reţeaua C.F.R., prin care reclamanta s-a obligat să efectueze la comanda pârâtei expediţii de mărfuri în trafic intern la preţurile cuprinse în anexa 3 la contract.
Conform anexei 3 din contract, reclamanta a pus la dispoziţia pârâtei trei rute distincte cu titlu de ofertă specială: M.E.-V.S., M.E.-B.T. şi C.- D.T.S.-M., oferind un preţ special pârâtei, aplicabil numai dacă garniturile de tren comandate realizau un tonaj minim net de 120.000 tone/relaţie de transport, iar pârâta s-a obligat ca în cazul nerealizării tonajului angajat, să achite diferenţa de tonaj nerealizată la valoarea din ofertă.
Potrivit art. 3.1 din contract, convenţia părţilor a fost suspusă dispoziţiilor Tarifului intern de marfă al C.F.R.M., Regulamentului de transport pe căile ferate din România, Normelor uniforme pentru aplicarea Regulamentului privind transportul pe căile ferate din România, precum şi actelor normative, instrucţiunilor, ordinelor şi dispoziţiilor care reglementează modul de efectuare a transporturilor pe cale ferată.
Plecând de la aceste prevederi contractuale se constată că, Curtea de Apel Bucureşti în mod corect a calificat contractul nr. X. încheiat de părţi drept un contract de transport, avându-se în vedere însăşi calitatea părţilor menţionată în conţinutul acestuia, reclamanta figurând în calitate de transportator, iar pârâta în calitate de client, respectiv de beneficiar al transportului.
Or potrivit art. 1 alin. (1) din Regulamentul de transport pe căile ferate din România aprobat prin O.G. nr. 7/2005, cu modificările ulterioare, acest regulament are ca obiect stabilirea normelor cu privire la drepturile, obligaţiile şi răspunderile administratorului şi gestionarilor infrastructurii feroviare, ale operatorilor de transport feroviar şi ale beneficiarilor transporturilor efectuate pe căile ferate din România.
Este de observat că deşi art. 2.1 din contract stabileşte că obiectul convenţiei este reprezentat de plata centralizată a tarifelor de transport şi a tarifelor accesorii de pe reţeaua C.F.R., această menţiune nu schimbă natura contractului, deoarece plata tarifului de transport este un drept al operatorului de transport feroviar, al reclamantei şi o obligaţie a beneficiarului, a pârâtei, contractul încadrându-se pe deplin în domeniul de aplicare al regulamentului.
Totodată, este de reţinut că chiar părţile la art. 3.1 din contract, au stabilit că actului încheiat i se aplică Regulamentul de transport pe căile ferate din România, situaţie în care nu pot fi înlăturate de la aplicare dispoziţiile art. 68 alin. (1) din regulament.
Faţă de prevederile art. 37 alin. (1) din Regulament, invocate de recurentă în definirea contractului de transport, şi potrivit cărora contractul de transport reprezintă înţelegerea dintre operatorul de transport feroviar şi client, prin care primul se angajează să transporte marfa, cu titlu oneros, la locul de destinaţie şi să o predea destinatarului, Curtea constată că în mod just a reţinut instanţa de apel că actul încheiat între părţi este un contract de transport, în baza căruia reclamanta avea obligaţia de a transporta anumite mărfuri, contra unui tarif ce urma a fi achitat de intimată prin plată centralizată.
Cum contractul X. încheiat de părţi, este un contract de transport, este de reţinut că în raport de art. 68 din O.G. nr. 7/2005, care cuprinde dispoziţii cu caracter special, derogatorii de la termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune izvorât din acest tip de contract se prescrie în termen de 1 an.
Având în vedere data naşterii dreptului la acţiune al reclamantei, dată menţionată în cuprinsul notificărilor adresate pârâtei, respectiv februarie, martie, mai, iunie, iulie, august şi septembrie 2010, instanţa de apel în mod corect a reţinut că faţă de data la care cererea de chemare în judecată a fost înregistrată, 6 martie 2013, acţiunea este prescrisă, fiind formulată cu depăşirea termenului de 1 an prevăzut de art. 68 din O.G. nr. 7/2005.
- Nici motivul de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reţinut, avându-se în vedere că hotărârea este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., întrucât cuprinde motivele pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, cât şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor pe aspectul prescripţiei avut în vedere la soluţionarea apelului.
De altfel, se poate observa fără dubii că instanţa de apel a motivat detaliat decizia pronunţată, în concordanţă cu textele de lege incidente cauzei.
Faţă de această situaţie, Înalta Curte, constatând că decizia instanţei de apel este legală, în temeiul art. 496 noului C. proc. civ., urmează să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.N.T.F.M. C.F.R.M. SA, Sucursala B.O.C. împotriva deciziei civile nr. 440 din 18 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 279/2015. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 277/2015. Civil. Acţiune în constatare.... → |
|---|
