ICCJ. Decizia nr. 283/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 283/2015
Dosar nr. 23160/3/2011
Şedinţa publică din 30 ianuarie 2015
Asupra recursului de faţă
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, la 30 martie 2011 sub nr. 23160/3/2011, reclamanta SC C.M.E. SRL a solicitat, în contradictoriu cu SC U.A. SA, plata sumei de 45.172,8 euro cu titlu de indemnizaţie de asigurare în temeiul poliţei din 10 septembrie 2007; dobânda legală şi cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii se arată că la 10 septembrie 2007 între SC E.F.G.L. SA, în calitate de asigurat şi SC U.A. SA, în calitate de asigurător a intervenit contractul de asigurare facultativă a autovehiculelor din 10 septembrie 2007, cu valabilitate în perioada 11 septembrie 2007-10 august 2010.
Reclamanta a arătat că acea convenţie de asigurare a fost perfectată între finanţator şi asigurător având în vedere dispoziţiile contractului de leasing financiar, unde reclamanta avea calitatea de utilizator, iar obiectul leasingului îl forma autotractorul marca X.
A mai arătat că la 16 martie 2011 între proprietarul SC E.F.G.L. SA şi reclamantă a intervenit un contract de cesiune, prin care proprietarul a cesionat toate drepturile de despăgubire izvorâte din contractul de asigurare mai sus menţionat către utilizator.
De asemenea, a arătat că în perioada de valabilitate a poliţei de asigurare, respectiv la 19 noiembrie 2009, autotractorul asigurat a fost grav avariat în timp ce era parcat regulamentar în incinta depozitului utilizatorului, din vina numitului S.M., care conducea ansamblul auto şi nu s-a asigurat la manevra de mers înapoi.
A doua zi după producerea evenimentului asigurat, a arătat reclamanta, respectiv la 20 noiembrie 2009, un reprezentant al reclamantei l-a avizat pe asigurător, ocazie cu care s-a deschis dosarul de daună din 9 noiembrie 307, iar pârâta a comunicat refuzul de plată a indemnizaţiei de asigurare prin invocarea dispoziţiilor art. 8.6 lit. a) şi art. 8.11 din contract.
Susţine reclamanta că motivul invocat de pârâtă pentru neplata indemnizaţiei reprezintă o apreciere pur subiectivă din partea acesteia, care nu reflectă realitatea şi intră în contradicţie cu menţiunile actelor emise de poliţie. Astfel, asigurătorul nu a indicat în concret care obligaţii ce reveneau asiguratului nu au fost respectate, iar pe de altă parte se invocă o posibilă neconcordanţă între dinamica prezentată şi caracteristicile avariilor.
Reclamanta a pretins că pârâta răspunde contractual, fiind îndeplinite toate condiţiile pentru angajarea răspunderii sale contractuale în baza poliţei facultative.
Pârâta nu a depus întâmpinare.
Prin sentinţa civilă nr. 7298 din 18 decembrie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a respins cererea reclamantei ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
În ziua de 19 noiembrie 2009, autotractorul cu număr de înmatriculare Y. a fost avariat în incinta depozitului reclamantei ca urmare a manevrelor efectuate de ansamblul auto Z.
La data producerii evenimentului, autotractorul cu număr de înmatriculare Y. era asigurat facultativ de pârâta SC U.A. SA, potrivit poliţei, încheiată la 10 septembrie 2007.
Cu privire la împrejurările producerii accidentului, a reţinut tribunalul, cei doi martori audiaţi au susţinut că, la momentul efectuării manevrelor necesare părăsirii depozitului reclamantei, ansamblul auto Z. a lovit capul de tractor Y. şi, fiind supraîncărcat ansamblul auto cu piese de fier vechi, ca urmare a impactului, o piesă metalică de mari dimensiuni a căzut din semiremorcă pe capul de tractor, avariindu-l.
Martorii au declarat că nu au cunoştinţă despre ce s-a întâmplat cu piesa respectivă după eveniment, martorul S. arătând că nu a mai observat-o în curtea depozitului a doua zi după accident, când s-a întors în acea locaţie. În plus, s-a constatat că acea piesă nu se mai afla la locul evenimentului nici atunci când s-a prezentat agentul de la societatea de asigurări, pentru a face verificări, astfel încât nu a fost posibilă fotografierea ei.
A reţinut tribunalul că, potrivit susţinerilor pârâtei, ce au la bază declaraţiile date de şoferii implicaţi în faţa organelor de poliţie, cercetarea piesei metalice nu a fost posibilă deoarece aceasta a fost livrată ca fier vechi la Constanţa imediat după eveniment, aspect necontestat de reclamantă. Pe cale de consecinţă, prin adresa din 4 iunie 2010 pârâta a informat-o pe reclamantă cu privire la refuzul de despăgubire, invocând dispoziţiile art. 8.6. lit. a) coroborat cu art. 8.11 din contractul de asigurare.
Prima instanţă a constatat că, potrivit art. 8.6 lit. a) din contract „în cazul producerii evenimentului asigurat Asiguratul este obligat: să ia, pe seama Asigurătorului şi în limita sumei asigurate, potrivit împrejurărilor, măsuri pentru limitarea pagubelor”, iar potrivit art. 8.11, „în cazul în care se produce un eveniment asigurat şi asiguratul sau conducătorul auto asigurat nu au respectat sau nu respectă obligaţiile ce îi revin, prevăzute în condiţiile de asigurare, Asigurătorul este eliberat de obligaţia plăţii despăgubirilor, parţial sau total, în funcţie de influenţa nerespectării acestor obligaţii asupra apariţiei sau stabilirii existenţei obligaţiei sale privind plata unor despăgubiri, respectiv asupra mărimii despăgubirilor pe care ar fi obligat să le plătească.”.
S-a constatat că, în susţinerea refuzului de plată, pârâta a arătat că reclamanta nu şi-a respectat obligaţiile prevăzute de contractul de asigurare cu privire la conservarea probelor în vederea stabilirii împrejurărilor în care s-a produs evenimentul şi întinderea pagubei. În acest sens, s-a imputat reclamantei faptul că piesa metalică, ce se susţine că a produs avarierea majora a capului de tractor, nu a putut fi identificată şi cercetată, fiind livrată de aceasta la Constanţa, ceea ce a pus-o pe pârâtă în imposibilitatea formulării unei opinii corecte privind împrejurările producerii evenimentului, asupra căruia avea dubii.
Analizând motivele invocate de pârâtă pentru refuzul despăgubirii, în raport de situaţia de fapt mai sus reţinută, instanţa a apreciat că acestea sunt întemeiate.
Astfel, în raportul de expertiză judiciară întocmit, expertul P., bazându-se exclusiv pe descrierea piesei metalice realizată de cei doi şoferi implicaţi, a conchis că „forma, greutatea şi dimensiunile obiectului (piesă de metal) invocat ca fiind cauzator al avariilor principale la Y. nu se regăsesc, nu se coroborează şi nu corespund naturii, plasării, gradului şi extensiei evidenţiate la deformările Y. şi că nu se arată urme caracteristice de ştergere, frecare, translaţie pe plafonul Y. urmare a contactului invocat cu o piesă metalică grea, plană, oxidată/ruginită cu contondentă (margini rectangulare) cu greutate de cea. 2-3 t.”.
Tribunalul a reţinut şi că inclusiv expertul parte al reclamantei a subliniat importanţa cercetării piesei metale cauzatoare a avariilor, cu consecinţa imposibilităţii stabilirii în mod cert a împrejurărilor producerii evenimentului în lipsa acestei piese. În aceeaşi ordine de idei, s-a reţinut că inclusiv în cadrul contraexpertizei întocmită în cauză de expert A. se arată că la baza concluziilor expertizei se află fotografiile puse la dispoziţie de părţi şi situaţia descrisă de cei doi şoferi, în condiţiile în care piesa metalică invocată nu mai era disponibilă spre a fi cercetată.
Instanţa a conchis că în cauză, pentru stabilirea împrejurărilor producerii evenimentului, cercetarea piesei care a produs avaria principală a autotractorului asigurat (în condiţii considerate suspecte de pârâtă) s-a dovedit a fi deosebit de importantă, fiind clar din expertizele efectuate că lămurirea acestor aspecte doar în baza descrierilor realizate de şoferii implicaţii nu sunt suficiente.
Pe de altă parte, instanţa a constatat că reclamanta avea obligaţia contractuală de a conserva probele accidentului pentru a oferi posibilitatea efectuării de cercetări de către asigurător, în vederea „stabilirii existenţei obligaţiei sale privind plata unor despăgubiri” (art. 8.11 din contract). În speţă, însă, reclamanta, la scurt timp după producerea evenimentului (din declaraţia martorului S. rezultă chiar a doua zi) a înstrăinat piesa metalică în discuţie, proba dovedindu-se a fi hotărâtoare pentru lămurirea împrejurărilor producerii evenimentului.
Pe cale de consecinţă, având în vedere că asiguratul nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală prevăzută la art. 8.11 din contract, instanţa a apreciat că refuzul de despăgubire al pârâtei este justificat şi a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 478/2014 din 16 iunie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva hotărârii de primă instanţă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut în esenţă următoarele:
Critica privind încălcarea principiului contradictorialităţii, s-a apreciat, nu poate fi primită, întrucât se observă că la dosar partea adversă a depus o notă de probatorii în care a solicitat să se stabilească dinamica producerii accidentului şi legătura de cauzalitatea a reperelor avariate cu evenimentul declarat şi, deşi nu s-a depus întâmpinare, apelanta nu poate pretinde că discuţiile în dosar nu s-au purtat asupra acestor aspecte, fiind încuviinţate două expertize, prima solicitată chiar de către pârâtă.
A reţinut instanţa de apel că notele depuse la dosar la termenul din 25 ianuarie 2013 relevă tocmai aceste apărări, respectiv neconservarea probelor în vederea stabilirii împrejurărilor, existând dubii cu privire la modul de producere a accidentului şi suspiciune în sensul că avariile se puteau produce în timpul încărcării autovehiculului, iar concluziile scrise depuse de partea adversă nu reliefează motive noi de refuz ale plăţii, ci, în contextul materialului probator administrat, reiterează apărările pârâtei.
A apreciat că, dacă partea adversă era decăzută din dreptul de a administra probe şi a formula apărări prin nedepunerea întâmpinării, acesta era un aspect pe care apelanta trebuia să îl invoce în faţa instanţei, iar în lipsa unei opoziţii exprese, manifestată la momentul depunerii notei de probatorii şi a notei cuprinzând apărările părţii pârâte, în mod corect probele au fost administrate şi apărările analizate, apelanta neputând critica aceste aspecte în calea de atac.
Instanţa de apel a constatat că nu pot fi primite criticile privind modul de interpretare a probelor. Conform art. 212 C. proc. civ., când instanţa nu este lămurită poate dispune întregirea expertizei sau o nouă expertiză. Noua expertiză a fost încuviinţată în condiţiile alin. (2) ale textului, fiind un drept al părţii şi nefiind dispusă de către instanţă pentru că aceasta nu s-a considerat lămurită, iar încuviinţarea solicitării de efectuare a expertizei contrare nu înseamnă că prima expertiză este considerată ca nefiind lămuritoare şi nici că noua expertiză o invalidează pe prima, instanţa putând să îşi întemeieze concluziile prin raportare la expertiza pe care o consideră ca dezlegând aspectele asupra cărora expertul a fost chemat să răspundă.
A apreciat curtea de apel că un raport de expertiză nu se impune instanţei, constituind element de convingere, însă, pentru a înlătura concluziile acestuia, judecătorul trebuie să se bazeze pe elemente probatorii cu o valoarea egală; în cazul unor expertize contradictorii, instanţa motivat se va întemeia pe una dintre acestea, neexistând instituţia omologării raportului de expertiză.
De asemenea, a apreciat că acordarea unei importanţe deosebite în ansamblul probator expertizei este justificată, ţinând cont de valoarea ştiinţifică a probei raportat la declaraţiile de martori. Or, ultima probă menţionată, dincolo de aprecierea sincerităţii, trebuie să reflecte şi realitatea ţinând cont de perceperea faptei, memorarea şi reproducerea evenimentului, fără a se ignora factorul timp şi elementele obiective (loc, timp) şi cele subiective (intensitatea cu care s-a perceput evenimentul).
Referitor tot la probele administrate, curtea de apel a apreciat că în cauză există indicii privind lipsa de sinceritate a martorilor, care au arătat că accidentul nu s-a produs în modul pretins, după cum se observă neconcordanţele din declaraţiile date de cei implicaţi, referitoare la momentul producerii accidentului (ora 09:30 sau ora 22:00), neputând a se reţine afirmaţiile ulterioare date în faţa instanţei că evenimentul s-a petrecut seara, în condiţiile în care la poliţie s-a bifat clar căsuţa zi.
A reţinut că faptul că s-a acordat prioritate primei expertize, ţine de modul de realizare a acesteia şi de analiza urmelor impactului raportat la caracteristicile autovehiculelor implicate, observându-se de altfel gradul de precizie a celui de-al doilea raport, iar în ceea ce priveşte păstrarea piesei metalice, se impune a se reţine, astfel cum a observat şi tribunalul, că aceasta a fost înstrăinată imediat după accident, aspect ce rezultă din declaraţiile martorilor. Într-adevăr apelanta nu avea obligaţia de a păstra piesa pe o perioadă nedeterminată, însă acesta nu a fost păstrată nici măcar pentru o perioadă rezonabilă, în condiţiile în care constarea daunelor s-a făcut la 20 noiembrie 2009 de către pârâtă.
A conchis curtea de apel că soluţia dosarului nu ţine de modul de interpretare a contractului, ci de inexistenţa evenimentului astfel cum partea a pretins, că în mod corect tribunalul s-a raportat la dispoziţiile art. 8.11 din convenţie, care fac referire la stabilirea existenţei obligaţiei de plată cât timp, neexistând dovezi în sensul producerii evenimentului asigurat în modul pretins, nu există nici obligaţia de plată şi că, în mod contrar susţinerilor apelantei în sensul că indiferent de obiect, în cazul unor loviri cu alte vehicule sau alte corpuri aflate în interior sau exteriorul autovehiculului, oricând se produce cazul asigurat sunt datorate despăgubiri, se observă că, potrivit art. 3.3. lit. n) din convenţie, nu există această obligaţie pentru pagubele produse ca urmarea a operaţiunilor de încărcare.
În situaţia în care primul raportul de expertiză a indicat că nu există urme de translaţie şi accidentul nu s-a produs în modul pretins, instanţa de prim control judiciar a constatat că devine relevantă apărarea pârâtei în sensul că avaria se putea produce printr-o acţiune de sus în jos, cel mai probabil în timpul încărcării şi apare justificat refuzul de plată.
În aceste condiţii, în funcţie de ansamblul probator existent, s-a apreciat că instanţa de fond a reţinut, în plus de înstrăinarea piesei metalice [aspect care nu se circumscrie într-adevăr art. 8.6 lit. a) din convenţie] şi concluziile primului raport de expertiză, care a indicat că nu există legătură directă de cauzalitate între circumstanţele dinamice descrise în raport de avariile constate, acestea rezultând din cu totul alte circumstanţe, iar această proba a indicat în mod clar că evenimentul nu se putea produce în sensul pretins, astfel încât respingerea cererii de despăgubire a fost în mod corect făcută.
Având în vedere considerentele anterioare, s-a apreciat soluţia tribunalului ca fiind legală şi temeinică raportat la dispoziţiile art. 296 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs motivat recurenta-reclamantă, cauza fiind înregistrată sub acelaşi număr unic de dosar la 22 august 2014 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.
Primul motiv de recurs se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţinând că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii. În acest sens, s-a invocat pasajul din considerente în care instanţa de apel reţine în primul moment că tribunalul s-a raportat în mod corect la dispoziţiile art. 8.11 din convenţie, dar că acest articol face referire la executarea obligaţiei de plată, nu la stabilirea obligaţiei de plată, cum greşit reţine instanţa. Acest considerent a fost apreciat în contradicţie cu decizia în întregul ei.
În continuarea argumentaţiei, recurenta-reclamantă a arătat în esenţă că, dacă se contrapune decizia de apel textului art. 8.11 din convenţie, se poate constata că textul convenţional presupune existenţa unui eveniment asigurat fără a mai fi necesară dovedirea existenţei acestuia.
Al doilea motiv de recurs se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu raportare la dispoziţiile art. 969 C. civ., recurenta-reclamantă susţinând că dispoziţiile de drept substanţial au fost încălcate de către instanţa de apel.
În argumentarea acestei critici, s-a arătat că prin hotărârea instanţei de apel au fost excluse din sfera obligaţiilor asumate temeiurile care o obligă pe intimata-pârâtă la plata de despăgubiri. Au fost evocate prevederile art. 2.1.1 lit. a) din condiţiile de asigurare, care prevăd obligaţia asigurătorului de a acoperi prejudiciul creat bunului asigurat prin evenimentul rutier şi s-a arătat că refuzul de plată s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 8.6 lit. a) şi ale art. 8.11 din contract, aceste din urmă dispoziţii contractuale impunând existenţa unui eveniment rutier de genul celor care obligă la plată. În acest context, recurenta-reclamantă a susţinut că poziţia procesuală a intimatei-pârâte, fundamentată pe aceste temeiuri contractuale, confirmă temeinicia cererii de chemare în judecată sub aspectul existenţei evenimentului rutier care impune plata.
Al treilea motiv de recurs se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţinând că hotărârea instanţei de apel încalcă dispoziţiile art. 1171 C. civ. în privinţa valorii probatorii a procesului-verbal de constatare şi sancţionare contravenţională încheiat ca urmare a evenimentului rutier în care au fost implicate cele două vehicule.
În esenţă, recurenta-reclamantă a criticat faptul că situaţia de fapt reţinută prin acest proces-verbal a fost ignorată şi că s-a dat prevalentă doar raportului de expertiză, în condiţiile în care procesul-verbal produce efectele unui act autentic şi are valoare probatorie egală cu raportul de expertiză tehnică judiciară.
Al patrulea motiv de recurs este întemeiat tot pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţinând că au fost încălcate dispoziţiile art. 199 teza I C. proc. civ., raportat la art. 305 alin. (3) C. proc. pen.
În argumentarea acestei critici, recurenta-reclamantă a arătat în esenţă că instanţa de apel nu era în drept să reţină suspiciuni în legătură cu declaraţiile martorilor şi să înlăture depoziţiile acestora fără a dispune trimiterea martorilor în faţa autorităţii penale pentru cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă.
Al cincilea motiv de recurs se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţinând că au fost greşit aplicate dispoziţiile art. 977, ale art. 1204 şi ale art. 1206 alin. (2) C. civ. şi arătând că instanţa de apel a interpretat convenţia părţilor dincolo de voinţa lor comună şi a lăsat fără efecte juridice recunoaşterea intimatei-pârâte cu privire la existenţa unui eveniment rutier de natura celui asigurat.
La 29 ianuarie 2015, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care s-a apărat în fapt şi în drept faţă de motivele de recurs, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursul ca nefondat şi îl va respinge cu această motivare şi pentru următoarele considerente:
Primul motiv de recurs este nefondat. Instanţa supremă apreciază, cu valoare de principiu, că o hotărâre judecătorească poate să cadă sub incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. ori de câte ori argumentele expuse în partea decizorie a considerentelor conduc la o soluţie diferită decât cea din dispozitivul hotărârii respective.
Nu aceasta este situaţia în speţă, câtă vreme toate argumentele instanţei de apel, bazate pe evaluarea probatoriului administrat şi pe coroborarea acestuia cu clauzele contractuale, conduc la concluzia că intimata-pârâtă era în drept să refuze plata despăgubirii, potrivit clauzelor contractuale, câtă vreme nu a putut să verifice producerea riscului asigurat în condiţiile pretinse de recurenta-reclamantă, în esenţă considerentele şi dispozitivul hotărârii instanţei de apel fiind convergente.
În plus, pentru argumente prin care instanţa supremă răspunde şi celui de-al doilea motiv de recurs, se cuvine subliniat şi faptul că instanţa de apel a conchis că soluţia pronunţată de instanţa de fond nu ţine de modul de interpretare a clauzelor contractuale, ci de inexistenţa evenimentului în condiţiile susţinute de reclamantă.
Din acest punct de vedere, trebuie subliniat că, în contra a ceea ce recurenta-reclamantă susţine, în cauză nu se neagă existenţa unui eveniment care a avut ca rezultat avarierea bunului asigurat, ci se face uz de dreptul conferit asigurătorului prin contract de a refuza plata despăgubirii pentru imposibilitatea de a verifica dacă evenimentul s-a produs în circumstanţele invocate de asigurat şi dacă acest eveniment poate fi considerat ca risc asigurat, în cauză manifestându-se suspiciunea (reţinută şi în primul raport de expertiză întocmit la fond) că avaria s-a produs în condiţii exceptate de la asigurare, respectiv la încărcare.
Al treilea motiv de recurs este nefondat.
Aparent, critica poate fi circumscrisă motivului de recurs invocat, câtă vreme se invocă încălcarea unui text de lege prin care se defineşte actul autentic, anume art. 1171 C. civ.
Cu titlu preliminar, Înalta Curte remarcă faptul că instanţa de apel nu face nici o referire la procesul-verbal de constatare a contravenţiei la care se referă partea şi apreciază că în realitate nemulţumirea părţii vizează tocmai ignorarea acestui mijloc de dovadă din economia probelor administrate.
Din acest punct de vedere, instanţa supremă constată că nu se poate vorbi despre o încălcare a dispoziţiilor art. 1171 C. civ., pentru că instanţa nu a înlăturat forţa probantă a unui act autentic, după cum nu a acordat forţa probantă recunoscută actului autentic unui înscris care nu are această valoare, ci, fără a avea o ierarhie legală a forţei probante a mijloacelor de dovadă, a purces la examinarea probatoriului şi a reţinut ca relevante numai acele dovezi care se coroborează, excluzându-le pe celelalte.
Nemulţumirea părţii poartă asupra evaluării probelor, în sensul în care instanţa a acordat prevalentă unor probe şi Ie-a apreciat ineficiente pe altele, operaţiune care este atributul instanţelor de fond şi care nu poate forma obiectul controlului în calea de atac a recursului, în care se iau în analiză exclusiv critici de nelegalitate.
Al patrulea motiv de recurs este nefondat.
Dincolo de argumentele expuse în analiza motivului de recurs precedent, subliniază instanţa supremă că dispoziţiile a căror nesocotire s-a invocat conferă instanţei civile, respectiv procurorului dreptul de a sesiza organul judiciar competent în vederea cercetării persoanelor bănuite pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă.
Nici una dintre aceste prevederi legale nu prevede că instanţa civilă nu poate înlătura, chiar şi în lipsa sau înainte de condamnarea definitivă pentru săvârşirea unei infracţiuni de acest gen, depoziţia deja consemnată, câtă vreme aceasta nu se coroborează ori este infirmată de celelalte probe administrate, iar din acest punct de vedere se reţine că nu există nici o încălcare a normelor legale invocare de parte, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Al cincilea motiv de recurs este nefondat.
Înalta Curte apreciază că susţinerea despre denaturarea voinţei reale a părţilor se subsumează cazului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu celui arătat de recurenta-reclamantă şi că în speţă această susţinere este nefondată, fiind invocată formal, în termeni generali, care nu permit exercitarea controlului judiciar.
În ceea ce priveşte greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1204 şi ale art. 1206 alin. (2) C. civ., în principal se reamintesc argumentele expuse în precedent cu privire la critica de netemeinicie, nu de nelegalitate legată de aprecierea ansamblului probator.
În plan secund, se cuvine subliniat faptul că în speţă nu există o recunoaştere din partea pârâtei cu privire la pretenţia dedusă judecăţii. Este necontestată producerea unui eveniment în urma căruia bunul asigurat a fost avariat, însă intimata-pârâtă nu a recunoscut că acesta a avut loc în condiţiile pretinse de asigurat, aşadar nu a recunoscut că acesta intră în categoria riscurilor asigurate prin contract.
Pe cale de consecinţă, nu se poate vorbi despre greşita aplicare a dispoziţiilor legale care reglementează recunoaşterea, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Sintetizând, faţă de argumentele ce preced Înalta Curte apreciază că în cauză nu s-a dovedit existenţa motivelor de recurs invocate, de aceea, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă SC C.M.E. SRL împotriva deciziei civile nr. 478 din 16 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 285/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 258/2015. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs → |
|---|
