ICCJ. Decizia nr. 285/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 285/2015
Dosar nr. 9686/101/2012*
Şedinţa publică din 30 ianuarie 2015
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 7 noiembrie 2012 pe rolul Tribunalului Mehedinţi, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. 9686/101/2012, reclamanta SC I.G. SRL a chemat în judecată pe pârâta Primăria B.H., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea societăţii pârâte la plata sumei de 164.267,89 RON, reprezentând debit neachitat conform facturilor fiscale anexate, emise în baza contractelor de livrare şi a contractului de service din 25 februarie 2007, constituind prejudiciul suferit prin executarea de către pârâtă cu întârziere şi în mod necorespunzător a obligaţiilor asumate.
De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata de penalităţi şi daune, reprezentând prejudiciul ce i-a fost creat de societatea pârâtă prin neexecutarea la timp a obligaţiei de plată, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 4773 din 1 octombrie 2013, Tribunalul Mehedinţi, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.502,06 RON debit restant conform contractului nr. D./2007 şi penalităţi de întârziere calculate potrivit art. 9 din contract, fără să poată depăşi cuantumul sumei datorate, precum şi la plata sumei de 9.925,16 RON debit restant conform contractelor nr. A., B., C./2007 şi penalităţi de întârziere calculat conform art. 10 din contracte, fără să poată depăşi cuantumul sumei datorate, cu cheltuieli de judecată în sumă de 9.402 RON.
Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut în esesnţă că că între părţi s-au încheiat contractele de livrare nr. A. din 25 februarie 2007, B. din 25 februarie 2007 şi C. din 25 februarie 2007, prin care reclamanta, în calitate de furnizor, s-a obligat să livreze pârâtei, în calitate de utilizator/beneficiar, echipamentele acceptate şi comandate de aceasta în baza ofertei de preţ şi menţionate în anexele nr. 1 de la contracte, precum şi contractul de servicii nr. D. din 25 februarie 2007, prin care reclamanta s-a obligat să asigure pârâtei asistenţă tehnică şi service de specialitate pentru echipamentele beneficiarului prevăzute în anexa 1.
Cum concluziile raportului de expertiză tehnică contabilă administrat în cauză au fost în sensul că pârâta în urma derulării raporturilor contractuale cu reclamanta datorează acesteia suma de 2.502,06 RON, debit restant decurgând din contractul nr. D. din 25 februarie 2007 şi suma de 9.925,16 RON debit restant conform contractelor nr. A., B., C./2007, tribunalul a dat eficienţă dispoziţiilor art. 969 C. civ. de la 1864, (în continuare C. civ.) în vigoare la data încheierii contractelor deduse judecăţii.
În considerarea evocatei norme legale, având în vedere că pârâta, în mod nejustificat nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată contractual de plată a preţului produselor livrate şi serviciilor prestate, instanţa a reţinut că reclamanta este îndreptăţită la restituirea debitelor anterior menţionate.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea petit al acţiunii introductive, vizând plata penalităţilor de întârziere aferente debitelor arătate, tribunalul a înlăturat concluziile raportului de expertiză, apreciindu-le ca fiind neconcludente şi, în considerarea clauzelor penale stipulate la art. 9 din contractul nr. D. din 25 februarie 2007 şi art. 10 din contractele nr. A., B., C./2007 şi a dispoziţiilor art. 1066 C. civ. şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, în vigoare la data încheierii contractelor, a apreciat că prejudiciul creat reclamantei prin întârzierea la plată nu poate depăşi cuantumul sumei raportat la care se calculează penalităţile.
Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare, prima instanţă, reţinând că reclamanta a făcut dovada unei plăţi voluntare efectuată de pârâtă la 15 septembrie 2011, în interiorul termenului de prescripţie de trei ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, a reţinut incidenţa prevederile art. 16 din acelaşi act normativ, potrivit cărora prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărei acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta, cât şi pârâta, apelurile ambelor părţi litigante fiind respinse ca nefondate prin decizia nr. 272 din 12 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a ll-a civilă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că soluţia primei instanţe este temeinică şi legală, fiind rezultatul corectei aplicări a normelor legale incidente la situaţia de fapt riguros stabilită prin interpretarea coroborată a probatoriului administrat, aspecte în considerarea cărora a înlăturat ca nefondate criticile formulate de pârâţi.
Împotriva deciziei nr. 272 din 12 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a ll-a civilă, a declarat recurs recurenta-reclamantă SC I.G. SRL, solicitând modificarea sa în parte, în sensul admiterii apelului său şi schimbării sentinţei primei instanţe, cu consecinţa admiterii în tot a acţiunii introductive, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, recurenta a arătat că decizia atacată este nemotivată, că a fost pronunţată cu interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, dar şi cu aplicarea greşită a legii; a invocat, astfel, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea primului motiv de recurs, autoarea căii de atac a arătat că decizia atacată cuprinde considerente contradictorii şi străine de natura pricinii, întrucât pe de o parte a reţinut că a solicitat obligarea pârâtei la plata unui debit decurgând din facturile fiscale emise în perioada 7 ianuarie 2008-31 martie 2009, iar pe de altă parte a consemnat că prima instanţă a soluţionat în mod corect acţiunea, în limitele învestirii, pentru cele 28 de facturi emise în ianuarie 2008-februarie 2009, invocate în cererea introductivă, şi pentru penalităţile de întârziere aferente.
Aceasta în condiţiile în care prin cererea de chemare în judecată a indicat un număr de 29 de facturi fiscale, astfel că, în opinia sa, instanţele de fond nu s-au pronunţat asupra debitului înscris în factura fiscală din 31 martie 2009, în sumă totală de 12.2792,50 RON, însuşită la plată de pârâtă sub ştampilă şi semnătură.
Subsumat celui de-al doilea motiv de recurs invocat, a arătat că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecaţii respectiv, clauza stipulată la art. 9 al contractului nr. D. din 25 februarie 2007 şi punctajul intervenit între părţi din 15 ianuarie 2013 de către Primăria B.H.
În dezvoltarea celor anterior expuse, recurenta a susţinut că instanţa de prim control judiciar, ignorând caracterul devolutiv al căii de atac cu care a fost învestită, a respins cererea sa de încuviinţare a unei expertize de specialitate care să aibă ca obiectiv stabilirea debitului real şi a penalităţilor aferente la zi, funcţie de punctajul înregistrat din data de 15 ianuarie 2013 la Primăria B.H.
În dezvoltarea ultimului motiv de nelegalitate invocat, autoarea căii de atac a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1, art. 962, art. 969, art. 970, art. 1429 C. civ. şi art. 4 din Legea nr. 469/2002 cu modificările ulterioare.
În acest sens a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că trebuie plafonat cuantumul penalităţilor aferente debitului, în condiţiile în care în contractele deduse judecăţii părţile au prevăzut clauze penale, iar Legea nr. 469/2002 fusese abrogată prin Legea nr. 246/2009 la data încheierii contractelor.
În final, recurenta a conchis că hotărârile instanţelor de fond sunt netemeinice şi nelegale, deoarece ambele au ignorat debitul restant în sumă de 122.792,50 RON cuprins în factura fiscală din 31 martie 2009. Cu privire la cuantumul penalităţilor a arătat că instanţele nu au avut în vedere că debitul restant a fost stabilit anterior abrogării Legii nr. 246/2009, astfel că pot fi calculate penalităţi de întârziere mai mari decât cuantumul debitului potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, care prevedea posibilitatea derogării prin convenţia părţilor de la limita impusă cuantumului penalităţilor de întârziere de a nu depăşi debitul.
De asemenea, a arătat că prin decizia atacată, instanţa a încălcat principiul tempus regit actum şi a ignorat că Legea nr. 246/2009 este o lege de abrogare, care a suprimat pentru viitor drepturile şi obligaţiile născute sub imperiul legii vechi (abrogate).
Din această perspectivă a susţinut că legea de abrogare, cum este cazul Legii nr. 246/2009, prin care s-a statuat ieşirea din vigoare la 3 iulie 2009 a Legii nr. 469/2002, lipseşte de efecte legea abrogată asupra obligaţiilor şi drepturilor născute la data introducerii acţiunii, întrucât legea abrogată, nu poate ultraactiva decât în cazul existenţei unei prevederi legale exprese în acest sens.
Astfel, a susţinut că în situaţia în care a intervenit abrogarea expresă prin act normativ (cum este cazul în speţă), nu se poate aprecia că Legea nr. 469/2002 (care limita dreptul la penalizări de întârziere nestipulate expres), este aplicabilă şi poate produce efecte.
La 26 ianuarie 2015, intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând decizia atacată, prin prisma actelor dosarului, a susţinerilor părţilor şi a normelor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:
Recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora modificarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura sau înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia ori atunci când hotărârea este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greşită a legii.
După cum rezultă din analiza ipotezelor legale citate mai sus, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. presupune trei situaţii: lipsa motivării, existenţa unor motive contradictorii sau a unora străine de natura pricinii; dintre acestea, recurenta a invocat existenţa unor motive contradictorii şi străine de natura pricinii.
Examinarea criticii subsumate de autoarea căii de atac acestui motiv de recurs relevă că chestiunea de a cărei dezlegare depinde soluţionarea cauzei constă în stabilirea numărului facturilor fiscale care cuprind pretenţiile deduse judecăţii, respectiv dacă instanţele de fond au avut în vedere 28 sau 29 de facturi, între care şi factura fiscală din 31 martie 2009, în cuantum de122.792,50 RON.
Înalta Curte, constată că nu există nicio contradicţie de raţionament juridic între cele două, întrucât instanţa de apel a notat că „instanţa de fond a soluţionat în mod corect acţiunea în limitele investirii sale, pentru cele 28 de facturi invocate în acţiunea introductivă, emise în perioada ianuarie 2008-februarie 2009 şi pentru penalităţile de întârziere corespunzătoare acestora.”, a mai consemnat că, „întrucât reclamanta SC I.G. SRL a solicitat prin acţiunea introductivă contravaloarea unui debit restant consemnat în facturile emise în perioada 7 ianuarie 2008-31 martie 2009, tribunalul a soluţionat în mod corect procesul în limitele investirii sale.”.
Astfel, în ambele alineate precitate, instanţa de prim control judiciar, referindu-se la soluţionarea cauzei de prima instanţă în limitele învestirii, prin raportare la pretenţiile deduse judecăţii, a menţionat că acestea decurg din facturile fiscale emise de reclamantă. Faptul că intervalul de emitere a facturilor fiscale în primul paragraf este consemnat ca fiind cuprins între ianuarie 2008-februarie 2009, iar în cel de-al doilea între 7 ianuarie 2008-31 martie 2009, este apreciat de Înalta Curte ca eventuală eroare materială în condiţiile în care, în raportul de expertiză tehnică contabilă administrată în primă instanţă a fost avută în vedere factura fiscală din 31 martie 2009, în cuantum de 122.792,50 RON.
Prin urmare, Înalta Curte apreciază critica ca fiind nefondată, iar raţionamentul logico-juridic expus de instanţa de apel în cele două paragrafe pretins contradictorii, ca fiind perfect coerent.
Pentru aceleaşi argumente, nu poate fi reţinut că cele două paragrafe evocate ar cuprinde argumente străine de natura pricinii.
În concluzie, referitor la critica subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanţa supremă notează că a fost invocată pur formal de autoarea căii de atac care, în realitate a urmărit reexaminarea fondului cauzei prin susţinerea de fapt a omisiunii instanţelor de fond de a se pronunţa asupra unei părţi a pretenţiilor deduse judecăţii, respectiv asupra celor decurgând din factura fiscală din 31 martie 2009, în cuantum de 122.792,50 RON.
Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. presupune schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii, realizată ca urmare a unei interpretări greşite a acestuia.
În susţinerea acestui motiv de recurs, autoarea căii de atac a arătat că instanţa de apel a interpretat greşit clauza stipulată la art. 9 din contractul nr. D. din 25 februarie 2007 şi punctajul din 15 ianuarie 2013.
În acest sens a susţinut că respingerea cererii sale de administrare în apel a unei expertize de specialitate care să determine debitul real şi cuantumul penalităţilor aferente la zi, contravine caracterului devolutiv al căii de atac a apelului.
Argumentele expuse mai sus nu conturează însă incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., ci tind să demonstreze, în urma reinterpretării probatoriului, un alt cuantum al debitului şi penalităţilor aferente datorate reclamantei de către pârâtă.
Or, Înalta Curte subliniază că acest aspect a fost deja tranşat irevocabil şi, în acest context, reaminteşte părţilor că reinterpretarea probelor excede controlului de legalitate care defineşte judecata în recurs.
De asemenea, instanţa supremă constată că recurenta face confuzie între actul juridic dedus judecăţii şi elementele de probatoriu, în condiţiile în care instanţa de apel a precizat expres în considerentele deciziei atacate că punctajul din 15 ianuarie 2013 nefiind însuşit de pârâtă nu are caracterul unei convenţii încheiate între părţii, specificând totodată că raportul de expertiză efectuat în primă instanţă a valorificat toate înscrisurile depuse în probaţiune.
În considerarea celor anterior expuse, se reţine că susţinerile recurentei se subsumează aceleiaşi categorii de critici de netemeinicie, neavând aptitudinea de a releva vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.
În final, trebuie subliniat că, deşi a evocat ipotezele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1, art. 962, art. 969, art. 970, art. 1429 C. civ. şi art. 4 din Legea nr. 469/2002, dezvoltând o întreagă disertaţie referitor la ultraactivitatea şi retroactivitatea legii în raport cu principiul tempus regit actum, prin criticile formulate, recurenta tinde în realitate la repunerea în discuţie a cuantumului penalităţilor datorate de pârâtă aferent debitului neachitat, ceea ce impune concluzia că acest motiv de recurs este nefondat.
De asemenea, Înalta Curte reţine că nu poate fii primită nici critica referitoare la ignorarea de către instanţele de fond în analiza celui de-al doilea petit al acţiunii introductive a prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, în contextul în care instanţa de prim control judiciar a consemnat în considerentele deciziei recurate că în aplicarea evocatei norme legale, tribunalul a apreciat în mod just că se aplică penalităţile stabilite convenţional.
Totodată, instanţa supremă reţine că în mod corect curtea de apel a subliniat că actele juridice în speţă sunt guvernate de principiul tempus regit actum, neputând genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii lor, sens în care a notat că obligaţiile asumate de părţile în litigiu prin contractele nr. A.-D. încheiate în anul 2007, sunt supuse prevederilor C. civ. din 1864, Legii nr. 469/2002, respectiv Decretului nr. 167/1958, în vigoare la data naşterii raportului obligaţional.
În speţă, susţinerile autoarei căii de atac referitoare la încălcarea principiului ultraactivităţii legii în cauza dedusă judecăţii vădesc o aplicare greşită a instituţiei evocate.
Astfel, principiul aplicării imediate a legii civile noi constituie regula de drept conform căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea civilă nouă se aplică tuturor situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii civile vechi.
De la principiul aplicării imediate a legii civile noi există însă o excepţie, anume ultraactivitatea (supravieţuirea) legii civile vechi, care înseamnă aplicarea, la unele situaţii determinate, a legii civile vechi, deşi a intrat în vigoare o nouă lege civilă.
Astfel, ultraactivitatea legii vechi este justificată, de cele mai multe ori, de necesitatea ca anumite situaţii juridice pendente să rămână guvernate de legea sub imperiul căreia au început să se constituie, să se modifice ori să se stingă.
Înalta Curte reţine că au existat opinii în sensul că ultraactivitatea legii vechi, fiind o excepţie, trebuie stipulată în mod expres în legea nouă, dar şi opinii conform cărora aptitudinea legii vechi de a cârmui anumite situaţii juridice şi după ce a fost abrogată se deduce şi prin interpretare, chiar fără text expres în legea nouă, afară de cazul în care aceasta din urmă ar dispune în mod diferit.
Problemele referitoare la ultraactivitatea (supravieţuirea) legii vechi sau, după caz, la aplicarea imediată a legii noi nu trebuie confundate cu problemele ce privesc neretroactivitatea, chiar dacă, în frecvente situaţii, principiul neretroactivităţii şi principiul aplicării imediate a legii noi sau, după caz, ultraactivitatea legii vechi se completează reciproc.
Principiul neretroactivităţii legii noi este regula de drept potrivit căreia trecutul scapă, în principiu, acţiunii legii noi sau, altfel spus, legea nouă nu se aplică situaţiilor juridice anterior constituite, modificate sau stinse şi nici efectelor produse de asemenea situaţii juridice, dacă aceasta au fost realizate înainte de intrarea în vigoare a legii noi.
O lege ar fi retroactivă dacă ar reglementa fie fapte care, înainte de intrarea ei în vigoare, au dat naştere sau, după caz, au modificat ori au stins o situaţie juridică, fie efecte pe care acea situaţie juridică Ie-a produs înainte de aceeaşi dată.
Prin urmare, ţinând cont de principiul neretroactivităţii, cât şi de posibilitatea legiuitorului de a opta între aplicarea imediată a legii noi şi ultraactivitatea legii vechi, în cauză, Înalta Curte reţine că faptelor constitutive, modificatoare sau extinctive de situaţii juridice, realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi, cât şi efectelor produse de acea situaţie juridică ulterior, li se poate aplica numai legea veche, adică legea în vigoare la data producerii faptei respective ori efectelor ei, deoarece, dacă s-ar aplica o lege ulterioară ar însemna să i se atribuie efect retroactiv.
O confirmare a acestui raţionament o oferă legiuitorul prin art. 6 alin. (2) C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, potrivit căruia „actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.”
Astfel, textul legal instituie o regulă tranşantă: actele şi faptele trecute (facta praeterita) nu pot genera decât efectele juridice prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii, ori, după caz, al săvârşirii sau producerii lor, fie că este vorba despre efectele produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi, ceea ce se admitea şi în trecut şi este impus de principiul constituţional al neretroactivităţii legii noi, fie că este vorba despre efectele produse după intrarea în vigoare a legii noi, ceea ce constituie un element de noutate.
Cum în cauză raporturile contractuale s-au născut şi au produs efecte între părţi sub imperiul Legii nr. 469/2002, anterior abrogării acesteia prin Legea nr. 246/2009, în mod firesc, cum corect au reţinut de altfel şi instanţele de fond, actul normativ aplicabil efectelor produse ulterior abrogării este legea sub imperiul căreia s-au născut, o altfel de interpretare constituind încălcare a principiului neretroactivităţii legii.
Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că decizia atacată este legală şi că motivele de nelegalitate invocate nu justifică modificarea sa, aşa încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă SC I.G. SRL împotriva deciziei nr. 272 din 12 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 288/2015. Civil. Pretenţii. îndreptare... | ICCJ. Decizia nr. 283/2015. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
