ICCJ. Decizia nr. 288/2015. Civil. Pretenţii. îndreptare eroare materială. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 288/2015
Dosar nr. 38443/3/2012
Şedinţa publică din 30 ianuarie 2015
Asupra recursului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 2 octombrie 2012 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, reclamanta G.A. a chemat în judecată pe pârâta SC O.V.I.G. SA, solicitând obligarea acesteia la plata echivalentului în RON la data plăţii al sumei de 38.130,19 euro, reprezentând daune materiale, precum şi a sumei de 1.520.000 euro reprezentând daune morale, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 5011 din 18 iunie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a admis în parte cererea completată, formulată de reclamanta G.A. în contradictoriu cu pârâta SC O.V.I.G. SA, pe care a obligat-o la plata către reclamantă a sumei de 38.829,97 euro, cu titlu de daune materiale şi 50.000 euro, cu titlu de daune morale, în echivalentul în RON la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin referatul cu propunere de neîncepere a urmăririi penale întocmit la 15 august 2011 în Dosarul nr. 534/P/2011, s-a reţinut că în 20 ianuarie 2011, în jurul orei 21:45 numitul L.R.D., conducând autoturismul marca X. pe DN1, din direcţia P. către B., când a ajuns la km 21+500m a pătruns pe sensul opus de circulaţie, intrând în coliziune frontală cu autoturismul marca Y. ce circula pe DN 1 din direcţia B. către P., condus de reclamanta G.A.
În urma accidentului, conducătorul auto L.R.D. a decedat, iar numiţii G.A. şi C.N.C.D., pasagerul din dreapta reclamantei, au fost răniţi.
S-a mai reţinut în cuprinsul aceluiaşi document şi că reclamanta prezenta la data de 20 ianuarie 2011, conform raportului de expertiză medico-legală, leziuni traumatice care s-au putut produce prin lovire cu şi de corpuri dure în condiţiile unui accident de circulaţie, pentru care necesită 90-100 zile de îngrijiri medicale; leziunile traumatice nu i-au pus în primejdie viaţa.
De asemenea, concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară au fost în sensul că producerea accidentului s-a datorat conducătorului autoturismului X., numitul L.R.D., pentru care, urmare a intervenirii decesului, s-a dispus neînceperea urmăririi penale prin rezoluţia din 8 septembrie 2011 dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea în Dosarul nr. 534/P/2011.
Tribunalul a subliniat că în baza raportului de asigurare, obligaţia de reparare a prejudiciului material şi moral suferit de reclamantă revine societăţii de asigurare emitente a poliţei de asigurare de răspundere civilă auto RCA, conform art. 49 şi art. 50 din Legea nr. 136/1995 (în vigoare la data accidentului şi la data formulării cererii de chemare în judecată şi aplicabile în cauză potrivit art. 5 şi 223 din Legea nr. 71/2011) şi art. 26 alin. (1) şi art. 49 pct. 1 din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobată prin Ordinul Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 21/2009.
De asemenea, tribunalul a reţinut incidenţa în speţă a prevederilor art. 998-art. 999 C. civ. din anul 1864, aplicabil în cauză potrivit art. 5 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011.
Din interpretarea coroborată a probatoriului administrat, prima instanţă a apreciat că în cauză sunt întrunite cumulativ condiţiile existenţei prejudiciului, faptei ilicite, raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi prezenţa vinovăţiei, care îmbracă forma neglijenţei sau imprudenţei cu care s-a acţionat.
În ceea ce priveşte despăgubirile solicitate de reclamantă pentru daunele materiale suferite, tribunalul, constatându-le a fi întemeiate, în aplicarea dispoziţiilor art. 49 pct. 1 din Ordinul Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 21/2009, a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 38.829,97 euro, echivalent în RON la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii.
Pentru a dispune asupra despăgubirilor solicitate de reclamantă pentru daunele morale suferite, tribunalul a analizat probele administrate prin prisma consecinţelor negative suferite de persoana vătămată în plan fizic şi psihic, importanţei valorilor lezate, măsurii în care acestea au fost afectate, intensităţii perceperii consecinţelor vătămării şi gradului de afectarea a situaţiei familiale, profesionale şi sociale, toate aceste criterii subordonându-le condiţiei unei aprecierii rezonabile, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimelor, astfel încât despăgubirile să nu constituie nici amendă pentru autorul daunei şi nici venituri nejustificate pentru victima daunei.
În raport de cele anterior expuse prima instanţă a apreciat cuantumul pretenţiilor cerute de reclamantă cu acest titlu ca fiind disproporţionat de mare faţă de măsura în care a fost afectată de traumele produse de accident viaţa socială, profesională şi familială a reclamantei. Astfel, a reţinut că suma de 50.000 euro reprezintă o reparaţie rezonabilă, justă şi echitabilă pentru prejudiciului moral suferit de reclamantă ca urmare a accidentului suferit, care nu depăşeşte limita unei îmbogăţiri fără just temei a victimei, ci vine să repare suferinţe psihice acumulate de acesta ca urmare accidentului propriu-zis şi a traumatismelor pricinuite de acel eveniment.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel atât reclamanta, cât şi pârâta, ambele părţi criticând în principal hotărârea primei instanţe sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate.
Prin decizia civilă nr. 51/A/28 ianuarie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a admis excepţia netimbrării apelului formulat de reclamanta G.A. împotriva sentinţei civile nr. 5011 din 18 iunie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă şi, în consecinţă a anulat apelul acestei părţi ca netimbrat şi a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de prim control judiciar a reţinut referitor la apelul formulat de reclamanta G.A., următoarele:
Prin rezoluţia emisă la primirea cererii de apel, curtea a stabilit în sarcina apelantei-reclamante obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru în cuantum de 34.895,56 RON [în temeiul art. 11 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 146/1997] şi timbru judiciar de 5 RON [în temeiul art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995].
S-a avut în vedere că scutirea prevăzută de art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997 nu îi este aplicabilă apelantei-reclamante, întrucât nu a existat un proces penal (cauză penală), dispunându-se, urmare a decesului făptuitorul, neînceperea urmării penale.
Pentru termenul din 28 ianuarie 2014, apelanta-reclamantă a fost citată în două rânduri cu menţiunea plăţii taxei judiciare de timbru şi depunerii timbrului judiciar, conform dovezilor de comunicare aflate la dosar apel.
La 4 decembrie 2013, apelanta-reclamantă a formulat o cerere intitulată „de clarificare”, în cuprinsul căreia a susţinut că, în baza art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997, este scutită de la plata taxei judiciare de timbru şi care a fost calificată conform art. 18 din aceeaşi lege ca fiind cerere de reexaminare, iar prin încheierea din camera de consiliu de la 6 ianuarie 2014, a fost soluţionată în sensul respingerii ca tardiv formulată.
Această încheiere irevocabilă potrivit art. 18 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 a fost comunicată părţii la 9 ianuarie 2014.
Astfel, având în vedere că reclamanta nu a plătit taxa judiciară de timbru datorată şi nu a depus la dosar timbru judiciar în valoare de 5 RON, nici până la termenul din 28 ianuarie 2014, curtea a invocat din oficiu excepţia netimbrării apelului, pe care a admis-o, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 şi ale art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995, conform cărora neîndeplinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii.
Referitor la apelul declarat de pârâta SC O.V.I.G. SA, curtea a reţinut că singura critică formulată de această parte a vizat exclusiv cuantumul sumei acordate cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, susţinând că pretenţiile reclamantei cu acest titlu ar fi justificate doar în limita sumei de 25.000 euro, faţă de 50.000 euro, cât a stabilit prima instanţă.
Sub acest aspect, instanţa de apel a apreciat susţinerile pârâtei ca fiind nefondat şi a notat că tribunalul a făcut o corectă evaluare a prejudiciului moral produs reclamantei prin accidentul rutier din 20 ianuarie 2011.
Argumentele reţinute de instanţa de prim control judiciar în susţinerea acestor concluzii au constat, în esenţă, în aceea că valoarea despăgubirilor pentru daunele morale suferite de reclamantă a fost stabilită motivat, pe baza probelor cu înscrisuri administrate în cauză, instanţa ţinând cont de gravitatea şi multitudinea leziunilor traumatice (fractura deschisă de gleznă, fractură de cap şi col femural cu luxaţie de şold, fractura claviculă cu deplasare), de complexitatea şi durata tratamentelor medicale necesare pentru atenuarea/vindecarea leziunilor, ce implică suferinţe fizice considerabile, dar şi de consecinţele de ordin psihic ale traumelor asupra vieţii reclamantei, determinate de afectarea activităţilor personale şi profesionale, de dificultăţile de mişcare şi deplasare, de amintirea îngrozitoare a accidentului ce a determinat tulburarea de stres posttraumatic.
De asemenea, curtea a avut în vedere că la stabilirea cuantumului daunelor morale, prima instanţă a aplicat prevederile art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 21/2009 şi ale art. 53 din Legea nr. 136/1995, raportat la circumstanţele speţei, urmărind ca despăgubirile să fie echitabile şi proporţionale faţă de consecinţele accidentului rutier, precum şi că în mod corect a reţinut că nu este posibilă identificarea unor criterii de ordin general, că aprecierea prejudiciului moral nu se rezumă la determinarea preţului suferinţelor fizice şi psihice pe baza unui calcul matematic, acestea fiind inestimabile, ci înseamnă aprecierea în concret, multilaterală, a tuturor evenimentelor negative ale prejudiciului şi implicaţia acestuia, pe toate planurile sociale în care activa reclamanta.
Împotriva deciziei civile nr. 51/A din 28 ianuarie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a declarat recurs reclamanta G.A., întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând casarea cu trimitere exclusiv pentru soluţionarea pe fond a apelului său.
În baza art. 315 alin. (1) C. proc. civ. a solicitat instanţei de recurs să dea indicaţii instanţei de trimitere în sensul administrării probei cu înscrisurile medicale şi privind cheltuielile aferente acestora, care nu au fost avute în vedere de instanţele de fond, precum şi a unei noi expertize medico-legale, în cazul în care nu ar fi primită opiniei expertale întocmite la data de 22 ianuarie 2014 de Cabinetul expertului medico-legal dr. A.C., care să fie completată faţă de noile documente medicale şi intervenţiile chirurgicale suferite.
În susbsidiar, pentru eventualitatea în care instanţa supremă ar aprecia că poate decide asupra fondului cauzei, recurenta, a solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată în ceea ce priveşte petitul privind acordarea despăgubirilor cu titlu de daune morale, iar în ceea ce priveşte daunele materiale, a solicitat să includă şi cheltuielile efectuate după pronunţarea instanţei de apel, în cuantum de 22.500 RON, conform dovezilor anexate.
De asemenea, a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată efectuate pentru susţinerea litigiului.
În motivare, autoarea căii de atac, după o amplă şi detaliată expunere a parcursului litigiului în fazele procesuale anterioare, a criticat anularea apelului său ca netimbrat, arătând că în mod greşit instanţa de prim control judiciar a stabilit în sarcina sa obligaţia de achitare a unei taxe judiciare de timbru în cuantum de 34.896,56 RON, susţinând că în cauză erau aplicabile dispoziţiile art. 15 lit. o) din Legea nr. 147/1996, potrivit cărora acţiunea introductivă şi căile de atac sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru.
În acest sens, a arătat că norma legală evocată era incidenţă în speţă, în considerarea obiectului cauzei, despăgubiri pentru daunele morale şi materiale pentru vătămările corporale suferite în urma unui accident rutier.
Astfel, recurenta a arătat că definiţia sintagmei „cauză penală”, folosită de legiuitor în art. 15 lit. o) din Legea nr. 147/1996, vizează toate fazele procesului penal, urmărirea penală, judecata, punerea în executare a hotărârilor penale, iar împrejurarea că, în speţă, procesul penal a încetat ca urmare a decesului autorului faptei nu este de natură să conducă la ideea inexistenţei cauzei penale ci, mai mult, dau dreptul părţilor civile prejudiciate să-şi valorifice pretenţiile pe calea dreptului civil, cu aplicarea prevederilor privind scutirea la plata taxei judiciare de timbru, instrument gândit de legiuitor tocmai pentru protecţia drepturilor patrimoniale ale persoanelor prejudiciate în urma unor fapte de natură penală.
În susţinerea concluziei anterior evocate, autoarea căii de atac a invocat pentru identitate de raţiune prevederile art. 24 lit. o) din Ordinul nr. 760/C/1999 pentru aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, care statuează că sunt scutite de la plata taxelor judiciare de timbru acţiunile şi cererile în justiţie referitoare la cauzele penale, inclusiv despăgubirile civile pentru daunele materiale şi morale decurgând din acestea, formulate cu prilejul soluţionării dosarului penal sau prin acţiune civilă separată, introduse la instanţa civilă potrivit dispoziţiilor art. 19 şi art. 20 C. proc. pen. sau ca urmare a amnistiei intervenite în cursul procesului penal.
Recurenta a invocat jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie, precum şi hotărârea pronunţată în dosarul disjuns din prezentul, în care calitate de reclamant are chiar C.N.C.D., pasager în autoturismul implicat în accident, în timp ce era condus de reclamantă.
O altă categorie de critici dezvoltate de reclamată au vizat refuzul instanţei de apel a-i încuviinţa administrarea probei cu înscrisuri noi, respectiv acte medicale eliberate ulterior soluţionării cauzei în primă instanţă, între care opinia expertală din 22 ianuarie 2014, întocmită de Cabinetul expertului medico-legal „Dr. A.C.”, utile în stabilirea pe bază de constatări ştiinţifice de specialitate, a numărului de zile de îngrijiri medicale, a nivelului de invaliditate permanentă posttraumatică, precum şi a faptului că din februarie 2014 şi până în prezent, a mai suferit o serie de intervenţii chirurgicale, care au generat cheltuieli în cuantum de aproximativ 22.500 RON.
A susţinut astfel, că instanţei de apel îi revenea obligaţia încuviinţării probei menţionate, întrucât îşi avea utilitatea în a-i asigura apărarea reclamantei în cadrul apelului pârâtei care solicitase diminuarea cuantumului daunelor morale acordate în primă instanţă.
În considerarea criticilor anterior expuse, autoarea căii de atac a solicitat admiterea recursului astfel cum acesta a fost formulat, casarea în parte a deciziei atacate, cu consecinţa respingerii excepţiei netimbrării apelului şi trimiterea cauzei spre judecarea apelului propriu şi menţinerea soluţiei de respingere a apelului pârâtei ca nefondat.
Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare şi nici alte apărări în faza procesuală pendinte.
Analizând decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, a actelor dosarului şi susţinerilor părţilor, Înalta Curte reţine următoarele:
Recurenta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., text de lege potrivit căruia modificarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greşită a legii.
Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, autoarea căii de atac a invocat încălcarea prevederilor art. art. 15 lit. o) din Legea nr. 147/1996, susţinând că instanţa de apel trebuia să facă aplicarea acestora şi să constate că este scutită de la plata taxei judiciare de timbru.
Examinarea criticilor subsumate de autoarea căii de atac acestui motiv de recurs relevă că problema de drept de a cărei dezlegare depinde soluţionarea căii de atac constă în stabilirea dacă chestiunea timbrajului poate constitui obiectul cenzurii instanţei de recurs, în condiţiile în care legiuitorul prin art. 18 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare a pus la dispoziţia părţii interesate calea reexaminării taxei de timbru stabilită în sarcina sa.
Astfel, aşa cum rezultă din memoriul de recurs depus la dosar, autoarea căii de atac a criticat decizia atacată exclusiv din perspectiva greşitei aprecieri a instanţei referitoare la inaplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 15 lit. o) din Legea nr. 147/1996, în situaţia în care instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia de anulare a apelului declarat de reclamantă pe faptul că cererea de reexaminare formulată împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru a fost respinsă ca tardivă, iar partea nu s-a conformat obligaţiei de plată a taxei de timbru stabilită în sarcina sa.
Din verificarea actelor dosarului, Înalta Curte constată că în faza procesuală a apelului, în sarcina apelantei-reclamante s-a stabilit în temeiul art. 11 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 146/1997 obligaţia de plată a unei taxe de timbru în cuantum de 34.896,56 RON şi a timbrului judiciar de 5 RON conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995, reţinându-se că apelantei-reclamante nu îi este aplicabilă scutirea prevăzută de art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997, întrucât nu a existat un proces penal (cauză penală), dispunându-se neînceperea urmării penale urmare a decesului făptuitorului.
De asemenea, instanţa supremă notează că apelanta-reclamantă a depus cerere de clarificare în care a invocat că este scutită de la plata taxei judiciare de timbru în temeiul art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997, cerere care a fost calificată de instanţa de apel ca fiind cerere de reexaminare a taxei judiciare de timbru şi care a fost soluţionată de completul imediat următor în sensul respingerii ca tardiv formulată prin încheierea din 6 ianuarie 2014 irevocabilă.
Astfel, faţă de cele anterior expuse, Înalta Curte reţine că criticile formulate de autoarea căii de atac în faza procesuală a recursului relativ la chestiunea timbrajului în apel nu sunt admisibile, având în vedere principiul legalităţii şi unicităţii căilor de atac raportat la dispoziţiile art. 18 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 146/1997, care reglementează împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru calea de atac a cererii de reexaminare.
Totodată, instanţa supremă reţine că potrivit deciziei nr. 7 din 8 decembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul competent să judece recursul în interesul legii s-a statuat că cererea de reexaminare, prevăzută de art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, este singura cale de atac prin care pot fi cenzurate existenţa şi întinderea obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru, părţile interesate neavând un drept de opţiune între a formula cerere de reexaminare şi a exercita apel sau recurs, după caz.
Astfel, în aplicarea art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, Înalta Curte apreciază că nu poate cenzura criticile formulate de recurentă referitor la aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997, singura cale deschisă părţii fiind cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru, soluţionată în speţă, în mod irevocabil.
În ceea ce priveşte restul susţinerilor formulate de recurentă, inclusiv cele referitoare administrarea probei cu înscrisuri, Înalta Curte nu le va analiza, în condiţiile în care apelul fiind anulat ca netimbrat, criticile recurentei sunt formulate omisso medio.
Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că decizia atacată este legală, iar motivul invocat de recurentă nu justifică modificarea sa, aşa încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă G.A. împotriva deciziei civile nr. 51/A din 28 ianuarie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 282/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 285/2015. Civil → |
|---|
