ICCJ. Decizia nr. 281/2015. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 281/2015
Dosar nr. 42640/3/2009
Şedinţa publică din 30 ianuarie 2015
Asupra recursului, reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată la 28 octombrie 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a comercială (în prezent secţia a Vl-a civilă), reclamanta SC L.H.D. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC C.P. SA, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că în baza contractelor de asociere din 8 iulie 1994 şi din 12 iulie 1994 are un drept de folosinţă asupra terenurilor situate în Bucureşti, Şos. P., sector 2.
Prin cererea completatoare formulată la 2 martie 2010, reclamanta a solicitat şi rectificarea cărţilor funciare în sensul înscrierii dreptului său de folosinţă asupra căilor de acces aferente terenurilor menţionate în primul capăt de cerere.
Prin sentinţa civilă nr. 5805 din 24 septembrie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi, în consecinţă, a respins cererea reclamantei, ca inadmisibilă precum şi cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că la 12 iulie 1994, între părţile în litigiu a fost încheiat contractul de asociere, prin care au convenit crearea unei asocieri fără personalitate juridică.
Potrivit acestui contract, pârâta asigura reclamantei dreptul de folosinţă a clădirilor descrise în Anexa nr. 1 şi a utilităţilor adiacente descrise în Anexa nr. 2 fără niciun fel de restricţii.
De asemenea, a reţinut că la 14 octombrie 1994 între SC S. SA, SC C.P. SA şi SC L.H. SA a fost încheiat un protocol de acord prin care s-a hotărât cesionarea de către SC S. SA către SC C.P. SA a tuturor drepturilor şi obligaţiilor sale izvorâte din contractul de asociere din 8 iulie 1994 semnat de cedentă cu SC L.H. SA.
Acest din urmă contract avea ca obiect asocierea dintre SC S. SA şi SC L.H. SA, prima societate urmând a asigura recurentei dreptul de utilizare, fără niciun fel de restricţie, asupra clădirilor din Anexa nr. 1 şi a utilităţilor adiacente menţionate în Anexa nr. 2.
Prima instanţă a mai reţinut că prin cererea introductivă reclamanta a susţinut că pârâta îi încalcă dreptul de folosinţă, dobândit în temeiul acestor contracte.
Faţă de aceste susţineri, referitor la primul petit din cererea de chemare în judecată, tribunalul a reţinut că reclamanta avea deschisă calea acţiunii în realizare derivată din contractele de asociere (acţiune în executarea obligaţiilor contractuale ori în răspundere contractuală) şi a înlăturat afirmaţiile reclamantei în sensul că avea la îndemână doar acţiunea în constatare pentru că solicitările sale nu vizează constituirea de drepturi noi.
În susţinerea acestei concluzii, instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 109 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora acţiunea în realizarea dreptului este aceea prin care reclamantul, ce se pretinde titularul unui drept subiectiv, solicită instanţei să îl oblige pe pârât la respectarea acestuia, iar dacă acest lucru nu mai este posibil, la despăgubiri pentru prejudiciul suferit.
Astfel, reţinând că pe calea acţiunii în realizare se urmăreşte respectarea unui drept şi că, în cauză, reclamanta pretinde tocmai respectarea dreptului său de folosinţă dobândit în temeiul contractelor de asociere în participatiune, a apreciat că aceasta trebuie să îşi valorifice solicitarea pe calea unei acţiuni în realizare, situaţie în raport cu care acţiunea în constatare dedusă judecăţii este inadmisibilă.
În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect rectificarea cărţii funciare, tribunalul a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 34 Legea nr. 7/1996, apreciind cererea ca inadmisibilă, în condiţiile în care reclamanta nu a făcut dovada obţinerii prealabile a unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, prin care să se fi constat existenţa uneia dintre situaţiile statuate de evocata normă legală.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta SC L.H. SA a declarat apel, solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în constatare şi trimiterii cauzei la prima instanţă, în vederea continuării judecăţii.
Prin decizia civilă nr. 332 din 15 mai 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a respins apelul ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de prim control judiciar a reţinut că reclamanta nu poate solicita pe calea acţiunii în constatare recunoaşterea dreptului de folosinţă, câtă vreme dispune de acest drept în baza contractelor de asociere în participaţiune, iar pârâta nu i-a îngrădit utilizarea spaţiilor ce fac obiectul asocierii.
De asemenea, a apreciat ca fiind inadmisibil şi cel de-al doilea capăt de cerere, având în vedere că este accesoriu primului, astfel că soluţionarea acestuia depinde de soluţia dată petitului principal, precum şi faţă de prevederile art. 34 din Legea nr. 7/1996, care condiţionează admisibilitatea acţiunii în rectificarea cărţii funciare de preexistenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care să se fi constatat existenţa uneia dintre situaţiile prevăzute de norma legală menţionată.
Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la art. 111 din acelaşi Cod.
În motivare, recurenta a susţinut că, în mod eronat, instanţele de fond au apreciat ca fiind întemeiată excepţia inadmisibilităţii, reţinând că ar avea deschisă calea unei acţiuni în realizare, pentru că dreptul de folosinţă reclamat decurge din contractele de asociere în participatiune încheiate.
În argumentarea celor susţinute, autoarea căii de atac a arătat că instanţele au ignorat că prevederile contractuale nu stipulează în mod clar dreptul a cărui recunoaştere o pretinde şi că tocmai formulările
imperfecte cuprinse în contractele de asociere în participaţiune îi justifică promovarea acţiunii.
În continuare, a detaliat cronologic parcursul raporturilor contractuale derulate cu intimata şi a reiterat petitele cu a căror soluţionare a învestit instanţele de judecată.
În acest sens a menţionat că dispoziţiile art. 111 teza a II-a C. proc. civ. instituie principiul subsidiarităţii acţiunii în constatare faţă de cererea de realizare a dreptului şi a criticat decizia atacată pentru a nu fi analizat admisibilitatea acţiunii în constatare prin raportare la măsura în care avea deschisă, în concret, calea acţiunii în realizare.
De asemenea, a susţinut că instanţa de prim control judiciar nu a indicat acţiunea în realizare admisibilă în concret, ci s-a limitat la a face doar aprecieri cu caracter general.
A mai arătat recurenta că acţiunea în realizare ce determină inadmisibilitatea celei în constatare trebuie să vizeze acelaşi drept urmărit a fi protejat pe calea celei din urmă, inclusiv preexistentă acestuia în patrimoniul reclamantei la momentul introducerii acţiunii în constatare, acţiunea în realizare fiind posibilă numai dacă se grefează pe un drept preexistent susceptibil de realizare.
Având în vedere drepturile dobândite prin anexele la contractele de asociere şi întocmirea de către pârâtă a cărţilor funciare fără menţionarea acestora, respectiv folosinţa căilor de acces la clădire, autoarea căii de atac a arătat că, în speţă, calea procedurală ce-i era deschisă nu era acţiunea în realizare, deoarece nu a solicitat constituirea de noi drepturi, ci acţiunea în constatare.
Recurenta a mai susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 21 şi art. 126 alin. (12) din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi că respingerea unei acţiuni în constatare ca inadmisibilă este în discordanţă cu principiile fundamentale ale dreptului procesual civil şi ale dreptului comunitar, arătând că analiza instanţei trebuia să pornească de la premisa inexistenţei unui text procedural care să reglementeze inadmisibilitatea unei acţiuni civile întemeiată pe lege.
A mai criticat recurenta faptul că instanţele de fond au ignorat că cel de-al doilea petit la formulat ca şi consecinţă a admiterii primului.
Pentru argumentele anterior expuse, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului, iar pe fond respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi trimiterea cauza la prima instanţă în vederea continuării judecăţii.
Analizând decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate a actelor dosarului şi susţinerilor părţilor, Înalta Curte reţine următoarele:
Recurenta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., text de lege potrivit căruia modificarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greşită a legii.
Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, recurenta a invocat greşita aplicare a prevederilor art. 111 C. proc. civ., art. 21 şi art. 126 alin. (12) din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, susţinând că instanţele de fond au apreciat greşit asupra inadmisibilităţii acţiunii introductive.
Examinarea criticilor subsumate de autoarea căii de atac acestui motiv de recurs relevă că problema de drept de a cărei dezlegare depinde soluţionarea cauzei constă în stabilirea condiţiilor de admisibilitate a acţiunii în constatare şi maniera în care acestea sunt îndeplinite în speţă.
Potrivit art. 111 C. proc. civ., dispoziţii invocate de recurenta-reclamantă ca temei al acţiunii, „partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului”.
Din conţinutul textului de lege mai sus invocat rezultă că pe calea acţiunii în constatare se poate solicita constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept şi nu a unei situaţii de fapt.
Mai mult, teza finală a acestui text consacră caracterul subsidiar al acţiunii în constatare faţă de acţiunea în realizare.
Astfel, pentru chiar admisibilitatea acţiunii, norma procedurală impune condiţia negativă ca partea să nu poată cere realizarea dreptului dedus judecăţii. Caracterul subsidiar şi limitat al acestei acţiuni constituie expresia voinţei legiuitorului de a adopta norme prin care actul de justiţie să fie gestionat în mod eficient, astfel încât activitatea organelor judiciare să nu fie încărcată cu două acţiuni paralele: una în constatarea şi una în realizarea dreptului.
În speţă, din verificarea considerentelor deciziei atacate, Înalta Curte reţine că instanţele de fond au făcut o atentă şi riguroasă analiză a condiţiilor de admisibilitate a acţiunii.
Astfel, au consemnat că reclamanta pretinde respectarea dreptului de folosinţă asupra căilor de acces situate pe terenul proprietatea pârâtei, drept dobândit în temeiul contractelor de asociere în participaţiune, aspect în raport cu care au apreciat că are deschisă, pentru valorificarea dreptului invocat, calea acţiunii în realizare, astfel că, faţă de caracterul subsidiar al acţiunii în constatare a reţinut că este inadmisibilă.
Mai mult decât atât, ambele instanţe de fond au precizat în concret, în hotărârile pronunţate acţiunile în realizare la îndemâna reclamantei pentru valorificarea dreptului dedus judecăţii în prezenta cauză, respectiv acţiunea în executarea obligaţiilor contractuale ori în răspundere contractuală, ceea ce relevă analiza judicioasă a cauzei.
În ceea ce priveşte critica formulată de recurentă referitor la aplicarea greşită a normelor constituţionale statuate de art. 21 şi art. 126, Înalta Curte apreciază de asemenea că este nefondată, în considerarea următoarelor argumente:
Potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Constituţia României, stabilirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură.
Sub acest aspect, principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a le utiliza în formele şi în modalităţile instituite de lege.
În consecinţă, prin reglementările cuprinse în art. 111 C. proc. civ. de la 1865, referitoare la caracterul subsidiar al acţiunii în constatare, legiuitorul nu a înţeles să stabilească un tratament discriminatoriu, ci un regim legal diferit, impus de existenţa unor situaţii procesuale diferite.
Astfel, nu se poate considera că o astfel de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ. este în contradicţie cu prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul la un proces echitabil, deoarece dreptul de a supune judecăţii o pretenţie nu este un drept absolut, putând comporta limitări sau condiţionări, care intră în marja de apreciere recunoscută statului membru al Uniunii Europene în numeroase rânduri de instanţa de contencios european, în materia drepturilor omului.
Având în vedere că nu se aduce atingere substanţei dreptului de acces la justiţie, în condiţiile în care recurentei i se recunoaşte de legiuitor posibilitatea de a uza de alte căi legale pentru valorificarea dreptului subiectiv pretins, pe care însă aceasta nu Ie-a urmat, Înalta Curte apreciază ca decizia atacată este în concordanţă cu exigentele stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pe cale jurisprudenţială în materia art. 6 din Convenţie.
Concluzionând, nu se poate reţine critica de nelegalitate invocată de recurentă sub aspectul încălcării prevederilor art. 21, art. 126 din Constituţie, deoarece accesul liber la justiţie nu înseamnă în toate cazurile accesul nelimitat, la toate organele de jurisdicţie, la toate căile de atac, legiuitorul putând stabili reguli de procedură şi căi particulare de exercitare a drepturilor procedurale, fără ca prin aceasta să aducă atingere principiului stabilit de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, atât timp cât procedura internă creează efectiv posibilitatea ca partea interesată să se adreseze instanţei de judecată pentru analizarea dreptului pretins cu toate garanţiile de independenţă şi imparţialitate.
În ceea ce priveşte restul susţinerilor formulate de recurentă, inclusiv cele referitoare la soluţia dată celui de-al doilea petit din cererea introductivă, Înalta Curte nu le va analiza, având în vedere că nu constituie critici veritabile, ci doar simple afirmaţii, în raport cu care recurenta nu a detaliat elemente care să permită încadrarea în vreunul dintre cazurile de nelegalitate reglementate de art. 304 C. proc. civ.
Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că decizia atacată este legală, iar motivul invocat de recurentă nu justifică modificarea sa, aşa încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
În temeiul art. 274 alin. (1), raportat la art. 298, cu aplicarea art. 316 C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 8.242,59 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, compuse din onorariu de avocat şi cheltuieli de transport, apreciind că cererea de reducere a onorariului, în cuantum de 1.500 RON, nu este justificată, el nefiind disproporţionat de mare, cel puţin în raport de valoarea pricinii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă SC L.H.D. SRL împotriva deciziei civile nr. 332 din 15 mai 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
Obligă recurenta-reclamantă la plata către recurenta-pârâtă SC C.P. SA a sumei de 8.242,59 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 291/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 282/2015. Civil → |
|---|
