ICCJ. Decizia nr. 291/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 291/2015
Dosar nr. 2821/1/2013
Şedinţa publică din 30 ianuarie 2015
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 6 august 2009 sub nr. 7658/118/2009 pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia civilă, reclamanţii N.D. şi D.S. au solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice la plata de despăgubiri în cuantum de 250.000 euro pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării autorului lor, D.N. prin sentinţa penală nr. 142 din 7 martie 1952 a Tribunalului Militar Constanţa şi la despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin această hotărâre judecătorească, în valoare de 5.000 euro.
Prin sentinţa civilă nr. 1350 din 17 decembrie 2009, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a admis în parte acţiunea reclamanţilor N.D. şi D.S. întemeiată pe dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 şi a obligat pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Constanţa în favoarea acestora la plata echivalentului în RON la data plăţii efective a sumei de 30. 000 euro, cu titlu de daune morale şi a sumei de 34.347 RON, cu titlu de despăgubiri materiale.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamanţii cât şi pârâtul, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Prin decizia nr. 88 din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Constanţa împotriva sentinţei civile nr. 1350 din 17 decembrie 2009 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins capătul de cerere privind acordarea de daune morale; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate şi a respins apelul reclamanţilor N.D. şi D.S. împotriva aceleiaşi sentinţe.
III. Prin decizia nr. 747 din 8 februarie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Constanţa împotriva deciziei nr. 88 din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, pe care a casat-o în parte şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecarea apelului declarat de pârât cu privire la despăgubirile materiale; a menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei atacate şi a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii N.D. şi D.S. împotriva aceleiaşi decizii.
Pentru a dispune astfel, instanţa supremă a reţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra criticii formulate de pârât în cuprinsul memoriului de apel, în sensul că raportul de expertiză întocmit în etapa procesuală a fondului i-a fost comunicat la 3 dec embrie 2009, dată la care au avut loc şi dezbaterile, fiind în imposibilitate de a formula obiecţiuni la raportul la expertiză.
Faţă de această constatare, instanţa supremă a apreciat, prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene, care a statuat că noţiunea de proces echitabil în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, presupune ca o instanţă de judecată să fi examinat în mod real toate problemele esenţiale ce i-au fost supuse analizei, că în cauză instanţa de prim control judiciar a soluţionat apelul omiţând a analiza critica pârâtului Statul român cu privire la necomunicarea raportului de expertiză întocmit în etapa procesuală a fondului, situaţie ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei sub acest aspect şi face imposibilă exercitarea controlului de legalitate asupra hotărârii atacate.
Soluţia de casare a impus continuarea judecăţii exclusiv cu privire la pretenţiile vizând despăgubirile materiale solicitate de reclamanţii N.D. şi D.S. ca echivalent valoric al bunurilor confiscate autorului lor prin sentinţa penală nr. 142 din 7 martie 1952, asupra celorlalte pretenţii decizia Înaltei Curţi statuând irevocabil.
IV. În rejudecare, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, prin decizia nr. 38/C din 15 aprilie 2013 a admis apelul pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Constanţa împotriva sentinţei civile nr. 1350 din 17 decembrie 2009 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă, pe care a anulat-o în parte şi, reţinând spre judecare cererea reclamanţilor de obligare a pârâtului la plata de despăgubiri materiale, a respins ca nefondate aceste pretenţii.
În motivarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au pretins obligarea Statului român la despăgubiri băneşti pentru bunurile confiscate prin hotărârea penală prin care tatăl acestora, D.N., a fost condamnat la 18 ani de temniţă grea, 7 ani de degradare civică şi confiscarea totală a averii, pentru săvârşirea „crimei de uneltire contra ordinii sociale”, încadrată în art. 209 pct. 3 C. pen.
A mai reţinut instanţa de prim control judiciar că tribunalul a încuviinţat efectuarea unei expertize tehnice pentru evaluarea despăgubirilor materiale solicitate de reclamanţi şi că raportul întocmit de expertul R.M. a fost depus la dosar la 30 noiembrie 2009 pentru termenul de judecată din 3 decembrie 2009.
Astfel, având în vedere imposibilitatea părţilor de a lua cunoştinţă de conţinutul raportului de expertiză în termen legal, situaţie atestată de dovezile de comunicare aflate la dosar, curtea de apel, în rejudecare, a reţinut că reclamanţilor Ie-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi că hotărârea primei instanţe asupra despăgubirilor materiale a fost pronunţată cu nerespectarea dispoziţiilor art. 167 alin. (2), alin. (3) şi alin. (5) C. proc. civ. raportat la art. 106 alin. (2) şi la art. 129 alin. (5) din acelaşi cod.
Faţă de considerentele anterior expuse şi în baza limitelor impuse prin decizia de casare, Curtea de Apel Constanţa a admis apelul pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a anulat în parte sentinţa atacată, în ceea ce priveşte dezlegarea dată pretenţiilor trimise spre rejudecare şi a reţinut spre soluţionare în apel cererea.
Referitor la solicitarea reclamanţilor de a fi despăgubiţi pentru averea mobilă preluată de autorităţile statului în executarea sentinţei penale de condamnare, instanţa de apel a apreciat că este neîntemeiată şi a respins-o, reţinând că, în baza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, pot fi acordate despăgubiri materiale doar pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv terenuri şi construcţii (imobile prin natură) şi utilaje şi instalaţii preluate odată cu imobilul (imobile prin destinaţie) prin condamnarea sau prin măsura administrativă cu caracter politic.
De asemenea, a reţinut că în speţă nu operează nici garanţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme reclamanţii nu sunt titularii unui „bun actual” (o hotărâre de restituire a sumei, pronunţată într-o procedură judiciară penală) ori a unei „valori patrimoniale” (echivalentul unui drept de creanţă în temeiul căruia un reclamant poate pretinde că are speranţa legitimă de a obţine beneficiului efectiv al unui drept de proprietate decurgând din existenţa unei legislaţii de restituire), sentinţa civilă nr. 1350 din 17 decembrie 2009 a Tribunalului Constanţa nefiind definitivă sub aspectul despăgubirilor materiale.
V. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal au declarat recurs reclamanţii N.D. şi D.S., criticând-o pentru nelegalitate şi solicitând modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului lor, schimbării hotărârii primei instanţe şi admiterea acţiunii precizate, respectiv obligarea pârâtului la plata de daune materiale în cuantum de 17.500 RON pentru recoltele confiscate şi 40.110 euro pentru efectivul animalier.
Prin decizia nr. 4134 din 22 noiembrie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, a admis recursul declarat de reclamanţi împotriva deciziei civile nr. 38/C din 15 aprilie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a decide astfel, instanţa supremă a reţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., fiind pronunţată în rejudecarea apelului, în urma casării cu trimitere, de aceeaşi judecători care au participat la soluţionarea apelului în primul ciclu procesual.
Astfel, în aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc. civ., instanţa supremă a invocat din oficiu, motivul de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. cu referire la art. 24 din acelaşi cod, pe care l-a apreciat ca fiind fondat, reţinând că hotărârea recurată a fost pronunţată de judecători incompatibili.
În acest sens, secţia a ll-a civilă a Înaltei Curţi a evidenţiat că atât decizia nr. 88 din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, prin care a fost soluţionat apelul în primul ciclu procesual, cât şi decizia civilă nr. 38/C din 15 aprilie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, prin care a fost soluţionat apelul în rejudecare după casarea cu trimitere dispusă de instanţa de recurs, au fost date de un complet având aceeaşi compunere, respectiv de judecători incompatibili.
VI. în rejudecarea apelului ca urmare a celei de-a doua casări cu trimitere, prin decizia civilă nr. 62/C din 23 iunie 2014, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Constanţa împotriva sentinţei civile nr. 1350 din 17 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia civilă, în Dosarul nr. 7658/118/2009, a anulat în parte sentinţa atacată şi, în rejudecare, a respins ca nefondată cererea de obligare a pârâtului la plata de despăgubiri materiale.
Pentru a decide astfel, curtea a reţinut în esenţă că în baza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv terenuri şi construcţii (imobile prin natură) şi utilaje şi instalaţii preluate odată cu imobilul (imobile prin destinaţie).
În acest sens, curtea a subliniat că prin decizia nr. 6/2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 245/29 aprilie 2013, s-a statuat cu caracter obligatoriu că în interpretarea şi aplicarea art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleaşi categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare şi pentru care partea interesată nu fi obţinut deja o reparaţie.
În speţă, instanţa de apel a notat că reclamanţii au solicitat acordarea echivalentului valoric al recoltelor existente în câmp şi al animalelor domestice confiscate, deci al unor bunuri mobile care prin natura lor nu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, astfel că a conchis că pretenţiilor lor, privind acordarea de daune materiale nu pot fi valorificate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
De asemenea, curtea a evidenţiat că prin restrângerea sferei de incidenţă a normei legale anterior menţionate doar la anumite categorii de bunuri nu se poate reţine că s-ar aduce atingere prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului deoarece, potrivit jurisprudentei constante a Curţii, norma europeană nu restrânge libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care restituie bunurile dobândite înainte de ratificarea Convenţiei.
Asttfel, instanţa de apel a conchis că adoptarea unei norme care reglementează dreptul persoanelor îndreptăţite de a beneficia de despăgubiri numai pentru anumite categorii de bunuri confiscate face parte din marja de apreciere a politicii economico-sociale, pe care Curtea Europeană a recunoscut-o ca fiind la dispoziţia statelor contractante.
VII. Împotriva deciziei civile nr. 62/C din 23 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, reclamanţii au declarat recurs fără să indice temeiul de drept al criticilor formulate.
Autorii căii de atac au solicitat schimbarea în tot a hotărârii atacate şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, respectiv obligarea pârâtului la plata de daune morale în cuantum de 250.000 euro şi la plata de daune materiale, în cuantum de 17.500 RON pentru recoltele confiscate şi 40.110 euro pentru efectivul animalier.
În memoriul de recurs depus la dosar, au făcut o amplă expunere a situaţiei de fapt în cauză şi a parcursului procesual al litigiului, reiterând soluţiile instanţelor şi criticile pentru care au exercitat căile de atac împotriva acestora în ciclurile procesuale anterioare.
De asemenea, recurenţii au reprodus argumentele invocate în susţinerea calităţii lor procesuale active, arătând că sunt descendenţii defunctului lor tată, D.N., condamnat politic la 18 ani temniţă grea şi 7 ani muncă silnică şi confiscarea totală a averii, din care a executat efectiv 14 ani, 3 luni şi 28 zile, în perioada cuprinsă între 14 decembrie 1951-14 aprilie 1964, precum şi suferinţele îndurate de ei şi autorul lor, ca şi consecinţă a condamnării.
În continuare, au formulat critici asupra soluţiei de respingere a cererii lor de acordare de daune morale, dezvoltând amplu referiri la definiţia şi evoluţia instituţiei în dreptul naţional şi european şi reproducând elemente de fapt în speţă, în raport cu care au arătat că prejudiciul moral suferit a fost greşit apreciat sub aspectul cuantumului daunelor.
Referitor la soluţia dată cererii lor de acordare de despăgubiri materiale, recurenţii au criticat hotărârile instanţelor de fond sub aspectul cuantumului daunelor acordate cu acest titlu, respectiv, 34.347 RON, din care 17.500 RON reprezentând pierderea recoltelor de grâu de pe 2.5 ha de teren şi 16.847 RON contravaloarea confiscării a 9 oi. Din această perspectivă au mai susţinut că în mod greşit instanţele nu au obligat pârâtul la plata sumei de 40.110 euro, reprezentând echivalentul beneficiului nerealizat prin confiscarea efectivului de ovine între 1952, anul confiscării şi 1962, când s-a încheiat colectivizarea, aşa cum s-a determinat prin concluziile raportului de expertiză tehnică administrată în cauză.
În final, recurenţii au invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat într-o serie de cauze în revendicare că lipsirea părţii proprietatea sa fără acordarea unei despăgubiri echitabile, contravine dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, recurenţii au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei civile nr. 1350/2009, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia civilă, precum şi a deciziei civile nr. 88/2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, recuantificarea daunelor morale acordate în primă instanţă şi obligarea pârâtului la plata de daune cu acest titlu în cuantum de 250.000 euro, corespunzător suferinţelor suportate, precum şi la plata de despăgubiri materiale în sumă de 17.500 RON pentru recoltele confiscate şi 40.110 euro pentru efectivul animalier.
La 26 ianuarie 2015, intimatul-pârât a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat
La termenul din 30 ianuarie 2015, în şedinţă publică, Înalta Curte a pus în discuţia părţilor excepţia nulităţii recursului, invocată din oficiu, în baza dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. şi, în conformitate cu art. 137, cu aplicarea art. 298, raportat la art. 316 C. proc. civ., reţine următoarele:
Recurenţii, în recursul pendinte au reprodus identic memoriul de recurs formulat împotriva deciziei civile nr. 88 din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, prin care a fost soluţionat apelul în primul ciclu procesual, cât şi pe cel formulat împotriva deciziei civile nr. 38/C din 15 aprilie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, prin care a fost soluţionat apelul în rejudecare după prima casare cu trimitere, însă nu a formulat nicio critică care să vizeze efectiv decizia atacată în prezentul recurs şi care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, deşi autorii căii de atac au reprodus susţinerile formulate în faţa instanţelor de fond în fazele procesuale anterioare şi au indicat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aceştia nu au arătat care sunt normele legale pretins a fi fost încălcate sau greşit aplicate.
Astfel, simpla reluare a situaţiei de fapt a cauzei şi prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererile de recurs în ciclurile procesuale parcurse anterior nu răspund exigenţelor cerute de art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.
De aceea, examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurenţii nu a formulat nicio critică care să vizeze efectiv decizia ce formează obiectul căii de atac şi care să permită verificarea legalităţii acesteia în limitele impuse de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar indicarea celui reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a fost făcută doar formal.
Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţele anterioare, recurenţii tind să obţină o nouă verificare a susţinerilor lor, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.
Dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. statuează că recursul se declară împotriva unor hotărâri judecătoreşti, a căror modificare sau casare se poate obţine pentru anumite motive de nelegalitate expres prevăzute.
Prin urmare, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar judecătoreşti recurate, iar nu să cuprindă reiterarea susţinerilor părţilor de la judecata în instanţa de prim control judiciar devolutiv.
Aceasta, deoarece recursul este reglementat drept o cale de atac extraordinară, care priveşte analiza măsurii în care criticile aduse de recurenţi, prin motivele de recurs, hotărârii instanţei anterioare se încadrează sau nu în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În speţă, susţinerile recurenţilor prezentate de aceştia drept motive de recurs nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţelor de recurs în ciclurile procesuale parcurse anterior, dar care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.
Că prezenta cerere de recurs constituie reproducerea identică a celei formulate în recursul declarat în primul ciclu procesual o dovedesc criticile asupra soluţiei date capătului de cerere privind acordarea de daune morale, intrată sub autoritate de lucru judecat, aşa cum s-a statuat prin decizia nr. 747 din 8 februarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, precum şi faptul că, în finalul memoriului depus la dosar, recurenţii nu solicită modificarea deciziei civile nr. 62/C din 23 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, şi care formează obiectul acestui recurs, ci a deciziei civile nr. 88 din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, care a fost anterior casată de Înalta Curte.
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, care constituie motivarea în concret a recursului, adecvată căii de atac, având în vedere că motivele de nelegalitate sunt prevăzute sub aspect general în art. 304 menţionat.
Prin urmare, nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, de exemplu atunci când nu se arată şi dezvoltarea motivelor de nelegalitate. O astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă din moment ce, aşa cum s-a arătat, susţinerile recurenţilor nu vizează decizia atacată, ci doar temeinicia afirmată a cererii de chemare în judecatăl, deşi recursul nu are caracter devolutiv.
În alţi termeni, faţă de considerentele ce preced, se poate reţine că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.
Faţă de considerentele expuse mai sus, Înalta Curte urmează să constate nul recursul în conformitate cu art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de recurenţii-reclamanţi N.D. şi D.S. împotriva deciziei civile nr. 62/C din 23 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 290/2015. Civil. Contestaţie la executare.... | ICCJ. Decizia nr. 281/2015. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
