ICCJ. Decizia nr. 29/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 29/2015
Dosar nr. 1345/93/2013
Şedinţa Camerei de Consiliu din 13 ianuarie 2015
Prin cererea din 08 aprilie 2013, reclamantele G.R. şi S.E.I. au chemat în judecată pe pârâţii U.A.T. Oraşul Voluntari, reprezentată prin primar, Comisia Orăşenească Voluntari pentru S.D.P.P.T., Instituţia Prefectului Judeţului Ilfov, reprezentată prin Prefect, Comisia Judeţeană Ilfov pentru S.D.P.P.T. şi Statul Roman, reprezentat prin M.F.P., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate neîndeplinirea obligaţiilor de a face stabilite prin titlurile executorii constând din: sentinţa civilă nr. 5914 din 19 noiembrie 2007 pronunţată de Judecătoria Buftea, în ceea ce priveşte reconstituirea dreptului de proprietate în natura cu privire la suprafaţa de 2.325 mp şi din sentinţa civilă nr. 3810 din 23 iulie 2008 pronunţată de Judecătoria Buftea, în ceea ce priveşte reconstituirea dreptului de natura cu privire la suprafaţa de 1,3 ha teren; obligarea pârâtelor, în solidar, la plata către reclamante a contravalorii de 580.000 euro a imobilului teren în suprafaţa de 2325 mp şi a contravalorii lipsei de folosinţa a aceluiaşi teren de 30.000 euro, a contravalorii de 3.250.000 euro a imobilului teren în suprafaţa de 1,3 ha şi a contravalorii lipsei de folosinţa de 150.000 euro a aceluiaşi teren, precum şi la plata de daune morale în cuantum de 5.000 euro către reclamante.
În subsidiar, au solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin M.F.P. la plata către reclamante a pretenţiilor indicate la pct. II, în temeiul răspunderii subsidiare, instituite de art. 224 C. civ., pentru situaţia înlăturării răspunderii celorlalte pârâte.
Prin sentinţa civilă nr. 1904 din 11 iulie 2013, Tribunalul Ilfov, secţia civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Comisiei Judeţene Ilfov pentru S.D.P.T., excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Instituţiei Prefectului judeţului Ilfov, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a U.A.T. Oraş Voluntari, prin primar, şi cererea de chemare în judecată formulată de reclamante.
Prin Decizia civilă nr. 19/A din 17 ianuarie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul reclamantelor G.R. şi S.E.I.
Împotriva Deciziei civile nr. 19/A din 17 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs reclamantele G.R. şi S.E.I., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. de la 1865.
Prin raportul întocmit în cauză, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, a apreciat că motivele de recurs astfel cum au fost formulate, pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de casare invocate, recurentele au arătat că hotărârea s-a dat cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, că nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi este dată cu aplicarea greşită a legii.
Astfel, au susţinut recurentele că au chemat în judecată cinci pârâţi, Statul Român prin M.F.P. fiind ultimul dintre aceştia, faţă de care au solicitat obligarea la plată a pretenţiilor indicate la punctul II în temeiul răspunderii subsidiare instituite de art. 224 C. civ. pentru situaţia imposibilităţii de a răspunde a pârâtelor 1 şi 2, respectiv 3 şi 4, în cazul în care imposibilitatea este dovedită, cerere asupra căreia ambele instanţe nu s-au pronunţat în sensul nemotivării soluţiei de respingere a acesteia. Temeiul de drept invocat în ceea ce priveşte această critică îl constituie dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ. de la 1865.
În continuare, au susţinut recurentele că hotărârea este dată cu aplicarea greşită a legii având în vedere că soluţia instanţei de apel validează raţionamentul primei instanţe în sensul că obligaţia de a face s-ar fi stins prin voia creditoarelor, respectiv reclamantele, ce ar fi renunţat la reconstituirea în natură a dreptului precum şi lipsa de culpă a pârâtelor, în condiţiile în care culpa pârâtelor rezultă din chiar tergiversarea şi durata prelungirii deposedării abuzive.
S-a mai susţinut că în ceea ce priveşte caracterul inform al pretinsei renunţări a reclamantelor la reconstituirea în natură acesta este dublat de indiciile certe că petiţia invocată de pârâte şi luată în considerare de instanţe a fost semnată sub constrângerea evidentă a nerezolvării prelungite a litigiului şi prin inducerea în eroare a acestora.
În ceea ce priveşte motivarea contradictorie, recurentele au susţinut că deşi instanţa de apel reţine că reclamantele erau „intrigate de nereuşita intrării în posesie cu terenul", aceeaşi instanţă reţine că „Reclamanta G. a arătat faptul că refuză orice fel de ofertă cu privire la teren fizic".
În final, recurentele au criticat hotărârea atacată din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. de la 1865, susţinând că hotărârea se bazează pe „schimbarea înţelesului vădit neîndoielnic al pricinii" prin faptul că s-a analizat culpa pârâtelor din perspectiva dispoziţiilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală, critică ce în lumina C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 nu îşi mai găseşte corespondent în reglementarea motivelor de casare astfel cum sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 488 din acelaşi cod.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularităţi de ordin procedural ce sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziţii ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură şi care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.
Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.
Critica recurentelor, subsumată celor două motive de casare invocate anterior, prin care au susţinut că instanţa nu a motivat soluţia de respingere a apelului împotriva pârâtului Statul Român prin M.F.P. se constată a fi nefondată, pentru considerentele ce succed.
Astfel, din perspectiva cerinţelor impuse de dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., se constată că recurentele nu au invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea conduce la nulitatea actului, iar pretinsa nemotivare a hotărârii sub aspectul arătat nu constituie o critică ce ar putea fi circumscrisă motivului de casare invocat, ci celui prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., este de reţinut că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.
În raport de cele reţinute, Înalta Curte apreciază şi această critică a fi nefondată, întrucât contrar susţinerilor recurentelor, hotărârea este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, reţinând, în esenţă, că reclamanta G.R. a renunţat atât în numele său cât şi în numele reclamantei S.E.I., asupra reconstituirii în natură a dreptului de proprietate asupra celor două terenuri şi a optat pentru acordarea de despăgubiri în contul acestora.
Mai mult, s-a reţinut că prin cererea din 02 mai 2011 înregistrată la Primăria oraşului Voluntari, reclamantele au informat pe primar că refuză orice ofertă cu privire la acordarea de teren în natură şi solicită, în mod expres, acordarea de despăgubiri în echivalent valoric, manifestarea de voinţă a acestora fiind determinantă în constatarea lipsei culpei pârâţilor.
Aşa fiind, în raport de probatoriul administrat în cauză şi dispoziţiile legale incidente speţei, nu poate fi reţinută nici critica referitoare la lipsa motivării în ceea ce priveşte soluţia de respingere a apelului faţă de pârâtul Statul Român prin M.F.P., considerentele fiind comune tuturor pârâţilor.
Motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurentele au făcut o serie de aprecieri referitoare la tergiversarea soluţionării litigiului precum şi la culpa pârâtelor ce ar rezulta din chiar prelungirea duratei deposedării abuzive, fără a argumenta însă potrivit motivului de casare invocat, care sunt dispoziţiile legale aplicate greşit, pentru a da posibilitatea instanţei de recurs de a examina din această perspectivă hotărârea atacată.
Pentru ca susţinerile dezvoltate de recurentele-reclamante să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., acestea trebuiau să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt stabilită.
În cazul de faţă, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenta lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.
Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele G.R. şi S.E.I. împotriva Deciziei civile nr. 19/A din 17 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantele G.R. şi S.E.I. împotriva Deciziei civile nr. 19/A din 17 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 33/2015. Civil. Actiune în daune... | ICCJ. Decizia nr. 28/2015. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
