ICCJ. Decizia nr. 28/2015. Civil. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 28/2015
Dosar nr. 32232/299/2014
Şedinţa Camerei de Consiliu din 13 ianuarie 2015
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara, reclamantul D.A.I. a chemat în judecată pe pârâta SC O.T.P.B.R. SA, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate existenţa clauzelor abuzive prevăzute de art. 5 pct. 5.2, 5.3 şi 5.4 din Contractul de credit din 21 februarie 2008; să oblige pârâta la calcularea retroactivă şi pentru viitor a ratelor dobânzii după formula L.B. la 3 luni+ marja băncii la semnarea contractului; să oblige pârâta la restituirea integrală a sumelor încasate abuziv; să oblige pârâta să precizeze în mod transparent formula dobânzii; să se constate că pârâta a majorat unilateral dobânda; să se constate existenţa clauzelor abuzive prevăzute de art. 6 pct. 6.2 şi 6.1; să se constate nulitatea absolută a actului adiţional din 15 septembrie 20101, cu obligarea pârâtei la restituirea sumelor cu dobânda legala.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esenţă, că dispoziţiile contractuale privind dobânda variabilă sunt abuzive, încălcând prevederile art. 37 lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010; s-a mai susţinut că, în ceea ce priveşte perceperea comisionului de risc, această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei credinţe.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 969, 968, 970, 983 C. civ., Legea nr. 193/2000 şi Directiva nr. 93/2013.
Pârâta a formulat întâmpinare în cauză, prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Timişoara, precum şi cerere reconventională.
Prin sentinţa civilă nr. 7770 din 10 iunie 2014, Judecătoria Timişoara a admis excepţia necompetenţei teritoriale, declinând competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
În argumentarea soluţiei pronunţate, Judecătoria Timişoara a reţinut că sediul pârâtei este în Bucureşti, aparţinând de circumscripţia Judecătoriei sectorului 1 şi făcând aplicarea art. 107 C. proc. civ., a constatat că nu este competentă teritorial de a soluţiona pricina.
Totodată, s-a reţinut că nu pot fi avute în vedere dispoziţiile art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că în speţă se solicită doar constatarea existenţei unor clauze abuzive într-un contract valabil încheiat în 21 februarie 2008 şi nu constatarea nulităţii absolute, anularea, rezolutiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau repararea pagubelor produse consumatorilor.
Prin sentinţa civilă nr. 15474 din 25 septembrie 2014, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara şi constatând ivit conflictul negativ de competenţă a înaintat cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestuia.
Pentru a hotărî astfel, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a reţinut că acţiunea, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, are ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale inserate în contractul de credit din 21 februarie 2008, încheiat de părţi, în care reclamantul are calitatea de consumator.
În cuprinsul contractului de credit, la art. 16.2., s-a menţionat că litigiile şi neînţelegerile de orice fel dintre părţi vor fi soluţionate de părţi pe cale amiabilă, iar dacă nu se ajunge la un acord, competenţa aparţine instanţelor judecătoreşti din localitatea unde este înregistrat sediul social al băncii.
S-a mai reţinut că art. 126 alin. (2) C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 prevede că în litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorilor, precum şi alte cazuri prevăzute de lege, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, în condiţiile prevăzute la alin. (1), numai după naşterea dreptului la despăgubire, orice convenţie contrară fiind considerată ca nescrisă.
Ca atare, s-a apreciat că, în speţă, nu poate fi invocată clauza atributivă de competenţă inserată în contractul părţilor, având în vedere că prezenta acţiune a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara la data de 27 martie 2014, după intrarea în vigoare a N.C.P.C., clauza fiind redactată la momentul încheierii contractului de credit, respectiv 21 februarie 2008, iar nu după naşterea dreptului la despăgubire, cum impune textul de lege în mod imperativ.
În consecinţă, s-a apreciat că o asemenea prevedere este considerată nescrisă şi nu poate justifica alegerea instanţei în a cărei circumscripţie se află sediul băncii.
S-a mai reţinut că regula în materia competenţei teritoriale este înscrisă în art. 107 alin. (1) C. proc. civ. însă, în această materie s-a reglementat o competenţă teritorială alternativă, reclamantul având alegerea între două sau mai multe instanţe simultan competente conform art. 116 C. proc. civ., iar odată introdusă cererea la una din instanţele prevăzute de lege ca deopotrivă competentă, respectiva instanţă este legal învestită, neputându-şi declina competenţa.
Totodată, în raport de dispoziţiile art. 113 pct. 8 C. proc. civ. şi faţă de petitul cererii - acţiune în constatarea caracterului abuziv al unor clauze din convenţia de credit în care reclamantul are calitatea de consumator în relaţia cu banca - Judecătoria Timişoara era deopotrivă competentă să soluţioneze prezenta cauză, în calitate de instanţă de la domiciliul reclamantului.
Prin urmare, instanţa a apreciat ca fiind întemeiată excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti şi faţă de dispoziţiile art. 126 alin. (2) teza finală raportat la art. 113 pct. 8 C. proc. civ. şi art. 132 alin. (1) şi (3) acelaşi cod, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara.
Înalta Curte constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă în sensul art. 133 alin. (1) C. proc. civ. ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara, pentru următoarele considerente:
Regula generală în materia competenţei teritoriale este instituită de art. 107 C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, care prevede că „Cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".
Conform art. 113 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod, în afară de instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, mai este competentă „instanţa domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor".
Înalta Curte reţine că, în speţă, reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente, astfel cum rezultă din dispoziţiile legale evocate iar pentru toate cazurile în care legea stabileşte o competenţă teritorială alternativă, conform art. 116 C. proc. civ., dreptul de a decide care dintre instanţele deopotrivă competente să fie sesizate, revine exclusiv reclamantului.
Din această perspectivă, se constată că în raport de obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 113 pct. 8 raportat la art. 116 C. proc. civ., Judecătoria Timişoara fiind prima sesizată, acesteia îi revine competenţa de soluţionare a cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 29/2015. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 25/2015. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
