ICCJ. Decizia nr. 3/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3/2015
Dosar nr. 6684/3/2011
Şedinţa publică din 15 ianuarie 2015
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 6684/3/2011, reclamanta T.V., a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin primar general, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligat pârâtul să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul-teren situat în Bucureşti, sector 6, în cazul imposibilităţii restituirii în natură, să fie obligat pârâtul la plata despăgubirilor băneşti pentru imobilul compus din teren situat în Bucureşti, sector 6, despăgubiri reprezentând valoarea de piaţă a imobilului, stabilită în urma efectuării unei expertize judiciare.
În motivarea cererii a arătat că, părinţii săi, S.M. şi S.G., au dobândit terenul situat în Bucureşti str. Cornului nr. 95, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de notariatul de Stat al Raionului Gh. Gheorghiu Dej din 19 iunie 1957, prin cumpărare de la R.D.
Ulterior, pe acest teren părinţii săi au edificat o construcţie, pe care mama sa, S.M., împreună cu ea, în calitate de moştenitoare a tatălui său, au înstrăinat-o în anul 1972 prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de Notariatul de Stat Sector 7 din 13 septembrie 1977 lui P.N. În acelaşi timp, terenul construit şi neconstruit proprietatea lor, a urmat regimul instituit prin art. 30 din Legea nr. 58/1974, în vigoare la acea dată, intrând în proprietatea statului, fără nici o despăgubire justă şi prealabilă.
Reclamanta a menţionat că la nivelul anilor 2001 - 2002 nu putea formula notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, deoarece în dispoziţiile acesteia se specifică expres că terenurile preluate de stat în temeiul Legii nr. 58/1974 nu fac obiectul legii. Legiuitorul a soluţionat astfel această problemă, ulterior. Abia prin H.G. nr. 250 din 07 martie 2007, pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, s-a specificat că: „Cât priveşte ipoteza în care, ulterior înstrăinării, construcţia proprietatea dobânditorului a fost preluată şi mai apoi demolată, acesta din urmă, neavând dreptul/vocaţia de a obţine titlu de proprietate pe terenul aferent construcţiei cumpărate, regimul juridic al acestor categorii de terenuri rămâne supus incidenţei prezentei legi în favoarea persoanei îndreptăţite - proprietar al terenului la data trecerii acestuia în proprietatea statului”.
Însă, la momentul în care prin Legea nr. 10/2001 a fost adusă această precizare - 2007 - reclamanta nu se mai afla în termenul prevăzut de lege pentru formularea notificării, iar sesizarea privind necesitatea repunerii în termen a persoanelor care cad sub incidenţa noilor reglementari a fost respinsă de Curtea Constituţională. In aceste condiţii, reclamanta consideră că dacă i s-ar impune limitarea în sensul de a utiliza exclusiv procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, această limitare ar avea natura unei ingerinţe în dreptul ei de proprietate. Sancţionarea în condiţiile stabilite prin art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 a persoanelor care nu au formulat notificare în cadrul termenului reglementat prin acest act normativ se circumscrie condiţiei ca ingerinţa analizată să fie prevăzută de lege.
Scopul urmărit prin edictarea Legii nr. 10/2001 a fost acela de a tranşa raporturile juridice conflictuale legate de bunurile preluate abuziv, de a crea un cadru juridic stabil în care raporturile socio-juridico-economice care se vor stabili între participanţii la circuitul civil să nu mai fie afectate de contestaţii la legitimitatea preluării bunurilor de către stat şi/sau a deţinerii lor de actualii posesori. Astfel fiind, şi condiţia ca ingerinţa analizată să aibă un scop legitim apare ca fiind satisfăcută.
Nu aceeaşi concluzie se poate reţine din perspectiva condiţiei de respectare a principiului proporționalității, arătând că, o măsură care reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate trebuie să asigure un just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativul protejării drepturilor fundamentale ale individului. În special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat de orice măsură care privează o persoană de bunul sau.
Or, prin raportare la prevederile din conţinutul art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, reclamanta arată că nu mai este îndreptăţită a obţine vreo compensaţie pentru bunul revendicat, câtă vreme nu a formulat în termen de un an de la intrarea în vigoare a legii, notificare prin care să solicite restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului. Practic, în acest mod se produce o adevărată expropriere în fapt, având în vedere că nu există vreun titlu valabil de proprietate al statului, şi, în aceste condiţii, lipsa oricărei compensaţii nu este justificată de vreo împrejurare de excepţie care să justifice proporţionalitatea între ingerinţa impusă şi imperativul respectării dreptului de proprietate pretins.
Astfel, dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 58/1974 (abrogată) erau neconstituționale chiar în raport cu prevederile art. 36 alin. (1) şi (2) din Constituţia în vigoare la data edictării legii, care ocroteau dreptul de proprietate, situaţie în care nu se putea concepe o schimbare legitimă a titularului dreptului de proprietate, decât dacă exista consimţământul său, ori în lipsa acestuia, în cazuri prevăzute de legea fundamentală, şi oricum în schimbul unei despăgubiri (ceea ce nu s-a întâmplat în speţă). Trecerea în proprietatea statului a fost abuzivă, fiind contrară dispoziţiilor art. 480 - 481 C. civ., aflat în vigoare la data naţionalizării, şi art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului la care România era parte.
A susținut că acţiunea promovată se circumscrie şi ipotezei art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., având în vedere că instanţa europeană a condamnat România pentru lipsa evaluării juste şi acordarea efectivă a prejudiciului suferit de foştii proprietari, prin Legile nr. 10/2001 şi nr. 247/2005, constatându-se ineficacitatea acestor legi sub acest aspect. Statul Român a fost obligat să asigure, din punct de vedere normativ şi financiar, masuri reparatorii efective în favoarea proprietarilor deposedaţi abuziv de bunurile lor în regimul politic trecut. S-a decis că, în lipsa reacţiei Statului, numai restituirea bunului, sau în caz de imposibilitate, plata unei indemnizaţii la valoarea de piaţă a proprietăţii, pe calea unei acţiuni în justiţie pe dreptul comun, reprezintă o satisfacţie echitabilă şi plasează victima încălcării dreptului de proprietate în situaţia reparării prejudiciului încercat prin pierderea proprietăţii, iar justul echilibru între exigenţele interesului general şi cel al individului ar fi astfel atins, plasând părţile, proprietar deposedat - stat, pe poziţii de egalitate.
In aceasta situaţie, aplicarea Legii nr. 58/1974 trebuie calificată ca o preluare fără titlu în proprietatea statului, caz în care lipsirea oricărei compensaţii ar produce o veritabilă expropriere în fapt. De asemenea, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 20 din Constituţia României - conform cărora dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.
Având în vedere faptul că demersurile administrative pentru redobândirea terenului ar fi fost lipsite de efect, reclamanta consideră că prin lipsa de a beneficia de o despăgubire reală şi efectivă, i se încalcă continuu şi nejustificat dreptul de proprietate, nerespectându-se astfel art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O.
In drept, au fost invocate dispozițiile art. 480, 481, art. 998-999 C. civ., dispoziţiile art. 6 din C.E.D.O. şi ale art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O.
La data de 14 aprilie 2011, reclamanta T.V. a depus la dosar cerere precizatoare arătând că suprafaţa de teren ce face obiectul prezentei acţiuni este de 600 mp, pe care autorii săi au dobândit-o după cum urmează: 300 mp, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de Notariatul de Stat al Raionului Gh. Gheorghiu Dej din 19 iunie 1957, prin cumpărare de la R.D. și 300 mp prin înscrisul denumit «Chitanţa» încheiat în luna iulie 1969, tot prin cumpărare de la R.D.
În şedinţa publică de la 20 mai 2011, reclamanta, prin avocat, a învederat instanţei că pentru niciunul din cele două terenuri revendicate nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 și că, cerere în revendicare a fost introdusă pe calea dreptului comun, conform temeiului de drept indicat în acţiunea introductivă.
În şedinţa publică de la 7 octombrie 2010, reclamanta a depus la dosar o nouă cerere precizatoare, indicând valoarea obiectului litigiului la suma de 2.835.488 lei, precum şi temeiul de drept respectiv dispoziţiile art. 6 alin. 6 din Noul C. civ. şi dispozițiile art. 55 alin. (1), art. 557 alin. (2) şi (3), coroborat cu art. 562 alin. (3), art. 563 alin. (1) şi (3) şi art. 566 din Noul C. civ. În privinţa valorii imobilelor, reclamanta a depus la dosar două rapoarte de expertiză tehnică extrajudiciară, întocmite de experţii tehnici judiciari B.M. şi T.P., din care, însă, a rezultat o valoare a terenului în suprafaţă de 600 mp, la data introducerii acţiunii - 28 ianuarie 2011, de 526.816 lei, respectiv, 566.194 lei.
În şedinţa publică de la 2 decembrie 2011, tribunalul a reţinut că temeiul de drept indicat în cererea precizatoare depusă la data de 17 octombrie 2011 nu este incident în cauză, procedând la soluţionarea cauzei în conformitate cu dispoziţiile legii în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, conform considerentelor menţionate în încheierea de şedinţă de la acea dată. La acelaşi termen de judecată, tribunalul a încuviinţat administrarea probei cu expertiză judiciară specialitatea topografie, cu obiectivele menţionate în încheierea de şedinţă.
Raportul de expertiză a fost efectuat de expertul judiciar E.S.A., împotriva acestuia formulând obiecţiuni ambele părţi, iar tribunalul a constatat că expertul nu a răspuns obiectivelor stabilite, dispunând refacerea raportului, solicitare la care expertul desemnat în cauză nu a mai răspuns, astfel încât tribunalul a dispus amendarea expertului în conformitate cu dispozițiile art. 1081 alin. (2) lit. c) C. proc. civ. şi înlocuirea acestuia, cu expertul judiciar Ş.I. Raportul de expertiză întocmit de expertul Ş.I. a fost depus la dosar la data de 11 decembrie 2012, împotriva acestuia niciuna dintre părţi nu a formulat obiecţiuni.
La termenul de judecată din 29 martie 2013, reclamanta a depus la dosar o nouă cerere precizatoare cuprinzând motive de fapt şi de drept cu privire la situaţia de fapt şi juridică a suprafeţei de teren de 300 mp, situată la adresa din sector 6 Bucureşti şi la revendicarea pe calea dreptului comun a acestui teren, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiza tehnica întocmit de ing. Ș.I. şi în schiţele emise de direcţiile de specialitate din cadrul Primăriei municipiului București, însoţită de un set de înscrisuri.
Prin sentința civilă nr. 760 din 05 aprilie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins cererea precizată formulată de reclamanta T.V., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, ca neîntemeiată.
În pronunțarea acestei soluții, tribunalul a reținut, din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, următoarea situație de fapt și de drept :
Prin cererea dedusă judecăţii, astfel cum a fost precizată, întemeiată pe dispoziţiile art. 480, 481, 998 - 999 C. civ., art. 6 din C.E.D.O. şi art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O., reclamanta a solicitat lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a terenului în suprafaţă de 600 mp, dobândit de autorii săi, în următoarea modalitate: 300 mp prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 19 iunie 1957, prin cumpărare de la R.D. şi 300 mp, prin înscrisul denumit chitanţă (sub semnătură privată), încheiat în luna iulie 1969, tot prin cumpărare de la R.D.
Tribunalul a reţinut că a fost învestit cu o cerere în revendicare, pe calea dreptului comun, fără ca pentru vreunul din cele două terenuri, reclamanta să fi formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, astfel cum a precizat, expres, în şedinţa publică de la 20 mai 2011.
În privinţa actelor doveditoare ale dreptului de proprietate, pentru terenul revendicat, tribunalul a constatat că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 19 iunie 1957, R.D., căsătorit, a vândut numiţilor S.M. şi S.G. un teren viran în suprafaţă de 300 mp, situat în Bucureşti, cu următoarele dimensiuni şi vecinătăţi: la răsărit cu str. C. pe 10 m.l., la apus, loc viran pe 10 m.l., la nord cu proprietate Dumitru Răboj pe 30 mp, la sud cu proprietate B.G. pe 30 m.l.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 17 septembrie 1977 S.M. şi S.V. au vândut numitului P.N. (V.M. şi V.M., soţi, având calitatea de procuratori de fonduri potrivit menţiunilor din contract) construcţia situată pe terenul din Bucureşt, formată din două camere şi dependinţe, terenul în suprafaţă de 300 mp, pe care se afla această construcţie, trecând în proprietatea Statului Român în conformitate cu prevederile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974.
Potrivit certificatului de moştenitor din 1977, S.G. a decedat la 20 februarie 1977, în calitate de moştenitor a acestuia, rămânând S.V., fiica defunctului. Potrivit actelor de stare civilă, S.V. s-a căsătorit la data de 22 iulie 1999, cu T.C.G. În masa succesorală a defunctului S.G. este menţionată cota indiviză de ½ din imobilul situat în Bucureşti, sector 7, compus în întregul lui din teren în suprafaţă de 300 mp şi clădirea situată pe acest teren, format din două camere şi dependinţe, fiind dobândit de defunct cu soţia sa S.M. în timpul căsătoriei (divorţaţi la 12 decembrie 1973), prin cumpărare în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat din 19 iunie 1957, cealaltă cotă de ½ din imobil, aparţinând fostei soţii S.M., conform art. 30 C. fam.
Numita S.M. a decedat la data de 2 octombrie 2009, iar potrivit certificatului de moştenitor eliberat la data de 4 august 2010, aceasta a fost moştenită de reclamanta T.V., fiica defunctei.
Prin chitanţa sub semnătură privată încheiată în iulie 1969, R.D. a vândut numitei S.M., domiciliată în Bucureşti, str. Cornului nr. 95, un teren viran în suprafaţă de 300 mp, situat în Bucureşti, sector 7, cu următoarele vecinătăţi: la răsărit cu str. C., la apus cu loc viran proprietar S.E., la nord cu proprietar H., iar la sud cu S.M., din coroborarea vecinătăţilor actului autentic şi chitanţei sub semnătură privată, rezultând că cele două terenuri de 300 mp sunt învecinate.
Referitor la situaţia juridică a celor două terenuri, tribunalul a constatat din contractul de vânzare-cumpărare din 13 septembrie 1977 că terenul în suprafaţă de 300 mp situat în str. C. a trecut în proprietatea statului în conformitate cu prevederile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974.
Cu toate acestea, în Anexa Decretului nr. 242 din 3 octombrie 1987 de expropriere a unor terenuri pentru realizarea obiectivului de investiţii „Amenajarea râului Dâmboviţa în Municipiului Bucureşti” - Tabelul cuprinzând proprietarii ale căror imobile s-au expropriat şi au trecut în proprietatea statului, la numerele 13-14 sunt menţionaţi V.M. şi V.M., cu imobilul situat în Bucureşti, sector 6 Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 270 mp, şi construcţie în suprafaţă utilă de 80,50 mp, iar la numerele 14 - 15 este menţionată B.P. cu imobilul situat în Bucureşti, sector 6 Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 260 mp, şi construcţie în suprafaţă utilă de 67,10 mp
Totodată, tribunalul reţine din înscrisul intitulat Borderou din 3 noiembrie 1987 pentru plata despăgubirilor exproprierii, ce reprezintă Anexă la Decretul nr. 201/1986, că sunt menționați, în care în calitate de proprietari expropriaţi, V.M. şi V.M. pentru imobilul situat în str. C., în compunerea acestuia fiind trecută doar construcţia în suprafaţă utilă de 80,50 mp Imobilul a fost demolat conform procesului-verbal de predare-primire din 9 iulie 1986, stabilindu-se despăgubiri pentru fiecare din cei doi coproprietari, cuantumul total fiind de 53.959 lei, suma fiind virată cu dispoziţia de plată nr. 356/15 ianuarie 1987.
Tribunalul a avut în vedere cererea numitului V.M. (file 31 dosar) datată 4 mai 1987, de acordare a despăgubirilor în urma demolării care a avut loc la data de 1 iulie 1986 privind imobilul proprietate personală în sector 6, pe verso-ul căreia este consemnată următoarea menţiune: în procesul-verbal de evaluare din 6 iulie 1987, poziţia 13, a fost evaluată o suprafaţă de 270 mp teren şi 80,50 mp util cu o valoare de 54.634 lei, în evidenţele secţiunii financiare figurând cu 100 mp teren, iar din actele de proprietate s-a avizat 80,50 mp util. S-a procedat la un calcul matematic şi terenul de 270 mp a fost evaluat la 675 lei (2,50 lei/mp) din cuantumul total al sumei de 54.634 lei fiind scăzută suma de 675 lei, rămânând suma de 53.959 lei, aşa cum este menţionată şi în borderoul din 3 noiembrie 1987.
Aşadar, numiţii V.M. şi M. au primit despăgubiri doar pentru construcţia situată în str. C. şi în condiţiile în care în contractul de vânzare-cumpărare încheiat la o dată anterioară aplicării celor două decrete de expropriere, respectiv la data de 13 septembrie 1977 se menţionează expres trecerea terenului în suprafaţă de 300 mp în proprietatea statului conform prevederilor art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, tribunalul reţinând că acesta a fost modul de preluare, menţiunile făcute la punctele 13 - 14 din Anexa aflată la fila 50 din dosar vizând în realitate doar construcţia.
Tribunalul a reţinut că în conformitate cu raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză de expertul Ş.I., care a avut în vedere inclusiv actul de vânzare-cumpărare autentificat din 25 iunie 1937 prin care numiţii D. şi D.R. au cumpărat terenul în suprafaţă totală de 600 mp, relevat pe schiţa topografică conform măsurătorilor, cu suprafaţa de 531 mp, cele două terenuri menţionate în contractul de vânzare-cumpărare din 1956 şi în chitanţa olografă încheiată în luna iulie 1969 au fost situate în str. C., având câte o suprafaţă de 261 mp, respectiv 270 mp, suprafaţa totală fiind afectată de detalii de sistematizare, cu excepţia unui teren liber în suprafaţă de 184 mp
Aşadar, pentru terenul ce a făcut obiectul chitanţei sub semnătură privată situat în str. C., tribunalul a avut în vedere că acesta a fost măsurat cu suprafaţa de 270 mp şi, aşa cum s-a arătat mai sus, în Anexa Decretului 242/1987 este menţionată în calitate de proprietar expropriat B.P.
Tribunalul mai reţine că, o dată cu ultima cerere precizatoare depusă la dosar de reclamantă în şedinţa publică de la 29 martie 2013, a fost depus şi înscrisul intitulat „dovadă” încheiat la data de 16 mai 1986, la sediul Circa 10 Miliţie, prin care s-a procedat la restituirea către numita S.M. din Bucureşti, sector 2, a următoarelor înscrisuri: una chitanţă de mână încheiată între B.P. şi S.M.; una chitanţă de mână încheiată între S.M. şi V.M. şi M., precum şi alte înscrisuri, acestea fiind ridicate de organele de miliţie cu ocazia percheziţiei domiciliare din anul 1985 efectuată în locuinţa numitei S.M.
Tribunalul a apreciat că acest înscris se coroborează cu Anexa Decretului nr. 242/1987, în sensul că, terenul din str. C., a fost dobândit de S.M. prin chitanţă sub semnătură privată, care, la rândul ei, l-a înstrăinat tot cu chitanţă sub semnătură privată numitei B.P., aceasta figurând în Anexa Decretului de expropriere la numerele 14 - 15.
Prin urmare, contrar celor arătate de reclamantă prin cererile depuse la dosar, tribunalul constată că acest teren a fost expropriat şi nu trecut în proprietatea statului în baza dispozițiilor art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, pentru o astfel de preluare fiind necesar să se fi încheiat un act autentic de vânzare-cumpărare.
Tribunalul reţine ca fiind de notorietate faptul că după intrarea în vigoare a Legii nr. 58/1974, pentru a se evita aplicarea acestui act normativ, sub aspectul preluării abuzive de către stat a terenurilor aferente construcţiilor, care puteau fi înstrăinate prin act autentic, se încheiau chitanţe sub semnătură privată, pentru ca dobânditorii să primească în „proprietate” atât construcţia, cât şi terenul aferent acesteia. Acesta este motivul pentru care în decretul de expropriere numita B.P. apare în calitate de proprietar, atât asupra terenului, cât şi asupra construcţiei situată pe teren.
Prin urmare, tribunalul consideră că, în lipsa unui act autentic translativ de proprietate în privinţa terenului situat în str. C., care a fost dobândit de autoarea reclamantei, S.M., prin chitanţă sub semnătură privată, cererea reclamantei de revendicare a acestui teren care în prezent nu se poate restitui în natură, fiind afectat de elemente de sistematizare, reclamanta solicitând acordarea de despăgubiri la valoarea de circulaţie a terenului de la pârâtul Municipiul Bucureşti, formulată pe calea dreptului comun, este vădit neîntemeiată, reclamanta nejustificând din punct de vedere legal pretenţiile deduse judecăţii cu privire la acest teren. În concluzie, terenul nu poate fi restituit în natură, întrucât reclamanta nu deţine un titlu translativ de proprietate autentic şi nu există niciun temei legal de obligare a pârâtului Municipiul Bucureşti în cadrul acţiunii în revendicare la plata de despăgubiri.
Tribunalul mai reţine că dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 permit a se prezuma, în absenţa unor probe contrare, că existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive, iar în aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
În atare condiţii, în care reclamanta, pe lângă faptul că nu a formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001, nu era îndreptăţită nici la măsurile reparatorii prevăzute de acest act normativ, câtă vreme a înstrăinat imobilul dobândit prin chitanţă sub semnătură privată, situat în str. C., numitei B.P., iar aceasta figurează în calitate de proprietar expropriat în Anexa Decretului de expropriere nr. 243/1987.
Tribunalul a apreciat că nu poate fi reţinută susţinerea reclamantei potrivit căreia S.M. ar fi înstrăinat doar construcţia situată pe terenul de la numărul 95 A, conform proceselor-verbale încheiate la 9 decembrie 1971 şi la 15 octombrie 1984, întrucât aceste două înscrisuri, au fost încheiate pentru stabilirea sumei asigurate şi a obligaţiilor aferente imobilelor din str. C., la rubrica proprietar fiind trecut R.D. - teren şi B.P., iar procesul din 1971 a fost încheiat pentru imobilul din str. Cornului nr. 97, la rubrica proprietar fiind trecută S.M., înscrisurile vizând în sine doar construcţia. Acestea nu dovedesc în niciun caz că terenul din str. C. a rămas în proprietatea numitei S.M.
În ceea ce priveşte adresa din 24 ianuarie 2011, emisă de S.P.F.P.L. sector 6 Bucureşti, reprezentând istoricul de rol privind imobilul ce a fost situat în str. C., tribunalul a constat că pentru acesta din urmă este depusă doar declaraţia din 30 noiembrie 1971 a numitei S.M., imobilul fiind compus din teren în suprafaţă de 300 mp şi construcţie, realizată fără autorizaţie, finalizată la data de 15 octombrie 1971, fără vreo altă menţiune privind rolul fiscal, aşa încât în condiţiile în care înscrisul intitulat dovadă face referire la chitanţa de mână încheiată între B.P. şi S.M. ridicată în anul 1985 şi restituită în anul 1986, tribunalul a reţinut că acest imobil a fost înstrăinat numitei B.P., în totalitate, situaţie confirmată de Anexa Decretului de expropriere nr. 242/1987.
În aceea ce priveşte terenul din str. C., tribunalul reţine că acesta a trecut în proprietatea statului, în baza prevederile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, reclamanta susţinând că nu putea formula o notificare la nivelul anilor 2001 - 2002, în temeiul Legii nr. 10/2001, deoarece în dispoziţiile acesteia se specifica expres că terenurile preluate de stat în temeiul Legii nr. 58/1974 nu fac obiect de aplicare a legii. Tribunalul a considerat că susţinerea nu este întemeiată, întrucât în art. 8 alin. (1) din lege se prevede că, nu intră sub incidenţa legii terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991. Text legal face referire la terenul aferent construcţiei cumpărate pentru care legiuitorul de după anul 1989 a soluţionat această problemă în favoarea dobânditorilor construcţiilor, recunoscând acestora dreptul/vocaţia de a obţine titluri de proprietate pentru terenul aferent construcţiei cumpărare, astfel că, într-adevăr, aceste terenuri nu cad sub incidenţa legii.
Cât priveşte ipoteza în care, ulterior înstrăinării, construcţia proprietatea dobânditorului a fost preluată şi mai apoi demolată, acesta din urmă, neavând dreptul/vocaţia de a obţine titlu de proprietate pentru terenul aferent construcţiei cumpărate, în baza art. 35 din Legea nr. 18/1991, regimul juridic al acestor categorii de terenuri rămâne supus incidenţei Legii nr. 10/2001 în favoarea persoanei îndreptăţite - proprietar al terenului la data trecerii acestuia în proprietatea statului.
Este adevărat că această chestiune a fost lămurită abia prin Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, publicate la data de 3 aprilie 2007, împrejurare în raport de care se poate aprecia că reclamanta nu putea formula o notificare în perioada anilor 2001 - 2002.
Însă, tribunalul consideră că reclamanta putea emite o notificare după 3 aprilie 2007, prin care să solicite repunerea în termenul de notificare, tocmai ca urmare a lămuririi regimului juridic al categoriei de terenuri amintite mai sus, în condiţiile în care aceasta nu era exceptată expres de la aplicarea Legii nr. 10/2001 şi nici nu a invocat circumstanţe mai presus de voinţa ei, pentru care nu a formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001, măcar după data de 3 aprilie 2007.
În această situaţie, tribunalul consideră că şi pentru terenul din str. C., nu există niciun temei juridic pentru care, în condiţiile imposibilităţii de restituire în natură conform expertizei administrate în cauză, reclamanta să fie îndreptăţită la despăgubiri din partea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primarul general în cadrul unei acţiuni în revendicare pe calea dreptului comun introdusă abia la data de 28 ianuarie 2011, dată până la care reclamanta s-a aflat într-o vădită pasivitate în privinţa recunoaşterii juridice a drepturilor ce au aparţinut autorilor ei.
Tribunalul a avut în vedere și Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, care a stabilit cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv de către stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, că atâta vreme cât pentru aceste imobile s-a adoptat o lege specială, respectiv Legea nr. 10/2001, care prevede în ce condiţii astfel de imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar aplica în concurs cu acesta.
Totodată a avut în vedere circumstanţele concrete ale cauzei şi prevederile legale invocate de reclamantă, dar prin prisma dispoziţiilor ce reglementează situaţia imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Legea nr. 10/2001, reglementează măsuri reparatorii, inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, dar, pe de altă parte, instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat. Câtă vreme Legea nr. 10/2001 permite acordarea de măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, în raport de situaţia de fapt reținută în cauză, tribunalul a apreciat că acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun nu este întemeiată, fără a se putea reţine vreo încălcare a art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, deoarece în cauză neexistând nici o neconcordanţă între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Aşa cum rezultă din jurisprudenţa sa în materie, C.E.D.O. a apreciat că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat, nu reprezintă niciun bun actual şi nicio speranţă legitimă (cauza Poenaru contra României).
Dat fiind că reclamanta nu a formulat decât această primă cerere de revendicare a imobilului, înregistrată la data de 28 ianuarie 2011, tribunalul a apreciat că reclamanta a formulat doar o simplă solicitare, că nu deţine un bun în sensul Convenţiei şi nici o speranţă legitimă. Astfel, deşi reclamanta avea două căi procedurale pentru a obţine retrocedarea imobilului, ea nu a depus nicio diligenţă în acest sens, o perioadă îndelungată de timp şi a ales să promoveze prezenta acţiune în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480, 481, art. 998-999 C. civ., art. 6 din C.E.D.O. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O.
Ca atare, tribunalul apreciază că acţiunea în revendicare trebuie analizată în raport de temeiurile de drept invocate de reclamantă, dar neputându-se face abstracţie de dispoziţiile Legii nr. 10/2001. În consecinţă, cauza de faţă nu poate fi soluţionată fără a se avea în vedere următoarele elemente particulare ale speţei:
- reclamanta, ca succesor în drepturi al fostului proprietar al imobilului, nu a formulat o acţiune în revendicare, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, neexistând o hotărâre judecătorească de retrocedare anterior apariţiei legii speciale ce reglementează procedura de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Or, jurisprudenţa C.E.D.O., consacră existenţa unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, condiţionat de existenţa unei hotărâri de retrocedare, pe care reclamantul nu a obţinut-o mai înainte de apariţia legii speciale. Potrivit acestei jurisprudenţe a instanţei europene, există diferenţe esenţiale între „simpla speranţă de restituire” chiar îndreptăţită din punct de vedere moral şi „speranţa legitimă” bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară, fiind necesară existenţa unei baze suficiente în dreptul intern, pentru a se reţine incidenţa dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie.
- reclamanta nu a urmat procedura specială instituită prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ieşind din pasivitate în vederea redobândirii bunului ce a aparţinut autorilor săi, abia la 28 ianuarie 2011, prin formularea unei acţiuni întemeiată pe dreptul comun, respectiv pe dispoziţiile art. 480 şi 481, art. 998-999 C. civ. şi C.E.D.O. - Primul Protocol Adiţional.
În vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte a stabilit (prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008) că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale şi că aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturată doar dacă acestea contravin Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În interpretarea - din această perspectivă - a dispoziţiilor din dreptul intern, C.E.D.O. a statuat că dreptul de acces la instanţe (astfel cum acesta este recunoscut prin art. 6 § 1 din Convenţie) nu este absolut, el pretându-se la limitări implicit admise, deoarece prin natura sa stabileşte o reglementare din partea statului care, se bucură în această materie, de o anumită marjă de apreciere (a se vedea cauza Faimblat împotriva României).
Tot astfel, în practica sa recentă (decizia pilot din 12 octombrie 2010 - Cauza Atanasiu şi alţii împotriva României) instanţa europeană a reţinut că respingerea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, motivată de necesitatea asigurării unei aplicări coerente a legilor de reparaţie, nu dezvăluie prin ea însăşi o problemă „sub unghiul dreptului de acces la o instanţă” garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, sub condiţia ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să se prezinte ca o cale de drept efectiv.
În consecinţă, din parcurgerea întregului istoric al cauzei, rezultă că cererea de restituire a imobilului adresată de reclamantă direct instanţei şi, față de imposibilitatea de restituire în natură conform expertizei administrate în cauză, acordarea de despăgubiri de către pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, cu ignorarea dispoziţiilor legii speciale de reparaţie, este neîntemeiată, neputându-se reţine că imposibilitatea acesteia de a-şi exercita dreptul de proprietate asupra bunului, echivalează cu „privarea de un bun” chiar după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (decizia pilot nr. 12 octombrie 2010 - Cauza Atanasiu şi alţii împotriva României).
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta T.V., solicitând admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei civile nr. 760 din 05 aprilie 2013 şi obligarea Municipiului Bucureşti, prin primarul general, sa-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul teren din str. C. sector 6 Bucureşti, invocând în susținerea apelului motive de nelegalitate și netemeinicie a hotărârii atacate.
Prin Decizia civilă nr. 233/A din 05 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale a fost respins apelul formulat de apelanta-reclamantă T.V. împotriva sentinţei civile nr. 760 din 05 aprilie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 6684/3/2011.
În pronunțarea acestei soluții, curtea de apel a reținut următoarele considerente:
Preliminar, s-a avut în vedere că, prin apelul formulat, reclamanta solicită restituirea în natură, în deplină proprietate și liniștită posesie a terenurilor din Str. C. plecând de la premisa greșită că acestea sunt libere pentru restituire, contrar probelor cauzei, respectiv expertizei judiciare refăcute și a concluziilor orale și scrise ale apărătorului reclamantei de la judecata cauzei la prima instanță cu privire la imposibilitatea obținerii în natură a imobilului.
Pentru că expertiza judiciară refăcută, administrată la prima instanță, relevă imposibilitatea restituirii în natură de către pârât a terenurilor din Str. C., iar apelanta-reclamantă nu a invocat nicio probă contrară în apelul formulat, Curtea de Apel a arătat că proba concludentă în cauză pe acest aspect este expertiza judiciară refăcută de la prima instanță realizată pe baza dispozițiilor instanței de judecată supuse contradictorialității părților și nu expertizele extrajudiciare, ce au avut ca scop fixat de reclamantă evaluarea terenurilor. Așadar, corect și legal prima instanță a reținut în urma expertizei judiciare că, din tot terenul în litigiu, situat în Str. C., doar 184 metri pătrați nu sunt afectați direct de detalii de sistematizare și că nici această suprafață de 184 mp nu poate fi supusă unei restituiri în natură deoarece expertul judiciar a arătat că o asemenea restituire ar putea afecta apeductul subteran existent în zonă și, în consecință, alimentarea cu apă a populației.
Împotriva expertizei judiciare reclamanta nu a formulat obiecțiuni la prima instanță și nici nu a adus critici concrete în apel. Simpla susținere a apelantei că terenul ar fi liber nu este susținută cu niciun argument și este contrară expertizei judiciare refăcute care relevă imposibilitatea restituirii terenurilor din Str. C., în natură, de către pârât. Curtea nu a reținut concluziile inițiale ale expertului judiciar, împotriva căruia prima instanță a încuviințat obiecțiunile pârâtului, deoarece acestea au fost invalidate în cursul procesului la prima instanță. În expertiza refăcută s-a arătat că, din tot terenul în litigiu, situat în Str. C., doar 184 metri pătrați nu sunt afectați direct de detalii de sistematizare și că nici această suprafață de 184 mp nu poate fi supusă unei restituiri în natură deoarece o asemenea restituire ar putea afecta apeductul subteran existent în zonă și, în consecință, alimentarea cu apă a populației, reclamanta neformulând obiecțiuni împotriva acestei expertize. Așadar, Curtea de Apel a reținut imposibilitatea restituirii terenurilor din Str. C. în natură de către pârât care nu poate realiza lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a terenului în litigiu afectat de detalii de sistematizare.
Curtea de Apel a avut în vedere că, în mod nefondat, reclamanta a susținut că procedura Legii nr. 10/2001 ar fi necesară numai în cazul imposibilităţii restituirii în natură şi respectiv pentru plata despăgubirilor pentru teren, în sensul justificării acțiunii sale, introdusă la 28 ianuarie 2011 pe calea dreptului comun, pentru revendicarea terenurilor în baza art. 480 din vechiul C. civ. Dimpotrivă, însă, principiul Legii nr. 10/2001 este restituirea în natură și, numai în subsidiar, când nu este posibilă restituirea în natură, legea reglementează posibilitatea privind acordarea de despăgubiri. Acest lucru este și lipsit de relevanță în cauza de față, deoarece prima instanță nu a respins acțiunea reclamantei pe dreptul comun, pentru revendicarea terenurilor în natură în baza art. 480 C. civ., ca inadmisibilă, ci a procedat la analiza fondului cauzei, analiză în urma căreia a constatat că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată și, nu inadmisibilă.
Nedobândind vreun drept de proprietate propriu asupra terenului din Strada C., în lipsa încheierii unui contract valabil de vânzare-cumpărare în formă autentică și pe bază de autorizație în anul 1969 (când a întocmit antecontractul intitulat Chitanță, cu promitentul-vânzător R.D., care menționează că trebuia urmat de perfectarea contractului de vânzare-cumpărare între părți), reclamanta nu poate revendica în baza art. 480 C. civ. terenul din Strada C. deoarece numai proprietarul poate introduce acțiune în revendicare și nu promitentul-cumpărător care nu și-a valorificat drepturile rezultate din antecontract pe baza art. 1073 C. civ. față de promitentul-vânzător. Dimpotrivă, promitentul-cumpărător a încheiat, la rândul său, antecontract de vânzare-cumpărare în favoarea promitentei-cumpărătoare B.P. ce a dobândit dreptul de a obține transferul dreptului de proprietate în baza art. 1073 C. civ., înlăturând astfel dreptul apelantei-reclamante de a mai pretinde pentru sine perfectarea contractului de vânzare-cumpărare pentru acest teren. Ca atare, nefondat invocă apelanta, drept critică a sentinței pentru soluția respingerii cererii privind revendicarea terenului de la nr. 95 A, că terța B.P. nu s-a înscris la fisc cu imobilul, ci doar reclamanta, în baza propriei declarații din 30 noiembrie 1971 în privința terenului de 300 mp rezultat din chitanța încheiată cu R.D. în 1969, precum și a construcției (fără autorizație) finalizată la 15 octombrie 1971. Faptul că reclamanta s-a înscris la fisc în anul 1971 în baza propriei declarații nu îi conferă un drept de proprietate deoarece respectiva declarație nu constituie titlu de proprietate. Nici certificatul de moștenitor de pe urma defunctului S.G., invocat de reclamantă, nu face dovada dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, ci doar dovada deschiderii succesiunii, transmiterii succesiunii, calității de moștenitor și cotei de moștenire, nereprezentând act (titlu) de proprietate față de pârâtul Municipiul București de la care reclamanta revendică terenul, fără să prezinte vreun act de proprietate al său ori al autorilor săi, pe teren.
Instanța de apel a apreciat susținerea apelantei potrivit căreia, după demolarea construcției, dreptul de folosință al numitei B.P. asupra terenului de la nr. 95 A ar fi încetat este lipsit de relevanță, pentru că încetarea dreptului de folosință al unei terțe persoane nu reprezintă nașterea unui titlu de proprietate pentru reclamantă pe teren, de vreme ce, reclamanta nu a încheiat un contract de vânzare - cumpărare cu proprietarul R.D., ci a încheiat numai antecontract de vânzare-cumpărare. Ceea ce a împiedicat-o pe reclamantă, inclusiv după anul 1989, să acționeze împotriva cocontractantului din înscrisul sub semnătură privată întocmit în anul 1969 (chitanță) pentru a obține pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare a terenului din Strada C., conform art. 1073 C. civ., în favoarea sa sau să încheie cu cocontractantul R.D. un contract valabil de vânzare-cumpărare, l-a constituit faptul că reclamanta a întocmit antecontractul de vânzare-cumpărare în favoarea terței B.P. ce o atestată ca proprietară la data exproprierii terenului de către stat din anul 1987.
Instanța de apel reține că, în mod nefondat, apelanta-reclamantă susține că, tabelul anexă a actului de expropriere din 1987 ar cuprinde numai construcția, când, în realitate, cuprinde și terenul. Procesele-verbale din 9 decembrie 1971 privind pe S.M. și din 15 octombrie 1984 privind pe B.P., invocate de apelanta-reclamantă, au fost întocmite pentru stabilirea sumelor asigurate, așadar pentru asigurare de bunuri, și nu reprezintă titluri de proprietate pentru teren. Facilitățile fiscale la asigurarea de bunuri nu nasc titluri de proprietate, iar procesul-verbal din 9 decembrie 1971 nu face vreo dovadă de drept de proprietate pentru reclamantă și autorii săi în anul 1978 când terenul a fost expropriat de stat de la alt proprietar, nu de la reclamantă/autorii acesteia. Faptul că terța B.P. ar fi obținut despăgubiri la demolare numai pentru construcție, cum susține-apelanta reclamantă este lipsit de relevanță de vreme ce, reclamantă nu deține un titlu de proprietate pe terenul de la nr. 95A. Astfel, apelanta-reclamantă nu poate obține, prin revendicare, în procesul de față, obligarea pârâtului Municipiul București să-i lase acesteia în deplină proprietate și liniștită posesie terenul din Strada Cornului nr. 95A pentru care nu a avut vreun drept de proprietate, astfel încât cererea de revendicare a fost corect și legal respinsă de prima instanță, ca neîntemeiată, conform art. 480 C. civ.
Se arată că art. 492 C. civ. a fost invocat nejustificat de apelantă în susținerea dreptului său de proprietate. Instanța de apel reține că art. 492, este situat în „Secţiunea I- Despre dreptul de accesiune relativ la lucrurile imobile”, respectiv după prevederile art. 489 potrivit căruia „Proprietatea pământului cuprinde în sine proprietatea suprafeţei şi a subfeţei lui”, art. 490 potrivit căruia „Proprietarul poate face asupra pământului toate plantaţiile şi clădirile ce găseşte de cuviinţă, afară de excepţiile statornicite la capul care tratează despre servituţi” și art. 491 potrivit căruia „Proprietarul poate face sub faţa pământului toate construcţiile şi săpăturile ce găseşte de cuviinţă, şi trage din ele toate foloasele ce acestea ar produce, afară de modificările prescrise de legi şi regulamente privitoare la mine, precum şi de legile şi regulamentele poliţieneşti”. Textul art. 492 vizează proprietarul terenului, care este cel ce poate pretinde un drept de accesiune pe construcție. Proprietarul terenului se bucură de o prezumție relativă de a fi și titularul dreptului de proprietate asupra construcției. Nu proprietarul construcției ar putea pretinde un drept de proprietate pe teren, ci proprietarul terenului ar putea pretinde un drept de proprietate pe construcție pe baza prezumției relative. Astfel, art. 492 C. civ. prevede: „Orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până ce se dovedeşte din contra”.
S-a avut în vedere faptul că prima instanţă nu a stabilit că acţiunea în revendicare ar fi inadmisibilă, aşa cum susţine apelanta indicând Legea nr. 10/2001 ca un fine de neprimire, ci în ampla motivare a fost relevată netemeinicia acţiunii în revendicare pentru terenurile din str. C. În speță, acţiunea în revendicare, pe dreptul comun, nu a fost declarată inadmisibilă nici de instanța de apel ci, dimpotrivă, prin încheierea de şedinţă din 07 noiembrie 2013 a fost respinsă această excepţie de inadmisibilitate.
Se reține nefondată susținerea apelantei potrivit căreia, în temeiul Legii nr. 10/2001, nu ar fi avut deschis accesul de a formula notificare deoarece legea specială ar fi exceptat terenurile ce intraseră în câmpul de aplicare al art. 30 din Legea nr. 58/1974. Curtea de Apel reține mai întâi că, potrivit probelor administrate deja în dosarul primei instanțe, față de terenul din Str. C., critica apelantei referitoare la art. 30 din Legea nr. 58/1974 nu are relevanță, probele demonstrând că acesta a fost exclusiv expropriat de stat în 1987 și că în privința lui nu s-a făcut vreodată aplicarea art. 30 din Legea nr. 58/1974. Cu privire la terenul din Str. C., Curtea de Apel reține că articolul 8 din Legea nr. 10/2001, care limita sfera de aplicare, nu făcea această exceptare. Textul excepta doar imobilele situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi pe cele al căror regim juridic a fost reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 şi prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, și care au fost solicitate potrivit prevederilor acestor legi speciale.
Sub aspectul posibilității reclamantei de a introduce notificare în baza Legii nr. 10/2001, prezintă relevanță dispozițiile Legii nr. 10/2001 așa cum s-au găsit în vigoare pe durata termenelor reglementate de aceasta, deoarece precizările ultimelor norme de aplicare a acestei Legi au incidență încă de la data intrării în vigoare a Legii pe care o interpretează.
Așadar, accesul reclamantei la judecată a putut fi exercitat atât în baza dreptului comun, cât și în baza Legii nr. 10/2001, aceasta din urmă la intrarea în vigoare stabilind, în plus, și o facilitate de opțiune pentru cei ce se considerau îndreptățiți la restituirea unor imobile, fără a fi obligați să renunțe la dreptul comun și să acționeze la instanță pe calea ei, ci a dat dreptul de a suspenda judecata demarată pe calea dreptului comun și de a acționa pe calea mai favorabilă a legii speciale, sens în care instanța de apel a evocat conținutul articolului 46 din Legea nr. 10/2001.
S-a reținut de instanța de apel faptul că, H.G. nr. 498/2003 nu a limitat accesul reclamantei să formuleze notificare în baza Legii nr. 10/2001, întrucât deși actul normativ nu cuprindea, expressis verbis, ipoteza terenului preluat de stat în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974 când construcția a fost demolată, însă soluția formulării notificării se regăsea în prevederile Legii nr. 10/2001, act normativ care permitea a se acționa și în această ipoteză.
Astfel, H.G. nr. 498/2003 nu a exclus de la aplicarea Legii nr. 10/2001 terenurile pentru care se aplicaseră în trecut prevederile art. 30 din Legea nr. 58/1974 în ipoteza când construcțiile de pe aceste terenuri au fost demolate. Normele de aplicare a legii se impun a fi interpretate, prin corelare, în sensul posibilității formulării notificării în baza Legii nr. 10/2001 privind terenul preluat de stat în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974, în ipoteza când construcția de pe acesta a fost demolată.
Faptul că H.G. nr. 250/2007 a precizat expres, ca intrând în câmpul de aplicare a Legii nr. 10/2001, terenurile pentru care se aplicaseră în trecut prevederile art. 30 din Legea nr. 58/1974 în ipoteza în care construcțiile de pe acestea fuseseră demolate nu înseamnă în niciun caz că acestea nu fuseseră reglementate prin Legii nr. 10/2001 al cărei conținut legislativ și ale cărei norme de aplicare nu exceptau terenurile pe care se aplicaseră anterior prevederile art. 30 din Legea nr. 58/1974, iar construcțiile de pe acestea fuseseră demolate. Așadar terenurile pentru care se aplicaseră în trecut prevederile art. 30 din Legea nr. 58/1974 și ale căror construcții au fost demolate intraseră în câmpul de aplicare a Legii nr. 10/2001 încă de la intrarea sa în vigoare din anul 2001 și fără intermitențe (care nu le excepta la art. 8 decât pe cele din extravilan și pe cele ce intraseră în aplicarea legilor fondului funciar și fuseseră solicitate pe baza acelor legi).
S-a apreciat a fi corectă susținerea apelantei potrivit căreia după anul 1989 legiuitorul a soluţionat problema terenurilor în favoarea dobânditorului construcţiei situată pe acestea, astfel: prin prevederile art. 36 din Legea nr. 18/1991 (art. 35 în redactarea inițială a Legii), ce nu au legătură cu speța de față deoarece acestea nu reglementau situația când construcția a fost demolată, și prin prevederile art. 1073 C. civ. pe baza cărora dobânditorii construcțiilor au acționat, pe cocontractanții lor cu privire la terenuri, în judecată, unde au obținut hotărâri judecătorești ținând loc de act autentic de vânzare-cumpărare a terenului.
S-a reținut că prima instanță a dispus corect și legal respingerea acțiunii în revendicare pentru ambele terenuri de la nr. 95 și 95/A pentru lipsa dreptului de proprietate pentru reclamantă în acțiunea în revendicare în sensul că nu a dovedit că este proprietara celor două terenuri preluate abuziv de stat, în anul 1987, prin expropriere. Pentru terenul de la nr. 95 A reclamanta nu a justificat niciun titlu de proprietate în favoarea sa până în anul 1987 când terenul a fost expropriat de stat de la altă persoană decât reclamanta și nici ulterior, iar terenul de la nr. 95 apare ca fiind proprietatea terților V.M. și M. la data exproprierii lui de către stat, în anul 1987. Adresa din 24 ianuarie 2011 invocată de apelantă priveşte situaţia juridică a terenului și a construcției de pe terenul de la nr. 95, dar cea anterioară înstrăinării intervenite sub incidenţa art. 30 din Legea nr. 58/1974. Reclamanta nu justifică vreun drept de proprietate pe terenul de la nr. 95, deoarece adresa din 24 ianuarie 2011 menționează că soții S.M. și G., autorii reclamantei, după actul de vânzare-cumpărare din 19 iunie 1957 (a terenului de la nr. 95), au fost impuși la fisc pentru construcția situată pe terenul din Str. C. în baza declarației acestora din 4 iulie 1961 și autorizației de construire din 12 septembrie 1959, iar faptul că V.M. și M. au încasat despăgubiri doar pentru construcţia demolată de la nr. 95, nu reprezintă o probă a proprietăţii terenului în favoarea apelantei-reclamante. Pe baza mențiunilor înscrisurilor din dosarul primei instanțe, Curtea reține că în anul 1986 a fost expropriată construcția de la nr. 95 de la soții proprietari V.M. și M. în baza Decretului nr. 201/1985 (despăgubirile pentru construcția expropriată în baza Decretului nr. 201/1985 fiind stabilite prin procesul-verbal din 6 iulie 1987), iar în anul 1987 a fost expropriat terenul de la nr. 95 de la soții proprietari V.M. și M. în baza Decretului nr. 242 din 3 octombrie 1987. În anul 1977, reclamanta a încheiat pentru terenul de la nr. 95 un înscris autentic cu valoare de contract de vânzare-cumpărare pentru construcția de pe acest teren și de desesizare a sa de teren în favoarea cumpărătorului construcției, cu scopul ca acest teren să-i profite cumpărătorului construcției, P.N., cu regimul juridic al intrării în proprietatea statului în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974 și, astfel, în folosința cumpărătorului construcției, deoarece legea nu permitea înstrăinarea de terenuri. Totodată, în anul 1957, autorii reclamantei, S.M. și G., au încheiat contract autentic de cumpărare a acestui teren, de la R.D., însă toate aceste acte nu justifică, în speța, vreun drept de proprietate al apelantei-reclamante pe terenul de la nr. 95, în raport cu tabelul anexă a actului de expropriere a terenului de către stat (Decretul nr. 242 din 3 octombrie 1987), expropriere realizată în anul 1987, ce atestă dreptul de proprietate pentru terții V.M. și M. pentru terenul revendicat de reclamantă (de 270 mp teren rezultat din măsurători). Aceștia sunt atestați ca proprietari particulari ai acestui teren în anul 1987 de tabelul anexă a actului de expropriere de către stat (Decretul nr. 242/1987), expropriere realizată în 1987, precum și în anul 1986 de adresa din 21 ianuarie 2011 privind evidența cadastrală, considerentele contrare ale primei instanțe, în sensul nereținerii acestei exproprieri a terenului din anul 1987 de la proprietarii V., ci doar a situației preluării terenului din anul 1977, fiind înlăturate prin considerentele deciziei instanței de apel.
Nefondat susține, așadar, apelanta-reclamantă că tabelul anexă a actului de expropriere ar cuprinde numai construcția, când, în realitate, tabelul anexă a actului de expropriere (Decretul nr. 242/1987) cuprinde și terenul, acesta menționând terenul expropriat în baza Decretului nr. 242/1987, de 270 mp, și construcția cu suprafața la sol de 80,50 mp, ce fusese deja demolată în baza Decretului nr. 201/1985. Astfel, apelanta-reclamantă nu putea obține prin revendicare în baza art. 480 C. civ., în procesul de față, obligarea pârâtului Municipiul București să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul din str. Cornului nr. 95 pentru care dreptul de proprietate nu este deținut de aceasta, ci de terții V.M. și M.. În aceste condiții, cererea de revendicare a terenului din str. C., de la pârâtul Municipiul București a fost, corect și legal, respinsă ca neîntemeiată în baza art. 480 C. civ. Curtea menționează, în această privință, ca fiind corectă susţinerea apelantei potrivit căreia beneficiul restituirii terenurilor în favoarea celor care le-au înstrăinat sub incidenţa art. 30 din Legea nr. 58/1974, creat de Legea nr. 10/2001 a fost expres menţionat de H.G. nr. 250/2007 normă metodologică de aplicare a Legii nr. 10/2001. Dar acest beneficiu a fost creat legislativ, de legea specială numai pentru procedura specială a revendicării imobilelor în baza Legii nr. 10/2001, nu și pentru revendicarea terenului pe dreptul comun, în baza art. 480 C. civ.
Aşadar, apelanta-reclamantă a avut la dispoziţie procedurile administrativă şi judiciară reglementate de Legea nr. 10/2001 (art. 24) și normele sale de aplicare şi interpretare, dar a ales să nu uzeze de ele. A uzat de calea dreptului comun a acţiunii în revendicare în procesul de faţă, aşa încât normele aplicabile referitoare la titularii îndreptățiți la restituiri în natură sau în echivalent determinante asupra soluţionării acesteia nu sunt cele speciale din Legea nr. 10/2001, ci doar cele de drept comun C. civ. - art. 480 - care permit doar proprietarului să revendice terenul, condiție ce nu este îndeplinită de reclamantă pentru terenul de la nr. 95 pe care statul l-a expropriat, în anul 1987, de la proprietarii V.M. și M., nu de la reclamantă. Așadar, Curtea de Apel reține că nu ar putea admite apelul și schimba soluția primei instanțe în sensul pretins de apelanta-reclamantă, adică de a obliga pârâtul Municipiul București să-i lase acesteia în deplină proprietate și liniștită posesie terenul de la nr. 95, în lipsa unei acțiuni în constatare, admise în prealabil, în contradictoriu cu V.M. și M., ce nu sunt părți în prezenta cauză, cu privire la proprietatea terenului din anul 1987, cu încălcarea dreptului de proprietate al terților V.M. și M. care nu au fost chemați în judecată de reclamantă în acest proces pentru a-și prezenta apărările cu privire la terenul în litigiu de la nr. 95 (art. 6 C.E.D.O.).
S-a avut în vedere că, prima instanţă a motivat corect în considerentele sentinţei faptul că este de notorietate că terenurile care au intrat sub incidenţa art. 30 din Legea nr. 58/1974 sunt cele înstrăinate de deţinătorii lor o dată cu construcţiile situate pe acestea, critica apelantei nefiind astfel fondată. Interdicţia legală a înstrăinării în acea perioadă a dus la imposibilitatea transmiterii dreptului de proprietate prin act juridic translativ de proprietate a terenului în favoarea cumpărătorului la acel moment, care a obţinut sub incidenţa Legii nr. 58/1974 doar un drept de folosinţă. Înstrăinătorul s-a desesizat de dreptul de proprietate asupra terenului şi construcţiei, preferând înstrăinarea în schimbul preţului obţinut de la cumpărător, iar acesta din urmă a devenit proprietarul construcţiei şi titularul dreptului de folosinţă pe teren a cărui proprietate (dispoziţie) s-a transmis statului prin voinţa celor două părţi contractante. În lipsa acordului de voinţă al acestora, statul nu ar fi putut dobândi niciun drept. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 19 iunie 1957 vânzătorul R.D. a vândut autorilor reclamantei teren viran cu suprafața din acte de 300 mp în Str. C. în schimbul prețului de 7.800 lei, iar prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 13 septembrie 1977 reclamanta și autoarea sa au vândut construcția realizată pe acest teren, cu două camere și dependințe, către P.N., terenul aferent de 300 mp trecând în proprietatea statului, cumpărătorul menționând în contract că este în cunoștința prevederilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 și că se obligă să îndeplinească toate formalitățile necesare pentru primirea în folosință a terenului aferent construcției cu plata taxelor legale. Beneficiul special al dobândirii dreptului de proprietate, pentru terenul devenit proprietate de stat, sub incidenţa art. 30 din Legea nr. 58/1974, în favoarea înstrăinătorului, a fost creat doar de Legea specială nr. 10/2001, acesta nefiind creat pentru acţiunea în revendicare pe dreptul comun (art. 480 C. civ.). Aşadar, beneficiile suplimentare create de Legea nr. 10/2001 şi normele sale de aplicare şi interpretare (cazuri speciale de retrocedări în baza Legii nr. 10/2001) se aplică doar în cazul acţiunilor formulate în baza ei, nu în cazul acţiunii întemeiată în dreptul comun, cazul speţei de faţă.
Totodată, s-a apreciat că, în mod nelegal, apelanta susține că, pentru soluţionarea, pe fond, a cauzei sale demarate pe dreptul comun (art. 480 C. civ.) ar trebui să se aplice dispoziţiile Legii nr. 10/2001 cu respectarea exigenţelor art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la C.E.D.O. Reclamanta nu este titulara unui „bun” protejat de art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la C.E.D.O. pentru terenurile în litigiu, în sensul hotărârii din 12 octombrie 2010 în cauza M. Atanasiu contra României la al cărei conținut a făcut trimitere.
Astfel, în lumina jurisprudenţei C.E.D.O. instanța de apel a reţinut că, apelanta nu este titulara unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la C.E.D.O., asupra terenurilor în litigiu, de la nr. 95 și de la nr. 95 A. Deoarece nu s-a dispus vreodată, judecătoreşte sau administrativ, în sensul unei restituiri în natură a terenurilor în favoarea reclamantei, după ratificarea de către România a Convenției Europene a Drepturilor Omului în 1994, art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la C.E.D.O. nu este aplicabil rationae temporis reclamantei. Despăgubirea în echivalent nu face obiectul prezentei judecăţi. Aşadar, susţinerea apelantei este nefondată în sensul că securitatea circuitului civil ar fi afectată prin respingerea acţiunii în revendicare în natură pe motiv că această respingere ar periclita dreptul de proprietate recunoscut prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, de vreme ce, reclamanta nu a solicitat, prin notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a terenurilor şi nu s-a dispus vreodată, judecătoreşte sau administrativ, în sensul unei restituiri în natură, considerente în temeiul cărora apelul reclamantei a fost respins.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta T.V., criticând decizia atacată ca fiind netemeinică și nelegală.
În motivarea cererii de recurs, reclamanta a arătat în privința terenului situat în str. Cornului, nr. 95 că, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 19 iunie 1957, soţii S.M. şi G. au cumpărat de la R.D. terenul viran în suprafaţă de 300 mp, pe care au ridicat o casă. La data de 12 decembrie 1973 soţii S. au divorţat, iar la data de 20 februarie 1977 S.G. a decedat, lăsând, ca unică moştenitoare, pe fiica acestuia, S. (căsătorită T.) V., conform Certificatului de moştenitor din 1977. Prin contractul din 13 septembrie 1977 S.M. şi S.V. au vândut doar construcţia de pe ternul de la nr. 95 lui P.N. (soţii V.M. şi M. fiind procuratori de fonduri), iar terenul a intrat în proprietatea statului, conform art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974.
Arată că, într-adevăr, în anexa Decretului nr. 242 din 03 octombrie 1987 de expropriere a unor terenuri pentru realizarea obiectivului de investiţii "Amenajarea râului Dâmbovița"- Tabel- la nr. 13 -14 sunt trecuţi V.M. şi V.M. cu imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 270 mp şi construcţie de 80.50 mp, dar în înscrisul numit borderou din 03 noiembrie 1987 se arată că numiţii V.M. şi M. figurează primind despăgubiri doar pentru construcţie - nu şi pentru teren - despăgubirile primite de aceştia fiind doar pentru construcţie, fiindu-le achitate prin dispoziție-plata din 15 ianuarie 1987. Prin coroborarea înscrisurilor borderou din 03 noiembrie 1987 și a cererii lui V.M. din 04 mai 1987 rezultă faptul că V.M. a primit despăgubiri exclusiv pentru construcţie şi că nu s-au achitat niciodată niciun fel de despăgubiri pentru terenul din str. C.
În privința terenului din str. C., se susține că, prin chitanța din 1969, S.M. a cumpărat de la acelaşi R.D. un teren viran tot de 300 mp, alăturat celui cumpărat anterior. Şi pe acest teren S.M. a ridicat o construcţie, ce a fost înstrăinată prin chitanţa sub semnătură privată către B.P.. În cuprinsul procesului-verbal din data de 09 decembrie 1971, se arată la pct. 1. rubrica (din tabel) „Felul Clădirilor" că este „Construcţie nouă", iar la pct. 3 este calculat „Impozitul anual asupra terenului.asupra 300 mp teren de construit". Procesul-verbal din 09 decembrie 1971 arată că a fost întocmit conform declaraţiei din 30 noiembrie 1971 dată de proprietara S.M. prin care arată că a construit imobilul fără autorizaţie suportând o amendă de 3.000 lei (verso-ul procesului-verbal aflat la fila 197 dosar fond). Tot pe verso-ul procesului-verbal se menţionează că S.M. a fost scutită de plata impozitului pe imobil în perioada 1 decembrie 1971-1 decembrie 1976, conform H.C.M. nr. 3986/1953, acesta fiind motivul pentru care S.M. nu avea deschis rol fiscal, fiind scutită de plata impozitului. Deşi numărul poștal indicat în acest proces-verbal este nr. 97, susține reclamanta că, inițial, numărul era 95, ulterior fiind modificat în nr. 97 (fiind scris şi modificat de mână). În plus, terenul de 600 mp ce a aparținut autorilor săi, cumpărat în totalitate de la familia R., a fost împărţit în două terenuri de câte 300 mp, terenuri pe care s-au construit case diferite, deşi nu aveau nr. poştal diferit.
Prin adresa din 20 decembrie 2010 emisă de Serviciul pentru finanţe publice, sector 6, Bucureşti, se arată situaţia terenurilor de la nr. 95 şi nr. 95 bis, pentru cel de-al doilea făcându-se referire la menţionarea lui în declaraţia din 30 noiembrie 1971, declaraţie care este cuprinsă şi în procesul-verbal din data de 9 decembrie 1971. Este evident că în acest proces-verbal este vorba de situaţia imobilului de la nr. 95, din eroare fiind trecut nr. 97. Arată că vânzătorul R.D. nu a avut nicio proprietate la nr. 97, astfel încât ceea ce a vândut lui S.M. nu putea fi decât terenul de la nr. 95, str. C., din care a derivat prin împărţire nr. 95 (un teren de 300 mp) şi nr. 95A (un teren de 300 mp cumpărat cu chitanţa olografă din iulie 1969 de la R.D. de către S.M.), aşa cum se arată şi în Tabelul Anexă nr. 2 poziţia 15 al Decretului nr. 242/1987.
Susține că, B.P., persoană căreia S.M. i-a vândut doar construcţia de pe teren, nu a avut niciodată deschis rol fiscal pentru teren, ci doar pentru construcţie, la nivelul anului 1984, conform Procesului-verbal de impunere din data de 15 octombrie 1984 (fila 199 dosar fond). Faptul că, B.P., la momentul exproprierii prin Decretul nr. 242/1987 nu a primit niciun fel de despăgubire pentru teren, ci doar pentru construcţie (la fel ca situaţia de la nr. 95 a familiei V.), înseamnă că B.P. nu a avut în proprietate terenul, ci acesta a fost trecut în proprietatea statului, direct de la vânzătoarea S.M.
Greşit apreciază instanţa de apel faptul că Procesul-verbal din 09 decembrie 1971 privind pe S.M. şi cel din 15 octombrie 1984 privind pe B.P. nu ar proba faptul că terenul a fost doar în proprietatea lui S.M. şi că, niciodată nu a fost în proprietatea lui B.P., teren ce a fost preluat de stat, direct, de la S.M.. Înscrisurile depuse şi coroborarea acestora în contextul aprecierii probelor, conduc la concluzia că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii şi a interpretat greşit actul dedus judecaţii referitor la aprecierea dreptului de proprietate, deoarece s-a făcut pe deplin dovada dreptului de proprietate atât în ceea ce priveşte terenul din str. C., cât şi în ceea ce îl priveşte pe cel din str. C., terenuri care au trecut în proprietatea statului, direct, din proprietatea sa şi a autoarei sale, astfel încât apreciază că se impune admiterea acţiunii în revendicare.
Cu privire la imposibilitatea de a formula notificare în baza Legii nr. 10/2001, recurenta susține că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat eronat legea, deoarece nu a avut posibilitatea legală efectivă de a formula o notificare legală în baza Legi nr. 10/2001 datorită succesiunii legilor în timp.
Argumentează că înainte de apariţia H.G. nr. 250/2007, potrivit Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 prevăzute prin H.G. nr. 498/2003 se prevedea expres la art. 1.4. lit. c), că aceste situaţii nu cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001. Era evident că o astfel de notificare nu ar fi fost soluţionată favorabil, deoarece legiuitorul a apreciat că această situaţie a preluării abuzive în baza Legii nr. 58/1974 nu constituie obiectul Legii nr. 10/2001. Abia după apariţia H.G. nr. 250/2007, prin art. 1.4 lit. c) legiuitorul a apreciat că aceste situaţii cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001. Totodată, prin art. 22 din Legea nr. 10/2001 s-a stabilit expres un termen de depunere a notificării, termen de decădere, termen care era de mult depăşit la momentul apariţiei H.G. nr. 250/2007.
Dată fiind situaţia privind succesiunea legii în timp a dispoziţiilor privind Normele metodologice de aplicare a legii speciale, apreciază eronată concluzia instanţei de apel în sensul că reclamanta a rămas în pasivitate în mod culpabil şi nu a uzat de prevederile şi de procedurile Legii nr. 10/2001.
Susține aplicarea greşită a legii şi prin aceea că, instanţa de apel a apreciat că nu avea drepturile şi beneficiile ce rezultă din aplicarea legii speciale - beneficiul prevăzut prin H.G. nr. 250/2007 - în sensul restituirii terenurilor în favoarea celor care le-au înstrăinat sub incidenţa art. 30 din Legea nr. 58/1974. Din moment ce nu a avut posibilitatea de a formula o notificare în termenul legal, din motive mai presus de voinţa sa, datorate modului în care s-au succedat dispoziţiile legale în timp - este evident că nu i se poate crea o situaţie discriminatorie şi poate beneficia de aceleaşi dispoziţii de favoare. Dat fiind faptul că nu a putut folosi procedura Legii nr. 10/2001 în termene legale, din motive independente de voinţa sa, apreciază că în acest fel legiuitorul a produs o ingerinţă în dreptul său de proprietate şi în dreptul la un proces echitabil, astfel încât, legislaţia internă fiind în dezacord cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, trebuie aplicate dispoziţiile acestei Convenţii.
Consideră că are un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Pentru a reţine existenţa unui bun în sensul Convenţiei, C.E.D.O. a atras atenţia şi "asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul şi le-a însuşit fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoaşterea explicită şi retroactivă a vechiului drept" (Cauza Păduraru contra României, paragraful 84), confirmată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, Decizia nr. 33 din 09 Iunie 2008, astfel încât apreciază întemeiată acţiunea formulată de calea dreptului comun.
Apreciază că nu se impunea o acţiune în constatare în contradictoriu cu V.M. şi M. cu privire la proprietatea terenului din anul 1987, așa cum greşit interpretează instanţa de apel, din moment ce prin înscrisurile depuse - contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 19 iunie 1957 şi contractul din 13 septembrie 1977 - a dovedit că a avut în proprietate împreună cu autoarea sa terenul şi că a înstrăinat doar construcţia, iar prin Legea nr. 58/1974, art. 30, se prevedea că, în caz de înstrăinare a construcţiilor, terenul aferent acestora trecea în proprietatea statului.
Instanţa de apel nu a observat că dreptul său de proprietate este pe deplin dovedit la momentul intrării bunului în proprietatea statului, conform art. 30 din Legea nr. 58/1974, prin vânzarea doar a construcţiei - făcând o deducţie forţată şi eronată când a apreciat că ar fi existat o conivenţă între cei ce au înstrăinat şi cumpărătorii V. (care de fapt sunt doar cumpărătorii construcţiei) în sensul că, în realitate, părţile ar fi convenit asupra vânzării şi a terenului, deducând în continuare, eronat şi neîntemeiat, că prin înscrisuri sub semnătură privată, s-ar fi convenit şi asupra vânzării terenului. Aceste chitanţe nu există la dosarul cauzei, fiind înscrisuri pierdute de autoarea recurentei reclamante, dar la care reclamanta a făcut referire, cu privire la situaţia terenului.
La fila 198 dosar fond există un proces-verbal de restituire a bunurilor din data de 16 mai 1986 prin care se arată că lui S.M. i-a fost restituită o chitanţă de mână încheiată între B.P. şi S.M. Prin urmare, nu există nicio menţiune în sensul că ar fi existat vreo chitanţă de mână între S.M. şi V.M. şi Mircea prin care aceştia ar fi convenit asupra vânzării terenului. S.M. şi recurenta reclamantă nu s-au desesizat niciodată de dreptul de proprietate asupra terenului, ci au procedat doar la înstrăinarea construcţiei, așa cum era legal la acea vreme, terenul trecând direct în proprietatea statului prin efectul legii.
Referitor la situaţia actuală a terenului arătă că aceste terenuri - din str. C. - sunt libere şi cu posibilitatea restituirii lor în natură. Astfel, din expertizele efectuate şi din înscrisurile aflate la dosar rezultă că există posibilitatea restituirii terenului în natură. Raportul de expertiză întocmit de expert Ș.I. arată că terenul, ar putea fi afectat de proiectul viitoarei artere de circulaţie, dar expertul foloseşte planuri cadastrale foarte vechi, respectiv din 1962 şi 1990. Prin urmare, expertul emite doar o ipoteză de care nu este sigur, neavând informaţiile necesare complete. De asemenea, acelaşi expert arată că „în zona în care sunt situate imobilele revendicate există culoar de 20 m lățime al cărui amplasament, în lipsa unor planuri topografice, care să releve poziţia exactă a acestora, nu este cunoscut". Totodată, la fila 157 dosar fond printr-o adresă emisă de Primăria municipiului Bucureşti - Direcţia Patrimoniu - Serviciul evidenţa domeniului public şi privat, se arată că pentru această zonă în baza de date există plan cu reţele edilitare subterane neactualizat (cu descrierea imobilului de dinaintea sistematizării) precizările expertului referitoare la situaţia actuală a utilităţilor publice fiind făcute pe răspunderea exclusivă a acestuia, neexistând documente Justificative ale unei concluzii de imposibilitate de restituire în natură.
Nu există la dosar vreo probă a imposibilităţii restituirii în natură a terenurilor. In vederea elucidării pe deplin a situaţiei celor două terenuri revendicate, recurenta solicită emiterea unei adrese către Primăria Municipiului Bucureşti care să comunice situaţia trenurilor situate în Bucureşti, sector 6.
Intimatul pârât, deși legal citat nu a formulat întâmpinare.
La solicitare recurentei, în conformitate cu dispoziţiile art. 305 C. proc. civ., instanța de recurs a încuviinţat, în parte, proba cu înscrisuri, respectiv doar proba cu acele înscrisuri în dovedirea dreptului de proprietate şi a respins probele care vizează destinaţia actuală a terenul, ca nefiind utile şi pertinente în cauză.
Analizând actele şi lucrările dosarului, raportat la motivele de recurs formulate şi dispoziţiile legale de drept intern şi reglementările europene, Înalta Curte va constata recursul ca fiind nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Relativ la criticile subsumate motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. care vizează modul de soluționare a acțiunii în revendicare a imobilului - teren, în suprafață de 300 mp situat în București, str. Cornului, nr. 95, se constată că, instanța de apel a reținut corect netemeinicia acțiunii în revendicare formulată pe calea dreptului comun, având în vedere situația juridică a imobilului ce impunea necesitatea utilizării procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001, cât și împrejurarea că reclamanta nu dispune de " un bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional C.E.D.O.
În speţă, acţiunea în revendicare promovată de reclamanta T.V. a fost întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ., solicitând aplicarea regulilor clasice ale acţiunii în revendicare, astfel cum au fost conturate în doctrina în materie şi jurisprudenţa anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Din situația de fapt reținută de instanțele de fond, rezultă că terenul revendicat în suprafață de 300 mp, situat în București, a fost achiziționat de autorii reclamantei, S.M. şi G., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 19 iunie 1957 de la numitul R.D., teren pe care, ulterior, au edificat o construcție. La data de 20 februarie 1977 S.G. a decedat, lăsând ca unică moştenitoare pe fiica acestuia, S. (căsătorită T.) V., conform certificatului de moştenitor din 1977, în cuprinsul căruia s-a prevăzut ca masă succesorală cota indiviză de ½ din imobilul situat în Bucureşti, sector 7, compus din terenul în suprafaţă de 300 mp şi clădirea situată pe terenul respectiv, compusă din două camere şi dependinţe, teren dobândit de defunct cu soţia sa, S.M., în timpul căsătoriei, prin cumpărare în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat din 19 iunie 1957.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 17 septembrie 1977 S.M. şi S.V. (căsătorită T.) au vândut numitului P.N. (V.M. şi V.M., soţi, având calitatea de procuratori de fonduri potrivit menţiunilor din contract) construcţia situată pe terenul din Bucureşti, formată din două camere şi dependinţe. Terenul în suprafaţă de 300 mp, aferent construcţiei respective a trecut ope legis din patrimoniul vânzătoarelor în proprietatea Statului român, în conformitate cu prevederile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, dobânditorul construcției beneficiind doar de un drept de folosință, pe durata existenței construcției, în limitele stabilite prin detaliile de sistematizare, limite care nu puteau excede suprafeței de 250 mp. În urma aprobării notei de comandă şi a măsurilor de realizare a obiectivului de investiții „Amenajarea râului Dâmbovița în municipiul București”, construcţia a fost expropriată, fiind ulterior demolată (filele 17-50 dosar fond).
Întrucât, terenul pe care se afla construcţie trecuse deja în proprietatea Statului român în temeiul legii, respectiv în baza dispoziţiilor art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, este lipsit de relevanţă faptul că în anexa Decretului nr. 242 din 03 octombrie 1987 de expropriere a unor terenuri pentru realizarea obiectivului de investiţii "Amenajarea râului Dâmbovița"- Tabel- la nr. 13 -14 sunt trecuţi numiţii V.M. şi V.M. cu imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 270 mp şi construcţie de 80.50 mp, deoarece trecerea terenului în proprietatea statului s-a realizat în temeiul Legii nr. 58/1974, aspect evidențiat și în cuprinsul borderoului din 03 noiembrie 1987, anexa la decret, în care se arată că numiţii V.M. şi M. au primit despăgubiri doar pentru construcţie - nu şi pentru teren- despăgubirile primite de aceştia fiindu-le achitate prin dispoziția de plata din 15 ianuarie 1987.
Din această perspectivă, deşi întemeiate susţinerile recurentei potrivit cărora terenul din Bucureşti, a trecut, în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974, în proprietatea statului, direct, din proprietatea sa şi a autoarei sale, acestea nu pot conduce la concluzia temeiniciei pretenţiilor formulate. Raportat la situația de fapt conturată în cauză şi regimul juridic al terenului litigios, instanţa de apel a reţinut corect că imobilul intră sub domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, Lege specială de reparaţie a căror dispoziţii se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv cu dispoziţiile art. 480 C. civ. invocate de reclamantă în acțiune.
Susținerea recurentei potrivit căreia acțiunea în revendicare ar fi singura modalitate de restituire în natură a terenului litigios, întrucât în baza Legii nr. 10/2001 și a H.G. nr. 498/2003 nu a avut posibilitatea să formuleze notificare pentru terenul preluat de stat în baza art. 30 din Legea nr. 58/2001, deoarece această posibilitate a fost recunoscută abia prin H.G. nr. 250/2007, nu poate fi primită.
Regimul juridic al terenurilor preluate de stat în condiţiile art. 30 din Legea nr. 58/1974 a fost stabilit, initial, de legiuitor prin dispozițiile Legii nr. 18/1991 în favoarea dobânditorilor construcţiei, în beneficiul cărora s-a prevăzut dreptul de a obţine titlul de proprietate, însă, faţă de conţinutul art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, terenul aferent construcţiei are regimul juridic stabilit de norma legală numai în ipoteza existenţei construcţiei, aceasta fiind ipoteza la care face trimitere și art. 1.4 lit. c) din H.G. nr. 498/2003 privind Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
În acest sens, art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 dispune că „terenurile atribuite în folosinţă pe durata existenţei construcţiilor dobânditorilor acestora, ca efect al preluării terenurilor aferente construcţiilor, în condiţiile dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 cu privire la sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale, trec în proprietatea actualilor titulari ai dreptului de folosinţă a terenului, proprietari ai locuinţelor". Astfel, deşi art. 36 alin. (3) al Legii nr. 18/1991 a recunoscut dreptul proprietarului construcţiei de a dobândi titlu de propriatate aupra terenului aferent construcţiei respective, ce fusese preluat de stat în temeiul Legii nr. 58/1974, normele legale nu erau incidente în circumstanţele particulare speţei, deoarece valorificarea unui asemenea drept nu putea fi realizat din moment ce construcţia edificată pe terenul preluat de stat, ca urmare a înstăinării acestuia prin contractual de vânzare cumpărare autentificat din 17 septembrie 1977, era deja demolată, nemaiexistând în materialitatea sa, la data aplicării Legii nr. 18/1991.
De aceea, în ipoteza de faţă, în care ulterior înstrăinării construcţiei, aceasta a fost preluată de stat şi, mai apoi, demolată, regimul juridic al terenului rămâne supus incidenţei Legii nr. 10/2001 în favoarea proprietarului terenului de la data trecerii acestuia în proprietatea statului sau a moştenitorilor acestuia, deoarece dobânditorul construcţiei demolate nu mai are dreptul/vocaţia de a obţine titlul de proprietate pentru terenul aferent construcţiei, în condiţiile Legii nr. 18/1991.
Cum în prezenta cauză, construcţia înstrăinată de către recurentă şi autoarea acesteia a fost, ulterior, preluată de stat prin expropriere, fiind, ulterior, demolată, terenul pe care s-a edificat construcția respective, trecut la stat în baza dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974, intră sub regimul juridic reglementat de Legea nr. 10/2001, care prevede o procedură administrativă pe care recurenta nu a urmat-o, procedură care era obligatorie câtă vreme terenul se afla în proprietatea municipiului București, acesta având calitatea de unitate deținătoare în sensul legii speciale. De aceea, nu pot fi primate susținerile recurentei potrivit cărora prin Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, ar fi fost excluse, de la aplicarea legii speciale, terenurile supuse prevederilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 în ipoteza în care construcțiile de pe aceste terenuri au fost demolate, atât timp cât Legea nr. 58/1974 constituia o preluare abuzivă în sensul art. 2 lit. h) al Legii nr. 10/2001, întrucât contravenea art. 36 şi 37 din Constituţia României de la 1965. Prin Normele metodologice ale Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007 s-au adus doar clarificări şi în privinţa regimul juridic al terenului aferent construcţiei cumpărate şi, ulterior demolate, deoarece norma metodologică nu poate adăuga la legea pe care tocmai o explicitează în vederea aplicării unitare a dispoziţiilor legale pe care le consacră. În acest context, instanța de apel a concluzionat corect în sensul că terenul litigios în privința căruia au fost aplicate prevederile art. 30 din Legea nr. 58/1974, iar construcția edificată pe acesta a fost demolată, intră în câmpul de aplicare a Legii nr. 10/2001, în forma actului normativ la momentul intrării acestuia în vigoare.
Prin urmare, ca efect al intrării în vigoare a legii speciale de reparaţie în privinţa imobilelor preluate de stat, acţiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind practic înlocuită de legea specială. În consecință, Înalta Curte reţine că, în raport de circumstanţele factuale concrete ale speţei, a fost realizată o corectă aplicare şi interpretare a legii la situaţia de fapt stabilită, având în vedere faptul că, existența unei legislații speciale de restituire a bunurilor preluate de regimul anterior, nu vine în conflict cu norma europeană, ci se înscrie în cadrul soluțiilor adoptate și asumate de stat în cadrul marjei sale suverane de apreciere în ceea ce priveşte politica economică şi socială.
Cum terenul în litigiu, situat în Bucureşti, a fost preluat abuziv de stat și face parte din categoria celor a căror situaţie juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001, reclamanta avea obligația de a urma procedura specială instituită de această lege. Temerea reclamantei, în sensul că formularea notificării ar fi primit o soluţie de respingere, nu poate justifica lipsa demersului său administrativ şi judiciar în vederea respectării procedurii instituite prin dispoziţiile legii speciale. În cadrul normativ nou creat nu există posibilitatea pentru reclamantă de a opta, în demersul judiciar, între legea specială şi dreptul comun, deoarece recunoaşterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Astfel, posibilitatea restituirii în natură a imobilelor care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 pe calea dreptului comun a fost dezlegată în cuprinsul deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, în care s-a concluzionat că „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.”, deci trebuie să urmeze procedura Legii nr. 10/2001 sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
În condiţiile în care reclamanta nu a uzat de prevederile legii speciale de reparaţie pentru a-şi valorifica drepturile pe care le pretinde asupra imobilului, aceasta solicitând restituirea imobilului sau plata de despăgubiri pentru prima dată prin cererea de față adresată instanței în anul 2011, Înalta Curte va constata, în circumstanţele particulare ale speţei, că valorificarea acestor drepturi nu poate fi realizată pe calea acţiunii în revendicare de drept comun.
Pe de altă parte, într-adevăr, existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude, de plano, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, însă - astfel cum se reţine şi în cuprinsul Deciziei de îndrumare nr. 33/2008 - acţiunea în revendicare depinde de măsura în care reclamantul într-o atare cerere, se prevalează de „ un bun actual” în sensul normei europene, ipoteză în care trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Ţinând cont de raţionamentul judiciar expus în considerentele deciziei obligatorii pronunţate de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii, Înalta Curte va consta că din perspectiva situației juridice a terenului litigios, instanţa de apel a procedat corect și la examinarea acţiunii în revendicare prin verificarea existenţei în patrimoniul reclamantei a unui „ bun ” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană, în raport de titlul exhibat de acestea.
Sub aspectul criticilor de nelegalitate, recurenta a invocat şi greşita interpretarea dată de instanța de apel noţiunii de „ bun actual” în sensul protecţiei recunoscute de art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, invocând jurisprudența Curții europene (cauza Păduraru contra României) în temeiul căreia pretinde recunoaşterea dreptului de proprietate şi (implicit) caracterul de „ bun actual” în patrimoniul său. În analiza motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte va constată netemeinicia argumentelor dezvoltate în cererea de recurs, prin care reclamanta invocă faptul că ar fi beneficiara unui „ bun actual” în sensul C.E.D.O. şi că - în atare condiţii - dreptul acesteia de proprietate s-ar impune a fi apărat împotriva oricăror ingerițe, în condițiile stabilite de Convenția europeană.
Jurisprudenţa actuală a Curţii europene a cunoscut însă o schimbare a raţionamentului construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „ bun”. Or, din momentul pronunţării hotărârii - pilot din 12 octombrie 2010 în cauza M. Atanasiu şi alţii contra României, instanţa de contencios european arată că acel concept de „ bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143). Diferenţa de abordare este esenţială întrucât dacă în jurisprudenţa sa de dinainte de anul 2000, Curtea europeană a subliniat în toate cauzele împotriva României că, în patrimoniul fostului proprietar s-ar afla un vechi drept de proprietate (parag. 84 din cauza Păduraru împotriva României), în viziunea actuală a C.E.D.O. nu se mai recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari deposedaţi un „ bun”, respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se reţine existenţa unui nou drept de proprietate care îşi are originea în temeiul unei legislaţii adoptate de către stat, prin care se urmăreşte restituirea totală sau parţială a unor bunuri confiscate anterior (parag. 136 din hotărârea - pilot), în modalitatea de restituire stabilită de statul membru, în cazul României prin Legea nr. 10/2001.
Abordarea jurisprudenţială nouă a instanţei europene desprinsă din hotărârea-pilot în cazul României referitoare la existenţa bunului în patrimoniul reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, produce consecinţe asupra admiterii acţiunii în revendicare imobiliară formulată de reclamante în calitate de moștenitoare a fostului proprietar. Raţionamentul impus în analizarea cerinţei-premisă în cadrul examinării acțiunii în revendicare imobiliară în sensul accepţiunii hotărârii - pilot este justificat de obligaţia instituită în sarcina Statului român de a adopta, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional Convenţiei, obligaţie în temeiul căreia a fost adoptată şi Legea nr. 165/2013, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 368/2013.
Drept urmare, în contextul efectelor create prin aplicarea normelor speciale în sensul dezlegării dată cu caracter obligatoriu al deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, dar și al contextului actual al jurisprudenţei europene, în mod judicios s-a concluzionat că reclamanta nu are un „bun actual” în patrimoniul său în sensul Convenţiei europene întrucât nu i s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau vreun act emanând de la autorităţi dreptul de proprietate cu privire la terenul litigios, ci este doar beneficiara unui drept de despăgubire valorificabil în temeiul legilor speciale, respectiv al Legii nr. 10/2001 şi a actelor normative ulterioare edictate ca efect al îndeplinirii obligaţiei statului român de amendare a mecanismului de restituire, astfel cum s-a impus prin hotărârea-pilot M. Atanasiu ș.a. contra României.
În privinţa susţinerilor reclamantei ce vizează posibilitatea obţinerii unor măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul dreptului comun, acestea urmează a fi înlăturate ca nefondate deoarece, pe de o parte, dreptul comun exclude această posibilitate în acţiunea în revendicare, iar pe de altă parte, principiul specialia generalibus derogant, într-o corectă aplicare a actelor normative şi ierarhiei lor juridice, ar conduce spre aplicarea Legii nr. 10/2001, ceea ce s-ar situa în afara cadrului procesual cu care instanţa a fost investită. Posibilitatea acordării de despăgubiri poate fi analizată doar în procedura legală şi instituţională specială instituită de Legea nr. 10/2001 referitoare la mecanismul de despăgubire prevăzut pentru imobilele preluate de către stat aceasta constituind o calea internă deschisă de legea specială care nu a fost uzitată de reclamante pentru valorificarea dreptului lor. De altfel, problema de drept ce se ridică în speţă, respectiv cea a analizării posibilităţii de a solicita despăgubiri băneşti în justiţie în alte condiţii şi în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, a fost tranşată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia în interesul Legii nr. 27/20011, decizie care, sub aspect intertemporal, îşi găseşte incidenţă în procesul în curs de desfăşurare, fiind obligatorie pentru instanțe potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Cum imobilul din litigiu situat în Bucureşti, face parte din categoria imobilelor care cad sub incidența Legii nr. 10/2001, iar acțiunea de față a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, se reţine că reclamanta avea obligaţia de a urma procedura obligatorie prevăzută de legea specială pentru obținerea măsurilor reparatorii, context normativ care determină concluzia că reclamanta nu își poate valorifica pretențiile referitoare la imobilul litigios pe calea dreptului comun.
Relativ la terenul revendicat în suprafaţă de 300 mp situat în Bucureşti, recurenta s-a prevalat de actul sub semnătură privată intitulat chitanţă, perfectat în anul 1969, prin care a pretins că autoarea sa, S.M. a cumpărat de la R.D. terenul litigios. În raport de situaţia de fapt reţinută, prin decizia atacată s-a statuat judicios că reclamanta nu au făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor săi, atât timp cât înscrisul sub semnătură privată (intitulat „chitanţă”) din anul 1969 nu constituie un act translativ de proprietate. La momentul perfectării actului sub semnătură privată legea impunea cerinţa formei autentice pentru încheierea valabilă a vânzării-cumpărării unui imobil - teren, cu efect în privința operării transferul dreptului de proprietate doar în condițiile cerute de lege. În lipsa întrunirii condiţiei exprese, s-a concluzionat corect prin decizia atacată, că reclamanta nu poate revendica un bun pe care autorii săi nu l-a avut în proprietate. Apar astfel ca lipsite de relevanţă juridică alegaţiile recurentei referitoare la impunerea ori facilitatea fiscală a autoarei sale, S.M., cele referitoare la menţiunile din anexa la Decretul de expropriere nr. 242/1987 în care figurează B.P. care a primit despăgubiri doar pentru construcţia achiziţionată de la S.M., edificată pe terenul din str. C., nu şi pentru teren, ori cele referitoare la sentinţa civilă nr. 6967 din 11 noiembrie 1987 pronunțată de Judecătoria sector 6 București, deoarece toate aceste înscrisuri la care se face trimitere nu constituie vreun titlu în dovedirea dreptului de proprietate. Or, doar în ipoteza îndeplinirii condiţiei ad validitatea referitoare autentificarea convenţiei prin care se înstrăina terenul putea opera efectul translativ de proprietate. În considerarea argumentelor expuse, apar ca nefondate și susținerile recurentei potrivit cărora, în privința terenului situat în str. C., ar fi beneficiara unui „bun” în sensul Convenției europene întrucât, potrivit expunerii deja realizate, aceasta nu este beneficiara unui titlu de proprietate și nici a unei hotărâri judecătoreaști sau a unui act emanând de la autorităţi prin care să îi fie recunoscut dreptul de proprietate cu privire la terenul litigios.
Faţă de argumentele expuse, criticile referitoare la prezumţia eronată a instanţei de apel relativ la existenţa unei conivenţe privind vânzarea către numiţii V. şi a terenului, nu numai a construcţiei nu se mai impun a fi analizate, atât timp cât prin considerentele prezentei decizii, ce înlătură ori suplinesc motivarea instanţei de apel, s-a statuat asupra legalităţii soluţiei daţă acţiunii în revendicare din perspectiva regimului juridic şi legii aplicabile imobilului litigious.
Totodată, se vădește a fi lipsită de relevanță juridică, în raport de obiectul și temeiul juridic al acțiunii (revendicare imobiliară, pe calea dreptului comun), susținerea recurentei potrivit căreia terenurile litigioase ar fi libere și ar putea fi restituite, iar argumentele axate pe analizarea probatoriului relativ la destinaţia actuală a terenurilor litigioase situate în str. C. nu se circumscriu unor motive de nelegalitate a deciziei atacate, deoarece vizează aspecte de netemeinicie privind stabilirea situaţiei de fapt şi interpretarea probelor administrate în cauză, care nu pot face obiectul cercetării în recurs faţă de structura actuală a dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ.
În consecinţă, constatându-se că instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale interne şi de drept european ce guvernează materia, Înalta Curte va constata netemeinicia motivelor de recurs circumscrise articolului 304 pct. 9 C. proc. civ., drept pentru care în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta T.V. împotriva Deciziei nr. 233/A din 05 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta T.V. împotriva Deciziei nr. 233/A din 05 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 299/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 30/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
