ICCJ. Decizia nr. 299/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 299 /2015
Dosar nr. 37806/3/2012*
Şedinţa publică din 29 ianuarie 2015
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
1. Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia civilă nr. 401 A din 21 octombrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă SC I.M. SRL, prin administrator judiciar C.V.A. I.P.U.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 339 din 13 februarie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
A schimbat în parte sentinţa apelată şi a admis acţiunea reclamantei, în parte, constatând nulitatea dispoziţiei din 16 noiembrie 2010 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că cererea reconvenţională disjunsă, astfel cum aceasta a fost lămurită în rejudecarea apelului, conform îndrumărilor instanţei de casare, prin care reclamanta a contestat dispoziţia din 16 noiembrie 2010 emisă în aplicarea Legii nr. 10/2001, precum şi protocol de predare-primire încheiat la 15 ianuarie 2011, invocând ca motive de nulitate, în primul rând, faptul că prima dispoziţie dată în procedura legii speciale nu mai putea fi revocată, întrucât constituia deja un act de dezînvestire a instituţiei emitente (Primăria Municipiului Bucureşti), iar pe de altă parte, faptul că emitentul nu mai putea dispune de apartamentul în litigiu, nemaifiind proprietarul imobilului, constituie o cerere de anulare a unei dispoziţii emise în temeiul Legii nr. 10/2001 de unitatea deţinătoare, prin care s-a soluţionat notificarea persoanei îndreptăţite privind restituirea imobilului situat în Bucureşti, str. C., sector 3, preluat abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulată de o terţă persoană.
Dispoziţia emisă de primar în procedura Legii nr. 10/2001 este un act juridic civil, întrucât, soluţionând notificările de restituire a bunurilor preluate abuziv de către stat, primarul nu acţionează ca reprezentant al puterii executive locale, ci ca reprezentant al persoanei juridice (unitatea administrativ-teritorială) deţinătoare a bunului.
În aceste condiţii, cererea nu poate fi calificată drept o contestaţie îndreptată împotriva unei decizii de respingere a notificării întemeiată pe dispozițiile 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ci ca o acțiune de drept comun în constatarea nulității unui act juridic civil.
Dispoziția de restituire a unui imobil, emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, nu constituie act administrativ, pentru ca cererea de anulare să fie supusă dispoziţiilor Legii nr. 554/2004. Astfel, potrivit art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice. Or, astfel cum s-a arătat anterior, dispoziția de restituire nu este emisă de unitatea destinatoare în regim de putere publică, ci în calitate fie de proprietar al imobilului a cărui restituire s-a solicitat, în cazul în care imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil, fie de detentor în cazul în care imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, deci ca participant la circuitul civil. Această concluzie este întărită de faptul că nu întotdeauna unitatea deținătoare este o autoritate publică, iar natura actului juridic în discuție nu poate fi diferit în funcție de persoana juridică care îl emite.
Concluzia că dispoziţiile/deciziile emise în baza Legii nr. 10/2001 sunt acte juridice unilaterale de natură esenţialmente civilă se desprinde chiar din interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, respectiv din faptul că legiuitorul a înţeles să stabilească competenţa de verificare a legalităţii acestor acte în favoarea secţiei civile a tribunalului.
Pe de altă parte, o atare concluzie se deduce şi din deciziile nr. IX şi XX ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care au statuat, în esenţă, că asupra tuturor problemelor legate de aplicarea Legii nr. 10/2001 competenţa revine secţiilor civile ale tribunalelor.
Legea nr. 10/2001 conţine nu numai norme de drept procedural, stabilind căile şi persoanele care pot ataca în justiţie actele emise în temeiul său, ci şi norme de drept substanţial, care privesc condiţiile de validitate ale acestor acte. Astfel, chiar dacă acţiunea reclamantei nu este formulată în temeiul dispoziţiilor procedurale speciale ale Legii nr. 10/2001, aceasta nu înseamnă că actul emis în temeiul acestei legi nu trebuie verificat sub aspectul conformităţii sale cu condiţiile de emitere şi validitate.
De altfel, caracterul civil al dispoziției primarului este subliniat şi de dispoziţiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, astfel încât examinarea legalităţii actului atacat trebuie realizată prin prisma respectării acestui act normativ, prin refuzul verificării încălcării normelor imperative în discuţie lipsindu-se de conţinut dispoziţiile legii speciale.
Pe fondul cauzei, Curtea a reţinut că prin adoptarea Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, s-a urmărit clarificarea regimului juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu respectarea prevederilor constituţionale privind dreptul la proprietatea privată, legiuitorul reglementând o procedură administrativă, finalizată prin decizia/dispoziţia unităţii deţinătoare a imobilului notificat şi o procedură judiciară, declanşată de persoana îndreptăţită să beneficieze de măsuri reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, nemulţumită de modalitatea de soluţionare a notificării.
Art. 25 din Legea nr. 10/2001 prevede că în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau după caz, de la data depunerii actelor doveditoare conform art. 23 din lege, unitatea notificată este obligată să se pronunţe, prin decizie, sau, după caz, prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură.
Deşi măsura restituirii în natură este prioritară în raport de alte modalităţi de despăgubire, iar dispoziţia de restituire în natură este un act administrativ de putere care atestă proprietatea şi care, odată îndeplinite formalităţile de publicitate imobiliară, se consolidează ca titlu de proprietate nemaiputând fi revocată de organul emitent, atunci când restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorului imobilului îi revine obligaţia ca prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată, în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi de plată a despăgubirilor aferente imobilelor în mod abuziv.
După modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, Titlul VII - entitatea notificată, respingând solicitarea de restituire în natură, face numai o propunere de acordare de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din legea specială, cuantum final al despăgubirilor urmând a fi stabilit de Comisia Centrală de Acordare a despăgubirilor conform art. 16 şi urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Deşi nu se stabileşte în dispoziţia/decizia emisă de unitatea deţinătoare cuantumul despăgubirii, dispoziţia statuează asupra calităţii notificatorilor de persoane îndreptăţite să beneficieze de măsuri reparatorii conform legii speciale, respectiv asupra calităţii de fost proprietar al bunului notificat şi imposibil de restituit în natură, cât şi asupra caracterului abuziv al preluării.
Decizia/dispoziţia necontestată de titularul notificării conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, sau de către prefect în cadrul controlului de legalitate, conform Legii nr. 554/2004, devine definitivă şi conferă notificatorului o „speranţă legitimă”, respectiv „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie, constând în dreptul de creanţă cu privire la imobilul imposibil de restituit în natură, în procedura Legii nr. 247/2005 urmând a se determina numai cuantumul despăgubirilor şi modalitatea de plată.
Această concluzie rezultă din dispoziţiile art. 16 alin. (4) din Legea nr. 247/2005 - Titlul VII conform cărora „pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2) în privinţa verificării legalităţii cererii de restituire în natură”.
Prin urmare, Comisia Centrală nu are competenţa de a cenzura calitatea notificatorilor de persoane îndreptăţite să beneficieze de măsurile reparatorii ale Legii nr. 10/2001 şi nici componenţa imobilului pentru care prin dispoziţie/decizie definitivă (necontestată de notificator sau de prefect conform Legii nr. 554/2004) s-a propus acordarea de despăgubiri, cenzura Comisiei Centrale limitându-se exclusiv la analiza legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat.
În acest sens, art. 21 alin. (1) prevede că dacă pe baza constatărilor Secretariatului Comisiei Centrale aceasta stabileşte că imobilul este restituibil în natură, prin decizie motivată va proceda la restituirea acestuia.
Art. 16.16 din Normele de aplicare a Legii nr. 147/2005 - Titlul VII - aprobate prin H.G. nr. 128/2008 prevede că dacă pe baza constatărilor Secretariatului Comisiei Centrale aceasta din urmă stabileşte că imobilul pentru care, prin decizie/dispoziţie sau, după caz, prin ordin, s-au consemnat/propus despăgubiri este restituibil în natură, prin decizie motivată potrivit art. 21 din Titlul VII al legii, Comisia Centrală va proceda la restituirea acestuia; decizia de restituire în natură astfel emisă urmând regimul juridic prevăzut de art. 23 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, după emiterea dispoziţiei/deciziei cu propunere de acordare de despăgubiri şi comunicarea acesteia tuturor persoanelor interesate, dacă persoana îndreptăţită sau prefectul nu contestă legalitatea acesteia, (ultimul în procedura contenciosului - administrativ) emitentul dispoziţiei, respectiv primarul unităţii administrativ teritoriale nu mai are dreptul să dispună revocarea/modificarea deciziei definitive şi emiterea altei dispoziţii.
După comunicarea dispoziţiei împreună cu dosarul aferent notificării Comisiei Centrale de Despăgubiri numai aceasta din urmă poate cenzura dispoziţia emisă de primar, şi numai cu privire la modalitatea de reparare a prejudiciului, prin restituirea în natură a bunului notificat.
În concret, în speţa dedusă judecăţii se constată că prima dispoziţie emisa de Municipiul Bucureşti prin Primarul General, prin care a fost soluţionată notificarea intimaţilor, constatându-se calitatea acestora de persoane îndreptăţite la masuri reparatorii sub forma despăgubirilor băneşti pentru apartamentul nr. 1 situat la parterul imobilului din Bucureşti, str. C., sector 3, vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, după comunicarea ei către notificatori, nu a fost atacată nici de către aceştia în procedura prevăzută de art. 26 din Legea nr. 10/2001 şi nici de către Prefect în procedura Legii nr. 554/2004, astfel încât numai cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005 (art. 16 şi urm. din Titlul VII), ea a fost revocată de Municipiul Bucureşti prin Primarul General, cu consecinţa emiterii deciziei din 16 noiembrie 2010 , contestată în prezenta cauză.
Nu poate fi primită teza potrivit căreia numai dispoziţia prin care s-a dispus restituirea în natură nu poate fi revocată, după intrarea în circuitul civil, dispoziţia prin care se stabileşte dreptul la măsuri reparatorii putând face obiect al revocării, întrucât dispoziţia dată în soluţionarea notificărilor adresate potrivit Legii nr. 10/2001 are caracter unitar sub aspectul soluţiei adoptate. Astfel, în lipsa unei dispoziţii exprese a legii şi pentru considerentele legate de natura actului, astfel cum au fost expuse mai sus, nu se poate admite ca o dispoziţie emisă potrivit Legii nr. 10/2001 să aibă natură civilă atunci cât dispune restituirea în natură şi natură administrativă atunci cât dispune alte măsuri reparatorii.
În consecinţă, fiind vorba de acte juridice civile unilaterale, în cazul dispoziţiilor/deciziilor emise în baza Legii nr. 10/2001 devine incident principiul irevocabilităţii actului juridic civil, ceea ce înseamnă că acestuia nu i se poate pune capăt prin manifestarea de voinţă în sens contrar a emitentului.
Atâta timp cât dispoziţiile emise în baza Legii nr. 10/2001 nu se regăsesc între excepţiile de la aplicarea principiului irevocabilităţii actului juridic expres prevăzute de lege, Curtea apreciază că, după emitere, respectivele dispoziţii nu mai pot fi revocate/modificate în mod unilateral de către emitent, indiferent dacă aceste măsuri sunt justificate de o cauză întemeiată, cum ar fi, în speţă, constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru apartamentul în litigiu.
De asemenea, Curtea consideră că revocarea actului juridic civil prin care s-a stabilit îndreptăţirea notificatorilor la despăgubiri, pentru imobilul notificat printr-un act ulterior care desfiinţează drepturi recunoscute iniţial, înseamnă o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice.
Mai mult, din ansamblul legii se desprinde concluzia că unitatea notificată nu poate soluţiona o notificare în sensul restituirii în natură decât în situaţia în care imobilul se afla în deţinerea sa (cu singura excepţie prevăzută de art. 28, care nu este incident în cauză). Aceasta nu reprezintă decât o aplicare a principiului că o persoană nu poate dispune decât de bunurile aflate în patrimoniul său, principiu general aplicabil oricărui act juridic, atunci când se analizează capacitatea dispunătorului. Or, la momentul emiterii dispoziţiei din anul 2010 imobilul în discuţie se afla în patrimoniul apelantei-reclamante SC I.M. SRL, care îl cumpărase de la C.A. în baza contractului de vânzare-cumpărare din 18 iulie 2007, contract făcut public şi opozabil erga omnes, prin încheierea din 26 iulie 2007.
Prin urmare, formele de publicitate imobiliară au fost efectuate anterior, atât primei dispoziţii emise de Primăria Municipiului Bucureşti, cât şi anterior dispoziţiei atacate în prezenta cauză.
Pentru aceste motive, dispoziţia atacată este nulă, întrucât a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor legale şi cu vătămarea drepturilor reclamantei.
2. Recursurile
2.1. Motive
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii F.R.F., Municipiul Bucureşti, prin Primar General, şi S.C.
Pârâtul S.C. a criticat decizia arătând că, deşi iniţial reclamanta a arătat că şi-a întemeiat apelul pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, în mod nepermis, în apel a schimbat încadrarea juridică şi a solicitat, pe calea dreptului comun, constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei primarului.
Admiţând cererea reclamantei, instanţa s-a pronunţat pe ceea ce nu s-a cerut sau a acordat mai mult decât s-a cerut, încălcându-se prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Pe de altă parte, analizând cererea reconvenţională prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, instanţa trebuia să stabilească faptul că reclamanta nu avea calitatea procesuală să ceară, în temeiul Legii nr. 10/2001, anularea dispoziţiei emisă de primărie, pentru că este terţ în raport cu aceasta.
Instanţele de fond au soluţionat greşit cauza pe fond, în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru că nu a fost parcursă şi procedura prealabilă administrativă;
2. Prin recursul său, municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a invocat faptul că hotărârea este nelegală pentru că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că dispoziţia din anul 2009 a fost revocată cu încălcarea prevederilor Legii nr. 10/2001.
Acest act este un act administrativ de autoritate, care se supune regulilor generale în materie, motiv pentru care poate fi revocat de organul emitent. Legalitatea emiterii dispoziţiei din anul 2010 trebuie analizată în acest context;
3. Pârâtul F.R.F. a formulat critici prin care a arătat că instanţa de apel a făcut o gravă eroare atunci când a susţinut că imobilul în cauză nu putea face obiectul dispoziţiei din anul 2010, acesta fiind în patrimoniul reclamantei.
Imobilul nu putea face parte din patrimoniul reclamantei pentru că nulitatea produce efecte atât pentru viitor, cât şi pentru trecut. Or, prin hotărâre judecătorească pronunţată în anul 2001 o instanţă judecătorească a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare al numiţilor C.A. şi C.M. Prin urmare, părţile au fost repuse în situaţia anterioară, ceea ce înseamnă că în anul 2007 C.A. nu mai putea vinde imobilul către reclamantă. Reclamanta a cumpărat pe riscul său.
Motivarea hotărârii instanţei de apel este contradictorie pentru că, deşi arată că dispoziţia emisă în baza Legii nr. 10/2001 nu este act supus Legii nr. 544/2004, în acelaşi timp susţine că dispoziţia de restituire este un act administrativ.
2.2. Analiza recursurilor
Recursurile nu sunt întemeiate, şi vor fi respinse pentru următoarele considerente:
Instanţa de casare cu trimitere nu s-a pronunţat cu nesocotirea prevederilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ. conform cu care, în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi.
Prin decizia nr. 1218 din 10 aprilie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare pentru lămurirea temeiului de drept al cererii, care „ nu a fost făcută nici de instanţa de fond, nici în cadrul procesual al apelului, ambele instanţe pendulând, în raport de poziţia procesuală a părţilor în litigiu, între acţiunea de drept comun şi contestaţia fundamentată pe prevederile Legii nr. 10/2001, mai mult, această chestiune, antamată la 26 septembrie 2012, nu a fost pusă ulterior în discuţia părţilor la fond până la închiderea dezbaterilor. Pe de altă parte, observă că trimiterea făcută la dispoziţiile art. 296 C. proc. civ. nu justifică măsura dispusă din punct de vedere procedural, în condiţiile în care instanţa de apel invocă raportarea instanţei de fond exclusiv la prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001”.
Aşadar, determinând cadrul procesual în care s-a făcut analiza legalităţii dispoziţiei din anul 2010, şi stabilind că obiectul cererii deduse judecăţii este constatarea nulităţii absolute a actului de revocare a unei dispoziţii de primar anterioare, instanţa de trimitere a respectat cerinţele art. 315 C. proc. civ., neputându-se considera că a schimbat în apel un element al cererii de chemare în judecată.
Pe de altă parte, instanţa superioară de fond, a cărei decizie a fost recurată în prezent, a apreciat în mod corect faptul că dispoziţiile emise de primari în temeiul Legii nr. 10/2001 nu sunt acte administrative de autoritate, ci acte civile, de vreme ce, în emiterea lor, primarul nu acţionează ca reprezentant al puterii executive locale, ci ca reprezentant al persoanei juridice, respectiv al unităţii administrativ-teritoriale.
Ca atare, odată ce a adoptat dispoziţia în soluţionarea notificării, emitentul nu mai poate reveni asupra ei, indiferent de temeiul ce ar justifica acţiunea sa, singura cale de schimbare a soluţiei propuse fiind cea judiciară, în condiţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001. Or, câtă vreme dispoziţia din 16 iunie 2009 nu a fost contestată, în condiţiile şi termenele impuse de legea specială, măsura pe care o conţinea era una irevocabilă şi nu mai poate fi revocată.
Pe de altă parte, invocarea unor aspecte ce ţin de valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat din anul 2007 nu poate fi făcută în cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată. În plus, prin sentinţa civilă nr. 15179/2000 nu s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, astfel încât imobilul în litigiu să fi reintrat în patrimoniul municipiului Bucureşti. După cum, confuzia asupra calităţii de proprietară a imobilului a lui C.A. a fost întreţinută chiar de către municipiul Bucureşti, prin adresa emisă cu privire la achitarea integrală a preţului apartamentului. Drept urmare, nu poate fi pusă în discuţie, în prezentul litigiu, valabilitatea titlului autoarei reclamantei.
Stabilind că se impune constatarea, pe calea dreptului comun, a nulităţii absolute a unui act juridic civil, instanţa de apel nu a pronunţat o soluţie nelegală cât priveşte calitatea procesuală a SC I.M. SRL. De vreme ce s-a stabilit că procesul nu poartă în sistemul Legii nr. 10/2001, ci verificarea legalităţii actului de revocare se face în temeiul dreptului comun, SC I.M. SRL avea calitate procesuală activă, decurgând din interesul de a cere să se constate nulitatea absolută.
În fine, nu este întemeiată critica ce vizează nelegalitatea hotărârii date în apel, decurgând din faptul că nu a fost urmată etapa administrativă, obligatorie, pentru soluţionarea notificării. Analiza legalităţii dispoziţiei din anul 2010 nu s-a făcut în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, ci s-a apreciat că, de vreme ce la data emiterii sale, imobilul nu se mai regăsea în patrimoniul municipiului Bucureşti, ci era în patrimoniul SC I.M. SRL, primarul nu mai putea dispune de bun.
Având în vedere cele mai sus arătate, în condiţiile art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. recursurile vor fi respinse ca nefondate, cu consecinţa rămânerii irevocabile a hotărârii recurate.
În raport cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi vor fi obligaţi la plata sumei de 4000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă SC I.M. SRL.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii F.R.F., Municipiul Bucureşti prin Primar General, şi S.C. împotriva deciziei civile nr. 401 A din 21 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurenţii-pârâţi la plata sumei de 4000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă SC I.M. SRL.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 297/2015. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii.... | ICCJ. Decizia nr. 3/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
