ICCJ. Decizia nr. 29/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 29/2015
Dosar nr. 17975/3/2007*
Şedinţa publică din 14 ianuarie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 341 din 10 martie 2006 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca prematură, cererea întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 formulată de reclamanţii C.M. şi C.M. la data de 06 septembrie 2005 în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, privind restituirea cotei de 1/10 din imobilul aflat în deţinerea pârâtului, situat în Bucureşti,, sector 1, compus din teren în suprafaţă de 1.823 mp şi construcţie.
S-a reţinut că reclamanţii au notificat pârâtul la data de 14 august 2001, notificarea nefiind soluţionată până în prezent, astfel că aceştia nu au dreptul să formuleze contestaţie în baza Legii nr. 10/2001, decât după emiterea de către pârât a unei dispoziţii.
Prin Decizia nr. 135 din 6 martie 2007 Curtea de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă, a admis apelul reclamanţilor împotriva sentinţei mai sus arătate, pe care a desfiinţat-o, trimiţând cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecare.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că nerespectarea termenului de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu este de natură să blocheze o procedură administrativă şi jurisdicţională stabilită prin norme legale, cum este aceea reglementată de actul normativ menţionat.
Prin sentinţa nr. 912 din 26 iunie 2009 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 s-a solicitat restituirea în natură a 1/10 din imobilul aflat în deţinerea pârâtului, compus din teren în suprafaţă de 1.823 mp şi construcţie.
Până la data introducerii prezentei acţiuni, notificarea nu a fost soluţionată de către intimată prin emiterea unei dispoziţii de acordare a măsurilor reparatorii sau prin dispoziţie de respingere a notificării.
S-a apreciat că reclamanţii şi-au îndeplinit obligaţia impusă de Legea nr. 10/2001 de a notifica unitatea deţinătoare în vederea obţinerii de măsuri reparatorii pentru imobilul litigios, notificarea fiind formulată cu respectarea termenului prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001 (art. 23 după republicarea din septembrie 2005 a legii).
Cu toate aceste demersuri, unitatea deţinătoare nu a soluţionat notificarea, lăsând să treacă nejustificat 7 ani de la înregistrare.
Absenţa răspunsului persoanei juridice deţinătoare are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii solicitate, iar acest refuz trebuie cenzurat de instanţă, întrucât procedura de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001 este subsumată exercitării unui drept subiectiv civil iar temporizarea acesteia deschide celui vătămat accesul la jurisdicţia civilă pentru a fi finalizată.
Pe fond s-a reţinut că reclamanţii au făcut dovada că sunt persoane îndreptăţite în înţelesul Legii nr. 10/2001 la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau prin echivalent, în condiţiile în care măsura restituirii în natură nu mai este posibilă.
Dreptul de proprietate asupra imobilului a fost dovedit cu contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 25 iunie 1947 la Tribunalul Ilfov secţia notariat.
Imobilul a fost naţionalizat în baza Decretului-Lege nr. 92/1950, în a cărui anexă, este înscris H.A.
În privinţa acestui imobil s-au mai formulat notificări, respectiv notificarea din 2002 de către S.I.D. şi S.I.I.
Pentru a se dovedi calitatea de moştenitor a reclamanţilor, au fost depuse acte de stare civilă, certificatul de moştenitor de pe urma lui S.P. din 1989, moştenitori fiind S.G. şi S.D.; certificatul de moştenitor de pe urma lui S.G. din 20 februarie 1995; certificatul de moştenitor de pe urma lui S.D. din 09 iunie 1992, moştenitorii acestora fiind reclamanţii.
Potrivit prevederilor Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2005, în aplicarea art. 22 actual 23 din Legea nr. 10/2001, acte doveditoare sunt actele juridice care atestă calitatea de moştenitor, respectiv certificate de moştenitor, testamente, acte de stare civilă, care atestă rudenia sau filiaţia cu titularul iniţial al dreptului de proprietate Faţă de aceste dispoziţii legale, cei îndreptăţiţi îşi pot dovedi calitatea de moştenitor nu doar prin depunerea la dosar a unor certificate de moştenitor, ci şi prin depunerea actelor de stare civilă care să facă dovada rudeniei sau filiaţiei cu fostul proprietar.
Art. 4 din Legea nr. 10/2001 prevede că de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite, iar succesibilii, care după data de 06 martie 1945 nu au acceptat moştenirea, sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii, cererea de restituire având valoare de acceptare a succesiunii, pentru bunurile ce se solicită a fi restituite în temeiul Legii nr. 10/2001; de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, beneficiază ceilalţi moştenitori care au formulat notificarea.
S-a constatat că, în cauză, nu s-a făcut dovada dezbaterii succesiunii defunctului, fost proprietar de la care imobilul a fost naţionalizat, până în prezent şi cum moştenitorii nu şi-au contestat calitatea, nu li se poate reţine decât calitatea de moştenitor, notificarea formulată având valoare de acceptare a succesiunii.
Tribunalul a reţinut că, din raportul de expertiză întocmit în cauză privind individualizarea imobilului, rezultă că suprafaţa terenului este de 1.823 mp şi este ocupată de o zonă verde în suprafaţă de 440 mp, restul suprafeţei fiind ocupată de construcţii.
Pentru ca imobilele - terenuri preluate abuziv să facă obiect al restituirii în natură este necesar ca acestea să fie libere, adică să nu fie afectate de servituţi legale şi alte amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale.
Împrejurarea că parte din teren este ocupat de spaţiu verde nu înseamnă că este vorba de suprafaţă liberă, supusă restituirii, întrucât aparţine zonei de utilitate a blocurilor din zonă.
Cu atât mai puţin poate fi considerat teren liber în accepţiunea legii acela ocupat de construcţii.
Faţă de aceste considerente, de solicitarea de restituire în natură a imobilului, precum şi de faptul că imobilul nu a fost naţionalizat de la autorul lor, tribunalul a apreciat cererea ca fiind neîntemeiată.
Prin Decizia nr. 34/A din 08 februarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, cu majoritate, ca nefondat, apelul reclamanţilor împotriva sentinţei mai sus arătate.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că prin notificarea din 13 august 2001 a B.E.J. T.G., petenţii C.M. şi C.M. au solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti, în calitate de moştenitori ai defunctului S.P., decedat, restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, identificat prin act de proprietate autentificat din 1947 a Tribunalului Ilfov, secţia Notariat, compus din teren şi construcţie, iar dacă restituirea în natură nu este posibilă, restituirea prin echivalent, fără însă a se preciza cota de 1/10 din imobil, cum s-a indicat prin acţiune.
În speţă, nu se contestă - potrivit motivelor de apel - calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la restituire, fiind succesorii foştilor proprietari S.D. şi G. pentru cota de 1/10 din imobilul enunţat.
Prin Dispoziţia din 08 octombrie 2001, emisă de primarul Municipiului Bucureşti s-a soluţionat notificarea din 2001 formulată de petenţii A.R.I., G.A.R., S.L.L. şi K.I., dispunându-se restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 465,09 mp, situat în Bucureşti, sector 1.
Totodată, prin Dispoziţia din 26 septembrie 2005 emisă de primarul Municipiului Bucureşti, a fost soluţionată notificarea din 2001 prin care petenta S.L.L., decedată ulterior depunerii notificării, prin moştenitori T.A., T.Ş., A.R.I., G.A.R. şi K.l., au solicitat restituirea în natură a terenului situat în Bucureşti, sector 1, trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950 în sensul că a fost respinsă cererea de restituire în natură a suprafeţei de 1.357,91 mp şi s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent pentru aceeaşi suprafaţă de teren.
Expertiza tehnică efectuată în apel de către expert P.C. a confirmat concluziile expertizei tehnice efectuată la fond de către expert P.E. prin care s-a reţinut că suprafaţa de teren de 449 mp este spaţiu verde, neafectat de utilităţi publice. Prin completarea la acest raport de expertiză efectuat în apel s-a constatat că restul suprafeţei de teren de 1.374 mp este format din: 1.129 mp bloc (parter + 7 etaje) şi 243 mp utilităţi publice (reţele apă, canal, acces auto).
Prin urmare, din probele administrate rezultă că pentru aceeaşi suprafaţă de teren ce a aparţinut defunctului S.P. a fost promovată acţiunea, în contextul în care anterior au fost emise dispoziţii de restituire, parţial în natură, parţial prin echivalent, pentru acelaşi teren, însă către alte persoane.
Nefiind apreciate ca incidente dispoziţiile art. 1 alin. (1) lit. b) din Norma metodologică de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, apelul a fost respins ca nefondat.
Prin Decizia nr. 247 din 28 ianuarie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul reclamanţilor împotriva deciziei anterior menţionate şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, reţinând că, în măsura în care instanţa a constatat că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001, era necesar să se pronunţe, nu numai asupra restituirii în natură, dar şi asupra modalităţii de acordare a despăgubirilor, conform Legii nr. 247/2005, întrucât aceştia au solicitat în cursul judecării cauzei nu doar restituirea în natură a terenului ci şi măsuri reparatorii în echivalent pentru restul terenului preluat de stat.
Această obligaţie reiese din Decizia nr. 20 din 19 martie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, potrivit căreia, dacă unitatea deţinătoare sau unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune ca instanţa învestită să evoce fondul şi să se pronunţe asupra cererilor cu care a fost investită de părţile în litigiu.
Curtea de Apel Bucureşti a statuat că S.P. a decedat la data de 13 decembrie 1988 şi a avut ca moştenitori pe S.G. şi S.D. care au decedat, la rândul lor şi au lăsat ca legatari universali pe reclamanţii C.M. şi C.M.
S-a reţinut că reclamanţii au o cotă de 10% din dreptul de proprietate asupra întregului imobil, teren şi construcţie, situate în Bucureşti, terenul aflat la adresa menţionată fiind în suprafaţă de 1.932 mp. Aceste aspecte nu au fost contestate, intrând în puterea lucrului judecat, astfel încât, reţinându-se calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, în baza art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel trebuia să se pronunţe asupra naturii măsurilor reparatorii, conform dispoziţiilor legii speciale.
S-a apreciat că, în rejudecare, instanţa va trebui să statueze, pe baza probelor administrate, asupra regimului juridic al terenului ce face obiectul cererii de retrocedare, în sensul de a stabili ce suprafaţă a fost retrocedată reclamanţilor, în natură, în temeiul legii speciale de reparaţie; dacă terenul este afectat de amenajări de utilitate publică şi dacă este parţial restituit altor persoane sau se află în patrimoniul altor persoane fizice sau juridice.
A fost îndrumată instanţa de rejudecare ca, pentru suprafaţa de teren care nu poate fi retrocedată în natură, să se pronunţe asupra acordării de măsuri reparatorii prin echivalent, potrivit dispoziţiilor art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, raportate la Legea nr. 247/2005.
În rejudecare, instanţa de apel a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti relaţii suplimentare cu privire la regimul juridic al imobilului, relaţii care nu au fost în măsură să schimbe situaţia de fapt reţinută în hotărârile anterioare, conform căreia, din suprafaţa totală de 1823 mp, o parte de 449 mp din str. P.V. este spaţiu verde, neafectat de utilităţi publice, iar restul suprafeţei de teren de 1374 mp este format din: 1129 mp bloc (parter + 7 etaje) şi 243 mp utilităţi publice (reţele apă, canal, acces auto).
Prin Decizia nr. 326/A din 18 septembrie 2014 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul reclamanţilor, a schimbat în tot sentinţa, a admis în parte acţiunea şi a constatat dreptul reclamanţilor la măsuri compensatorii prin puncte în condiţiile legii speciale cu privire la cota de 1/10 din terenul de 1.823 mp din Bucureşti şi cota de 1/10 din construcţia demolată de pe teren; a respins petitul referitor la restituirea în natură.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a constatat că instanţa supremă a dezlegat irevocabil problema privind calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001 pentru o cotă de 10% din teren, în sensul că această calitate le-a fost recunoscută, aspect care a intrat în puterea lucrului judecat, rămânând de analizat în apel doar natura măsurilor reparatorii ce se pot acorda.
În raport de situaţia de fapt existentă, aşa cum rezultă coroborând cele constatate de expert şi înscrisurile administrate, instanţa de apel a reţinut că terenul nu poate fi restituit nici integral, nici parţial în natură, în condiţiile în care cea mai mare parte a sa (1.374 mp) este ocupată de construcţii şi utilităţi, iar diferenţa reprezentând spaţiu verde a fost deja restituită în natură moştenitorilor defuncţilor H., terenul intrând în circuitul civil (potrivit Dispoziţiei nr. 120 din 08 octombrie 2001 emisă de primarul general al Municipiului Bucureşti).
S-a apreciat, în aceste condiţii, că în situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă, apelanţilor-reclamanţi trebuie să li se recunoască, conform art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent conform legii speciale, respectiv măsurile compensatorii prin puncte reglementate de legea specială în vigoare în prezent, aplicabilă şi notificărilor în curs de soluţionare conform art. 4 din Legea nr. 165/2013.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, arătând că, în legătură cu imobilul în litigiu, au fost formulate mai multe notificări, dintre care, printr-o decizie anterioară, Municipiul Bucureşti a stabilit măsuri reparatorii în natură şi prin echivalent în favoarea moştenitorilor coproprietarilor H.
Recurentul pârât apreciază că, atâta timp cât dispoziţia de restituire anterioară este în vigoare, nu poate emite o nouă dispoziţie de acordare de despăgubiri pe numele reclamanţilor, întrucât s-ar ajunge la o dublă despăgubire.
Pe de altă parte, susţine că analiza notificărilor întemeiate pe Legea nr. 10/2001 se face în baza unui alt act normativ, respectiv, Legea nr. 165/2013, aplicabilă cererilor formulate şi depuse în termen legal, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a acestei legi, prin care se instituie un nou termen în sarcina unităţii deţinătoare, altul decât cel stabilit de art. 25.1 din Legea nr. 10/2001, iar dispoziţiile acestei legi se aplică.
Intimaţii reclamanţi au formulat întâmpinare invocând nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ. şi, în subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:
Criticile recurentului vizează nelegala interpretare şi aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 165/2013 şi se încadrează în cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care nu va fi reţinută sancţiunea nulităţii recursului.
Prima critică se referă la împrejurarea că, odată emisă o dispoziţie de despăgubire în privinţa imobilului ce a constituit obiectul notificării, aflată în vigoare, unitatea deţinătoare nu mai poate emite o a doua dispoziţie de acordare de despăgubiri pe numele reclamanţilor, întrucât s-ar ajunge la o dublă reparaţie.
Formulând o astfel de critică, recurentul pârât se prevalează de propria culpă constând în faptul că nu a procedat, în procesul de soluţionare a notificărilor, la conexarea dosarelor, astfel cum prevedeau Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în vigoare la momentul emiterii Dispoziţiei nr. 4647 din 26 septembrie 2005 prin care au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent moştenitorilor foştilor proprietari H.
În acest sens se constată că, la momentul emiterii acestei dispoziţii, era în vigoare H.G. nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 care în art. 1 lit. b), stipula că, în cazul în care pentru acelaşi imobil s-au depus două sau mai multe notificări de către mai multe persoane care se pretind a fi îndreptăţite, dosarele respective se vor conexa (…). De asemenea, în art. 4.1. se menţionează că, în cazul în care restituirea aceluiaşi imobil este cerută de mai multe persoane îndreptăţite, care nu sunt rude şi care invocă un titlu de proprietate ce atestă existenţa unei coproprietăţi la data preluării abuzive, se va emite o decizie de restituire în care se vor consemna cotele ideale prevăzute în titlul de proprietate invocat.
Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că raţionamentul recurentului nu poate fi validat şi pentru faptul că reprezintă o negare a drepturilor reclamanţilor, ca persoane îndreptăţite la acordarea de despăgubiri.
Este adevărat că acest imobil a mai făcut obiectul unei notificări soluţionată separat şi în legătură cu care s-a dispus o restituire parţială în natură iar pentru restul imobilului s-au acordat despăgubiri prin echivalent, printr-o decizie ce, odată intrată în circuitul civil, nu ar mai putea fi revocată de emitent. Această împrejurare însă nu poate determina sancţionarea reclamanţilor cu decăderea din drepturile proprii asupra imobilului, aceştia având, în egală măsură cu persoanele îndreptăţite pentru care s-au acordat deja despăgubiri, dreptul la măsurile reparatorii statuate de legea în vigoare.
În plus, hotărârea instanţei de apel nu are ca obiect obligarea unităţii deţinătoare ca, pe calea obligaţiei de a face, să emită o decizie, ci statuând chiar pe fondul notificării, recunoaşte direct în patrimoniul persoanelor îndreptăţite dreptul la despăgubiri.
Această hotărâre judecătorească are forţă juridică superioară în raport cu un act emis de unitatea deţinătoare în procedura administrativă de soluţionare a notificărilor cu privire la acelaşi imobil.
În prezenta cauză, dispoziţia pe care recurentul ar fi obligat să o emită şi la care se referă în motivarea recursului nu mai reprezintă actul administrativ de soluţionare a notificării, ci o formă de punere în executare a hotărârii judecătoreşti ce statuează asupra drepturilor izvorâte din aplicarea Legii nr. 10/2001. În consecinţă, decizia trebuie să cuprindă cele statuate în hotărârea judecătorească referitor la calitatea de persoane îndreptăţite, imobilul şi cota indiviză asupra căruia poartă dreptul recunoscut, precum şi natura despăgubirilor.
În ceea ce priveşte dubla reparaţie pentru cota indiviză de 1/10 din imobil, Înalta Curte reţine că acest aspect, sesizat de recurent, depăşeşte limitele procesuale de învestire a instanţei în prezenta cauză. Stabilirea acestor despăgubiri a fost dată, prin dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în competenţa C.C.S.D., care nu era ţinută de propunerea făcută de primar în cadrul dispoziţiei. Aceleaşi principii au fost reluate şi prin dispoziţiile Legii nr. 165/2013 care, în art. 21, dă în competenţa C.N.C.I., atribuţii de verificare şi validare sau invalidare a deciziei entităţii învestite de lege cu soluţionarea notificării şi numai în cazul validării deciziei entităţii învestite de lege, C.N.C.I. emite decizia de compensare prin puncte a imobilului preluat în mod abuziv. În consecinţă, C.N.C.I. va putea corobora în procesul de validare a deciziilor, dispoziţiile emise de unitatea deţinătoare pentru cota de 1/10 din imobil, statuând în consecinţă asupra cuantumului despăgubirilor.
O a doua critică formulată în cauză se referă la modalitatea de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 165/2013 care instituie noi termene de soluţionare a notificărilor în sarcina unităţii deţinătoare, faţă de cele stabilite de art. 25.1 din Legea nr. 10/2001, recurentul susţinând că notificarea ce face obiectul cauzei pendinte ar trebui soluţionată potrivit termenelor instituite de noua reglementare.
Este adevărat că noua lege edictată în materia restituirii proprietăţilor conţine termene speciale în care urmează a se soluţiona notificările, însă aceste termene nu sunt aplicabile notificărilor ce fac obiectul cauzelor introduse pe rolul instanţelor anterior adoptării acestei legi.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 165/2013 „dispoziţiile prezentei legi se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, precum şi cauzelor aflate pe rolul C.E.D.O. suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi”.
Dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 165/2013 se interpretează în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale care a statuat în sensul că doar normele de drept material care reglementează modalităţile de despăgubire sunt aplicabile cauzelor, indiferent de stagiul soluţionării, deci şi celor aflate în curs de judecată, nu şi cele referitoare la termenele statuate în vederea soluţionării cererilor. Astfel prin Decizia nr. 88/2014 Curtea Constituţională a apreciat că disp. art. 4 teza a II-a sunt neconstituţionale în măsura în care termenele respective, reglementate în art. 33 din Lege s-ar aplica şi cauzelor aflate pe rol la data intrării în vigoare a legii. O interpretare contrară, se afirmă în decizia Curţii Constituţionale, ar aduce atingere dreptului de acces liber la justiţie al persoanelor îndreptăţite la măsurile consacrate prin legile reparatorii, drept de care aceste persoane beneficiază de la momentul învestirii instanţei de judecată până la soluţionarea definitivă a cauzei. Curtea a reţinut că introducerea în cadrul unui proces în curs a unui impediment care tinde să nege dreptul de acces liber la justiţie al persoanei interesate încalcă prevederile art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie.
Deci în cauza de faţă, aflată pe rolul instanţelor din septembrie 2005, recurentul nu se poate prevala de termenele prevăzute pentru etapele administrative de soluţionare a notificării reglementate de Legea nr. 165/2013, cum eronat pretinde, aplicarea acestora contravenind principiilor constituţionale privind accesul liber la justiţie.
Pentru aceste considerente, constatând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu corecta interpretare şi aplicare a legii, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general împotriva Deciziei nr. 326/A din 18 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 28/2015. Civil. Contestaţie decizie de... | ICCJ. Decizia nr. 297/2015. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii.... → |
|---|
