ICCJ. Decizia nr. 297/2015. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii. Recurs

Decizii civile ICCJ 2015

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 297/2015

Dosar nr. 238/3/2009*

Şedinţa publică din 29 ianuarie 2015

Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă;

Prin sentinţa civilă nr. 1285 din 30 iunie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins acţiunea formulată de reclamanţii S.T. şi P. (fostă S.) L.C. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Economiei şi SC H.N. SA, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

A luat act de renunţarea la judecată în contradictoriu cu pârâta D.A. şi a respins, ca rămasă fără obiect, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei pârâte.

A respins, ca nefondată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice.

A admis, în parte, acţiunea precizată formulată în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti prin Primar General şi a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 902.449 RON, reprezentând valoarea de piaţă a apartamentului nr. 3, situat în Bucureşti, str. R., sector 1 şi la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că prin încheierea de şedinţă din 19 aprilie 2010 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor SC H.N. SA şi Ministerul Economiei şi că, Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă faţă de prevederile art. 501 şi 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Chiar dacă Ministerul Finanţelor Publice nu a fost parte contractantă, nu sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun în materia evicţiunii, deoarece dispoziţiile Legii nr. 10/2001 au caracter special.

În ceea ce priveşte fondul litigiului dedus judecăţii, tribunalul a reţinut că reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 3, situat în Bucureşti, str. R. şi asupra terenului în suprafaţă de 107,88 m.p., prin contractul de vânzare-cumpărare din anul 1996.

Prin sentinţa civilă nr. 7811 din 9 iunie 2008, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, irevocabilă prin decizia nr. 1907 din 4 noiembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanţii au fost obligaţi să lase imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie foştilor proprietari. În considerentele acestei hotărâri s-a reţinut că reclamanţii au cumpărat de la o persoană care nu avea calitatea de proprietar, situaţie care a dus la acordarea preferinţei titlului exhibat de fostul proprietar, deşi nu s-a reţinut reaua credinţă a reclamanţilor sau încălcarea cerinţelor Legii nr. 112/1995.

În această situaţie, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, reclamanţii fiind îndreptăţiţi la restituirea preţului de piaţă al imobilului menţionat.

Prin decizia nr. 104A din 6 martie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi.

A admis apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.

Instanţa de apel a reţinut, în ceea ce priveşte apelul declarat de reclamanţi, că a fost legală scăderea valorii îmbunătăţirilor aduse imobilului din valoarea de circulaţie a apartamentului, deoarece acestea, potrivit art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pot fi cerute doar de la evingător, iar reclamanţii au renunţat la judecată faţă de acesta.

Reclamanţii nu au dreptul la despăgubiri pentru valoarea terenului situat sub construcţie, deoarece terenul a fost dobândit în conformitate cu art. 33 din H.G. nr. 20/1996, fără plată.

În ceea ce priveşte apelul declarat de Ministerul Finanţelor Publice, instanţa de apel a reţinut că acesta are calitate procesuală pasivă, faţă de dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată şi modificată.

Tribunalul a respins în mod nejustificat obiecţiunile formulate de Ministerul Finanţelor Publice la expertiza efectuată în cauză vizând vechimea imobilului, starea structurii de rezistenţă, amplasarea, îmbunătăţirile efectuate, deşi au fost pe deplin motivate şi justificate.

A mai reţinut instanţa de apel, că desfiinţarea titlului de proprietate prin hotărâre judecătorească este echivalentă cu lipsirea de eficienţă juridică a titlului de proprietate, exclus din circuitul juridic, ca urmare a admiterii unei acţiuni în revendicare, astfel că, reclamanţii au dreptul la plata preţului de piaţă al imobilului.

Pentru stabilirea despăgubirilor datorate de Ministerul Finanţelor Publice, în baza unei expertize ce va trebui efectuată conform precizărilor din apel, Curtea de Apel a dispus desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii S.T. şi P.L.C.

Prin decizia civilă nr. 7290 din 28 noiembrie 2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de reclamanţi, a casat în parte decizia recurată şi a trimis cauza pentru rejudecarea apelului declarat de Ministerul Finanţelor Publice. A menţinut dispoziţia din decizie referitoare la respingerea apelului declarat de reclamanţi.

S-au reţinut, în esenţă, următoarele:

Ministerul Finanţelor Publice este obligat să suporte despăgubirile reprezentând valoarea de piaţă a imobilului în structura pe care o avea la data achiziţionării de către chiriaşi, iar proprietarul evingător este obligat să suporte sporul de valoare.

Mai mult decât atât, Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin art. 48 pct. 1, stabilesc în ce constă îmbunătăţirile necesare şi utile ce trebuie suportate de proprietarul evingător (introducere sau schimbare instalaţii apă, gaz, canalizare, electricitate, parchetare, etc.) şi s-a constatat că acestea sunt identice cu cererea reclamanţilor.

Nefondate au fost găsite şi criticile reclamanţilor referitoare la faptul că în despăgubiri trebuia să se regăsească şi suprafaţa de teren înstrăinată.

Terenul aferent construcţiei nu a fost dobândit de reclamanţi în baza unui act juridic civil, prin plata preţului aferent acestuia, ci în virtutea legii, în conformitate cu art. 33 din H.G. nr. 20/1997 care dispune că în situaţiile de vânzare către chiriaşi a apartamentelor şi, când este cazul, a anexelor gospodăreşti şi a garajelor aferente, dreptul de proprietate se dobândeşte şi asupra terenului situat sub aceste construcţii, în condiţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991.

Fondate au fost apreciate, în schimb, criticile reclamanţilor cu privire la greşita desfiinţare a hotărârii şi trimitere a cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

În cauză, instanţa de apel a avut în vedere, atunci când a adoptat soluţia desfiinţării cu trimitere, faptul că prima instanţă a respins în mod nejustificat obiecţiunile formulate de Ministerul Finanţelor Publice la expertiza efectuată în cauză şi faptul că nu rezultă dacă expertul a avut în vedere valoarea îmbunătăţirilor efectuate de reclamanţi, care nu trebuie incluse în evaluare.

Or, aceste aspecte nu reprezintă necercetarea fondului, în sensul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel fiind obligată să analizeze ea însăşi aceste aspecte, în virtutea caracterului devolutiv al apelului.

În cadrul rejudecării apelului formulat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, Curtea a dispus efectuarea unei expertize specialitatea construcţii şi evaluare proprietate imobiliară având ca obiective – identificarea lucrărilor efectuate de reclamanţi pentru consolidarea şi reamenajarea apartamentului în litigiu, ţinând seama de uzura normală a acestora precum şi stabilirea valorii de piaţă a apartamentului potrivit standardelor internaţionale, valoare ce se va stabili la data evicţiunii – 09 iunie 2008 şi la data de 04 noiembrie 2008, conform Legii nr. 1/2009, atât pentru construcţie cât şi pentru teren, în raport şi de coeficienţii pozitivi şi negativi.

Lucrarea de specialitate a fost depusă la data de 22 ianuarie 2014 la dosarul cauzei, iar pârâtul-apelant Ministerul Finanţelor Publice a formulat obiecţiuni legate de modalitatea de evaluare a imobilului, cât şi de împrejurarea că imobilul nu a fost evaluat la data de 30 septembrie 1996, data achiziţionării imobilului.

Obiecţiunile au fost încuviinţate în parte de instanţă, mai puţin obiecţia constând în evaluarea imobilului la faţa locului, întrucât în prezent imobilul este ocupat de un alt proprietar.

La termenul de judecată de la 23 aprilie 2014, Curtea, în raport de concluziile raportului de expertiză cât şi de răspunsul formulat de expert la obiecţiuni, a dispus completarea raportului de expertiză cu stabilirea valorii imobilului la momentul judecăţii, expertul efectuând un supliment al lucrării de specialitate în acest sens.

Prin decizia civilă nr. 343 A din 29 septembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva încheierii de şedinţă din 23 iunie 2011 şi a sentinţei civile nr. 1285 din 30 iunie 2011 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în Dosarul nr. 238/3/2009, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi SC H.N. SA, D.A., Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi intimaţii-reclamanţi S.T. şi P.L.C.

A schimbat, în parte, sentinţa apelată în sensul că a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanţi a sumei de 779.110 RON, reprezentând valoarea de piaţă pentru apartamentul nr. 3 din str. R., sector 1, Bucureşti.

A păstrat restul dispoziţiilor sentinţei.

A respins cererea intimatei reclamante P.L.C. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele considerente:

Prima critică formulată vizează calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice în cauză, critică ce se priveşte ca nefondată.

Calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice este conferită de dispoziţiile exprese ale art. 50 alin. (2) şi (3) raportat la art. 501 din Legea nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare. Aceste prevederi speciale derogă de la dreptul comun conform principiului „specialia generalibus derogant”, astfel încât în cauză nu-şi mai găsesc aplicarea, în privinţa restituirii preţului de piaţă al imobilului, prevederile C. civ. care reglementează obligaţia vânzătorului de garanţie contra evicţiunii (art. 1337 C. civ.), fiind fără relevanţă din această perspectivă şi faptul că Ministerul Finanţelor Publice nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare desfiinţat.

Contrar celor susţinute de către apelantul-pârât, această obligaţie de dezdăunare a cumpărătorului evins nu revine, în acest caz, vânzătorului (potrivit soluţiei din dreptul comun), ci Ministerului Finanţelor Publice, întrucât legea specială instituie prin norma derogatorie invocată, o subrogaţie legală a persoanei debitorului obligat la restituirea preţului de piaţă; raţiunea adoptării de către legiuitor a unei norme speciale este tocmai aceea de a edicta o altă soluţie faţă de cea consacrată deja de dreptul comun, normă care, prioritară fiind, face inaplicabile dispoziţiile dreptului comun în cauză.

Critica vizând neîndeplinirea condiţiilor impuse de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 pentru restituirea preţului de piaţă al imobilului este nefondată.

Conform deciziei de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că din coroborarea dispoziţiilor art. 48 alin. (2) şi art. 501 din Legea nr. 10/2001 rezultă că apelantul-pârât este obligat să suporte despăgubirile reprezentând valoarea de piaţă a imobilului în structura pe care o avea la data achiziţionării de către chiriaşi, iar proprietarul este obligat să suporte sporul de valoare. Tot conform considerentelor deciziei de casare, în valoarea despăgubirilor nu trebuie să se regăsească suprafaţa de teren aferentă construcţiei dobândită în baza legii.

Or, conform dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. – dezlegările asupra problemelor de drept sunt obligatorii pentru judecători.

În raport de aceste chestiuni de drept, cât şi în raport de critica formulată de apelantul-pârât vizând respingerea nelegală a obiecţiunilor împotriva raportului de expertiză efectuat la instanţa de fond, critică întemeiată, Curtea a dispus efectuarea unei noi lucrări ştiinţifice, expertul numit în cauză efectuând două variante de calcul a valorii de piaţă a imobilului, în ambele variante fiind scăzute valoarea lucrărilor de îmbunătăţire efectuate de reclamanţi, cât şi valoarea terenului, conform deciziei de casare.

Datele de referinţă au fost 09 iunie 2008, dată la care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 7811 din 09 iunie 2008 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, prin care s-a stabilit că imobilul în cauză a intrat în proprietatea statului fără titlu valabil, însă a fost admisă acţiunea în revendicare împotriva intimaţilor-reclamanţi, dată ce este considerată de aceştia ca reprezentând momentul evicţiunii şi data de 04 noiembrie 2008, dată la care respectiva hotărâre judecătorească a devenit irevocabilă prin decizia civilă nr. 1907 a Tribunalului Bucureşti.

Curtea a reţinut că valoarea de piaţă pentru apartamentul în discuţie este datorată reclamanţilor, astfel cum a fost calculată la data de 04 noiembrie 2008 – dată la care titlul de proprietate al reclamanţilor a fost desfiinţat în mod irevocabil, această dată reprezentând momentul evicţiunii conform dispoziţiilor art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001 ce face referire expresă la contractele de vânzare-cumpărare desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Aşadar, în raport de dispoziţiile art. 501 şi art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, republicată, pârâtul-apelant a fost obligat să plătească reclamanţilor suma de 779.110 RON, reprezentând valoarea de piaţă pentru imobil la data de 04 noiembrie 2008 şi nu suma de 902.449 RON stabilită de instanţa de fond, sens în care, în baza dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., a fost admis apelul formulat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.

În ceea ce priveşte cererea formulată de intimata-pârâtă P.L.C. pentru acordarea cheltuielilor de judecată, Curtea a făcut aplicaţiunea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., respingând cererea, întrucât aceasta este partea căzută în pretenţii.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii S.T. şi P.L.C. şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti.

1. Recurenţii-reclamanţi S.T. şi P.L.C. au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii, în parte, a apelului Ministerului Finanţelor Publice, schimbării în parte, a sentinţei atacate în sensul obligării Ministerului Finanţelor Publice la plata sumei de 211.500 euro în echivalent RON la data plăţii, în loc de suma de 779.110 RON.

În esenţă, se susţine că instanţa de apel a omologat valoarea prevăzută în raportul de expertiză corespunzătoare datei de 04 noiembrie 2008, respectiv echivalentul sumei de 211.500 euro, adică 779.110 RON, la un curs valutar de 3,68 RON pentru 1 euro valabil la acea dată.

Ceea ce se contestă este faptul că în dispozitivul hotărârii pronunţate pârâtul este obligat la plata sumei în RON, ceea ce este formal corect, dar neconsolidată în euro. O astfel de soluţie este nelegală pentru că face ca reclamanţii să suporte în mod nejustificat şi mai ales inechitabil devalorizarea monetară, în condiţiile în care, la data plăţii, cursul RON - euro va putea fi şi de 4,5 RON/euro. La data formulării prezentului recurs cursul era de 4,42 RON/euro, faţă de 3,68 în data de 04 noiembrie 2008, iar diferenţa între ceea ce s-a acordat şi ceea ce trebuia să se acorde este de 779.000 RON, faţă de 934.830 RON.

Nu se poate reţine nici că regula plăţilor pe teritoriul României este plata în RON. Desigur că plata urmează a se face în toate cazurile în RON, conform prevederilor legale, dar, asta nu împiedică instanţa nici să pronunţe o hotărâre în RON - echivalentul în RON a sumei de 211.500 euro la data pronunţării hotărârii, urmând ca creditorul să o actualizeze în faza de executare, dacă este cazul, sau o hotărâre de obligare a pârâtului de a achita suma de 211.500 euro în echivalent RON la data plăţii.

Examinând recursul declarat de reclamanţi, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed:

Având în vedere singura critică formulată de recurenţii reclamanţi, aceea că în dispozitivul hotărârii atacate pârâtul a fost obligat la plata sumei reprezentând valoarea de piaţă pentru imobil în RON, ci nu în euro, o astfel de soluţie fiind nelegală, în opinia recurenţilor reclamanţi, pentru că face ca aceştia să suporte în mod nejustificat şi mai ales inechitabil devalorizarea monetară, Înalta Curte constată că instanţele de fond acordând valoarea preţului de piaţă în RON, şi nu în euro, nu au făcut altceva decât să respecte întrutotul cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată şi precizată de reclamanţi şi principiile procesului civil.

Prin urmare, prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 06 ianuarie 2009 reclamanţii au solicitat, în mod expres, obligarea pârâţilor la plata sumei de 736.772 RON, reprezentând valoarea actualizată a preţului locuinţei ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din anul 1996 şi a lucrărilor executate la imobilul situat în Bucureşti, str. R., sector 1 pentru consolidarea şi reamenajarea acestuia.

Prin cererea precizatoare şi modificatoare formulată şi depusă la dosar la data de 02 februarie 2009 reclamanţii au solicitat, obligarea pârâţilor la plata sumei de 93.763 RON, reprezentând valoarea actualizată a preţului locuinţei, precum şi la plata lucrărilor executate la imobilul situat în Bucureşti, str. R., sector 1 pentru consolidarea şi reamenajarea acestuia, în cuantum de 736.772 RON.

Nici cu ocazia dezbaterilor purtate pe fondul cauzei (a se vedea încheierea de la termenul din 23 iunie 2011), reclamanţii nu au solicitat acordarea sumei reprezentând valoarea de piaţă pentru imobil în euro.

În consecinţă, instanţa de fond s-a pronunţat pe cererea reclamanţilor, astfel cum a fost precizată şi modificată, respectând întrutotul principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil şi dreptul la apărare al acestora.

Mai mult, în apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 1285 din 30 iunie 2011, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanţii nu au formulat critica potrivit căreia este nelegală şi netemeinică soluţia privind obligarea pârâtului la plata integrală a despăgubirilor pentru imobil în RON, ci nu în euro.

Prin decizia nr. 104A din 6 martie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi.

A admis apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.

În acest context se constată că motivul de recurs formulat de recurenţii reclamanţi în ultimul ciclu procesual, împotriva deciziei civile nr. 343 A din 29 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub aspectul că greşit în dispozitivul hotărârii atacate pârâtul a fost obligat la plata sumei în RON, ci nu în euro, soluţie care ar fi nelegală pentru că face ca reclamanţii să suporte în mod nejustificat şi mai ales inechitabil devalorizarea monetară, este un motiv omisso medio, pentru că nu a fost formulat şi împotriva sentinţei primei instanţe, pentru ca instanţa de apel să se fi pronunţat asupra acestuia şi pentru ca instanţa de recurs să poată cenzura o asemenea dispoziţie.

Nepronunţându-se asupra acestui aspect, instanţa de recurs nu poate înlocui lipsa de motive, pronunţându-se pentru prima dată în recurs asupra unei chestiuni deduse judecăţii.

Criticile care nu au fost formulate în apel, la adresa sentinţei primei instanţe, nu mai pot fi formulate pentru prima dată în recurs, fiind aşadar inadmisibile.

Prin urmare, fundamentarea singurului motiv de critică invocat de recurenţii reclamanţi pe aplicarea greşită a principiului reparaţiei integrale, astfel cum aceştia au precizat cu ocazia acordării cuvântului în dezbaterea recursurilor în cauză, este nefondată şi nu atrage incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a încălcat sau aplicat greşit legea în cauză, ci a statuat exclusiv în limitele reînvestirii sale prin decizia de casare şi prin motivele de apel formulate, care au făcut obiectul rejudecării după casare.

Concluzionând în sensul că nu există motive de nelegalitate a hotărârii atacate, Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanţi, ca nefondat.

2. Recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti susţine că hotărârea atacată este în parte netemeinică şi nelegală (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), având în vedere următoarele considerente:

Hotărârea instanţei de apel este criticabilă întrucât instanţa în mod greşit a menţinut obligaţia Ministerului Finanţelor Publice la plata diferenţei dintre valoarea de piaţă şi preţul actualizat încasat de către reclamanţi în condiţiile în care această instituţie nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

În primul rând, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ.

Or, Ministerul Finanţelor Publice nefiind parte la încheierea contractului cu Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar este terţ faţă de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.

În conformitate cu dispoziţiile art. 1337, art. 1341 şi urm. din vechiul C. civ., solicită să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului Bucureşti prin mandatar, pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ.

Această dispoziţie de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind aşadar pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu.

Nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi să acorde calitate procesuală acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.

Deposedarea reclamanţilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ.

Această tulburare de drept, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului - Primăria Municipiului Bucureşti, faţă de pretenţiile privind restituirea valorii preţului de piaţă pentru imobilul în cauză.

Nicidecum, nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere că în prezenta acţiune nu există culpa acestei instituţii.

De asemenea, se arătă în continuare, că nici în urma modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 nu are calitate procesuală pasivă, întrucât pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii: prima condiţie este aceea ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiţie este ca ele să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Or, niciuna dintre cele două condiţii prevăzute imperativ de lege nu sunt îndeplinite în prezenta cauză.

Prin urmare, consideră recurentul pârât că instanţa de apel trebuia să aibă în vedere faptul că nu există o sentinţă definitivă şi irevocabilă în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către reclamanţi cu Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar şi astfel nu se poate justifica calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice.

În speţă, condiţia referitoare la desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare nu este îndeplinită, având în vedere că reclamanţii nu au făcut dovada că, contractul de vânzare cumpărare ar fi fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

De asemenea, în ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie prevăzută de lege, respectiv cea referitoare la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, în speţă nu s-a făcut dovada bunei credinţe a reclamanţilor. Se apreciază că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, prin urmare Ministerul Finanţelor Publice, nu poate fi obligat la restituirea diferenţei dintre valoarea de piaţă şi preţul actualizat încasat de către reclamanţi în baza contractului de vânzare cumpărare.

O altă critică priveşte suma stabilită de către expert, prin raportul de expertiză efectuat în apel, în cuantum de 779.110 RON şi care, în opinia recurentului, este nejustificat de mare.

Se susţine că trebuiau avute în vedere prevederile Legii nr. 10/2001 aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 unde se arată că stabilirea valorii de piaţă a imobilelor se realizează conform Standardelor Internaţionale de evaluare fiind necesar a se avea în vedere anumite criterii.

Cu alte cuvinte, instanţa de apel ar fi trebuit să ceară expertului să stabilească valoarea de piaţă a imobilului, folosind doar metodele agreate potrivit standardelor internaţionale, în vreme ce o formulare ambiguă, fără acoperire legală, precum „valoare de circulaţie”, lasă loc de interpretări şi poate „justifica” folosirea altor metode de calcul, cu ocolirea standardelor internaţionale.

În concret, obligaţia de garanţie pentru evicţiune nu presupune în nici un caz valoarea de piaţă a imobilului, cu atât mai mult în situaţia imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995.

Prin stabilirea valorii de piaţă la momentul încheierii contractului de vânzare se poate stabili valoarea reală a imobilului din acel moment pentru a se putea determina cuantumul real al sporului de valoare, acesta din urmă în nici un caz nu poate fi stabilit la preţul efectiv plătit de chiriaşul-cumpărător.

Având în vedere motivele expuse se solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat, modificarea deciziei civile atacate, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, respingând acţiunea, în principal, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi, în subsidiar, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Examinând recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed:

Prima critică formulată în recurs vizează calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice în cauză, critică ce se priveşte ca nefondată.

În primul rând, trebuie statuat asupra faptului că în mod corect instanţa superioară de fond a apreciat că, în speţă, sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001 cu modificările aduse prin Legea nr. 1/2009, în vigoare la data pronunţării hotărârii atacate.

Potrivit art. 50 din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel, cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Aceste prevederi legale trebuie corelate cu cele cuprinse în art. 501 din acelaşi act normativ, introdus de asemenea, prin Legea nr. 1/2009, conform cărora: „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare”.

În condiţiile în care fondul extrabugetar menţionat este constituit din preţul contractual, fără nicio legătură cu valoarea reală actuală a imobilului („preţul de piaţă”) rezultă că singura raţiune a acestor modificări legislative a fost aceea de a facilita accesul la despăgubiri echitabile foştilor proprietari care au achiziţionat imobilele ce făceau obiectul acestei legi prin contracte de vânzare-cumpărare desfiinţate ulterior ca urmare a recunoaşterii în justiţie a dreptului de proprietate al foştilor proprietari deposedaţi abuziv în perioada regimului politic comunist.

Faţă de cele expuse anterior, privind normele legale incidente în speţă, legitimarea procesuală pasivă a recurentului pârât rezultă ope legis şi, faţă de legea specială aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii, sunt vădit neîntemeiate susţinerile recurentului pârât privind regulile din materia evicţiunii conform dreptului comun – vechiul C. civ. care ar trebui avute în vedere la stabilirea despăgubirii cuvenite cumpărătorilor deposedaţi de imobil.

Calitatea procesuală a Ministerului Finanţelor Publice se justifică în temeiul legii, respectiv a dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Raportat la aceste dispoziţii legale, participarea în proces a Ministerului nu se fundamentează pe ideea de culpă, ci pe calitatea acestuia de gestionar al fondului extrabugetar, în cazul în care cumpărătorii pierd bunul.

O altă problemă de drept ce se solicită a fi examinată, este cea legată de corecta interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, care face vorbire despre „contractele ce au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile”, text de lege ce are în vedere, atunci când reglementează plata preţului de piaţă, existenţa unei hotărâri judecătoreşti în care să se reţină respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la cumpărarea imobilului.

Aşadar, toată această analiză a întrunirii cerinţelor de valabilitate trebuie realizată exclusiv prin raportare la aspectele de fapt şi de drept reţinute prin hotărârea judecătorească, definitivă şi irevocabilă, prin care contractul a fost desfiinţat, hotărâre de desfiinţare la care normele legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirii solicitate.

Or, în cauza de faţă, s-a reţinut corect că prin sentinţa civilă nr. 7811 din 9 iunie 2008, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, irevocabilă prin decizia nr. 1907 din 4 noiembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanţii au fost obligaţi să lase imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie foştilor proprietari. În considerentele acestei hotărâri s-a reţinut că reclamanţii au cumpărat de la o persoană care nu avea calitatea de proprietar, situaţie care a dus la acordarea preferinţei titlului exhibat de fostul proprietar, dar nu s-a reţinut reaua credinţă a reclamanţilor sau încălcarea cerinţelor Legii nr. 112/1995.

Trebuie observat că din considerentele deciziei arătate rezultă în mod clar că instanţa care a pronunţat-o a reţinut valabilitatea titlurilor de proprietate, premisă obligatorie pentru compararea acestora în cadrul revendicării deduse judecăţii, apreciindu-se totodată că, nefiind învestită cu o acţiune privind constatarea nulităţii absolute a contractelor, nu pot fi luate în discuţie aspectele legate de buna-credinţă a cumpărătorilor, „care conduce la menţinerea actelor încheiate cu respectarea acestui principiu”, astfel încât, cu atât mai mult aspectele invocate de recurentul pârât referitoare la atitudinea subiectivă a cumpărătorilor imobilelor - apartamente, reclamanţii în speţă, nu pot fi primire în cadrul prezentei analize.

În contextul acestor considerente, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, reclamanţii fiind îndreptăţiţi la restituirea preţului de piaţă al imobilului litigios.

În ceea ce priveşte criticile vizând supraevaluarea imobilului prin expertiza tehnică efectuată în apel, Curtea, în aplicarea dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ., conform căruia instanţa de apel va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea altor probe, dacă le consideră necesare pentru soluţionarea cauzei, a dispus completarea probatoriului administrat în cauză cu o nouă expertiză tehnică privind evaluarea imobilului în litigiu.

Înalta Curte urmează a înlătura toate susţinerile recurentului referitoare la îmbogăţirea fără justă cauză a reclamanţilor prin indemnizarea acestora din urmă la valoarea de piaţă actuală a imobilului, cu toate că preţul de achiziţie achitat de cumpărători a fost mult inferior valorii de piaţă de la acel moment, fiind evident că aceste afirmaţii sunt contrare textului legal incident raportului juridic dedus judecăţii mai sus-menţionat.

Înalta Curte constată din această perspectivă că finalitatea normei speciale incidente în materia stabilirii acestor despăgubiri cuprinsă în Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, a fost, în ipoteza de faţă, aceea de a se asigura celor deposedaţi de un „bun” (în sensul Protocolului nr. 1 adiţional CEDO şi jurisprudenţei Curţii Europene relevante) deţinut anterior conform unor titluri de proprietate valabile, o despăgubire reală şi efectivă, echivalentă cu valoarea de piaţă a bunului respectiv la momentul stabilirii acestor dezdăunări.

În ceea ce priveşte solicitarea de analiză a concluziilor raportului de expertiză întocmit în faza devolutivă a apelului prin prisma apărărilor formulate de pârât în cauză, Înalta Curte a reţinut că expertul judiciar a evaluat imobilul la suma de 779.110 RON, reprezentând valoarea de piaţă la data de 04 noiembrie 2008 (data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de revendicare) şi nu la suma de 902.449 RON stabilită de prima instanţă de fond. Această valoare este evident inferioară celei reţinută de tribunal, fiind scăzute valoarea terenului aferent imobilului vândut şi valoarea lucrărilor de îmbunătăţire, conform obiectivelor stabilite de instanţa de apel, în rejudecare, prin încheierea de şedinţă din data de 30 iunie 2014, urmare încuviinţării obiecţiunilor formulate de apelantul pârât în cauză.

Prin urmare, sub acest aspect, nu este aplicabil art. 304 pct. 9 C. proc. civ. care se referă exclusiv la interpretarea şi/sau aplicarea greşită a legii în speţă şi nu la interpretarea probelor deja administrate, control de netemeinicie a hotărârii atacate ce excede limitelor presupuse de art. 304 C. proc. civ. şi nu intră în atribuţiile instanţei de recurs.

În consecinţă, se constată că nu sunt incidente în recurs motive de modificare a hotărârii atacate, situaţie în care Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de pârât în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii S.T. şi P.L.C. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 343 A din 29 septembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 ianuarie 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 29/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 299/2015. Civil →

ICCJ. Decizia nr. 297/2015. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii. Recurs

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 297/2015. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii. Recurs