ICCJ. Decizia nr. 422/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 422/2015
Dosar nr. 2978/30/2013*
Şedinţa publică din 12 februarie 2015
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, la data de 14 februarie 2013, reclamanţii K.V., P.M. şi S.I.M. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Timişoara, prin primar şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara, solicitând obligarea pârâţilor la emiterea unei Decizii de expropriere a terenului situat în Timişoara, nr. 118/B, înscris în C.F., Timişoara, obligarea la plata despăgubirilor cuvenite privind exproprierea terenului conform procesului-verbal de negociere din data de 09 aprilie 2008 şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 738 din 14 aprilie 2014 pronunţată de Tribunalul Timiş a fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâţi şi, în consecinţă, a fost respinsă cererea formulată de reclamanţi.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul a reţinut că, prin cererea înregistrată în Dosarul nr. 574/30/2010 al Tribunalului Timiş, antecesorul reclamanţilor, în contradictoriu cu pârâţii din prezentul dosar, a solicitat obligarea la plata despăgubirilor aferente exproprierii conform celor stabilite prin procesul-verbal de negociere din data de 09 aprilie 2008.
Prin hotărâre judecătorească intrată în puterea de lucru judecat (Decizia civilă nr. 21/2012 a Curţii de Apel Timişoara) s-a stabilit irevocabil că existenţa unei negocieri între părţi cu privire la o eventuală expropriere, neurmată de emiterea hotărârii administrative de expropriere, nu semnifică angajamentul instituţiilor pârâte de a se obliga juridiceşte prin procedura exproprierii, această procedură nefiind finalizată şi, astfel, reclamanţii nu pot pretinde despăgubiri, întrucât nu au fost privaţi de dreptul de proprietate.
Tribunalul a reţinut că, faţă de finalitatea urmărită, şi anume, obţinerea despăgubirilor ca urmare a unei exproprieri, există identitate de părţi, obiect şi cauză între cele două cereri.
Întrucât prin hotărâre irevocabilă prima cerere a fost soluţionată, reţinându-se că nu sunt întrunite condiţiile pentru obţinerea de despăgubiri, reclamanţii nefiind expropriaţi şi nici privaţi de dreptul de proprietate, operează autoritatea de lucru judecat care împiedică pronunţarea unei hotărâri ulterioare care să contrazică prima hotărâre.
Folosirea unor norme de drept sau termeni diferiţi pentru motivarea în drept a unor cereri nu înseamnă că fundamentul juridic al pretenţiei este diferit ci, în funcţie de finalitatea urmărită de reclamant, cauza poate fi aceeaşi.
Împotriva sentinţei civile nr. 738 din 14 aprilie 2014, pronunţată de Tribunalul Timiş, au declarat apel reclamanţii, criticând soluţia de respingere a acţiunii pe excepţia autorităţii de lucru judecat.
Prin Decizia nr. 141/A din 16 octombrie 2014, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a admis apelul, a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Curtea a constatat că în mod greşit tribunalul a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins pentru acest motiv acţiunea formulată de reclamanţi.
Astfel, prin Decizia civilă nr. 21 din 7 februarie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, pronunţată în Dosarul nr. 574/30/2010, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 7543 din 11 decembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost admis apelul declarat de pârâţii Municipiul Timişoara, prin primar şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 1798 din 28 martie 2011, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia civilă, care a fost schimbată, în sensul respingerii acţiunii în despăgubiri formulată de reclamantul K.L. şi continuată de reclamanţii K.V., P.M. şi S.I.M. S-a reţinut, în considerente, că emiterea actului administrativ de expropriere nu a mai avut loc şi nici nu a fost adoptată vreo hotărâre de către Consiliul Local al Municipiului Timişoara, în temeiul Legii nr. 33/1994 şi al Legii nr. 215/2001, prin care să se dispună măsura exproprierii, după cum, nici instanţa de judecată nu a fost chemată să decidă o astfel de măsură, astfel încât, în realitate, procedura exproprierii nu a fost legal declanşată.
Prin cererea de chemare în judecată care face obiectul prezentului dosar, reclamanţii K.V., P.M. şi S.I.M. solicită, prin primul petit, obligarea pârâţilor la emiterea deciziei de expropriere a terenului în litigiu, iar apoi obligarea acestora la plata despăgubirilor pentru expropriere, invocându-se ca temei de drept art. 1073, 1081, 1084, art. 480 vechiul C. civ.
Aşadar, este evident din cele de mai sus că, prin hotărârea judecătorească anterioară, a fost respinsă cererea reclamanţilor de obligare la plata despăgubirilor pentru expropriere pentru considerentul că nu a fost emis actul administrativ privind exproprierea. Însă, cererea de emitere a deciziei de expropriere a fost formulată de reclamanţi în cea de a doua acţiune. Or, nestatuându-se asupra fondului acestui petit, nu poate fi incidentă autoritatea de lucru judecat.
Împotriva Deciziei nr. 141/A din 16 octombrie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, au declarat recurs pârâţii Municipiul Timişoara, prin primar şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara. Recurenţii au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., fără a le dezvolta în mod separat.
În motivarea recursului, recurenţii susţin că obiectul prezentului dosar este similar cu cel al dosarului menţionat anterior, respectiv, plata unei despăgubiri ca urmare a exproprierii privind imobilul în litigiu.
Prin Decizia civilă nr. 21 din 07 februarie 2012 se reţine că reclamanţii nu sunt într-un pericol iminent de a fi lipsiţi în mod abuziv şi absolut de prerogativele dreptului lor de proprietate şi, totodată, se apreciază că regimul legal al exproprierii este depăşit, aspect pe care instanţa de apel nu-1 are în vedere şi consideră că în speţă trebuie dezbătut fondul care, în esenţă, este acelaşi, reclamanţii urmărind în concret aceeaşi finalitate, de a fi despăgubiţi în temeiul şi pe baza actelor deja întocmite şi care au stat drept probe în Dosarul nr. 574/30/2010.
Făcând referire la decizii de speţă ale Înaltei Curţi, recurenţii solicită să se aibă în vedere prevederile art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ. şi să se facă aplicarea efectului pozitiv al lucrului judecat, care împiedică judecarea unei noi acţiuni în cadrul căreia să se pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătoreşte anterior.
De asemenea, recurenţii invocă prevederile art. 328 şi art. 430 alin. (1) şi (2) din N.C.P.C.
Se mai susţine că instanţa de apel în mod greşit a trimis cauza spre rejudecare, deşi avea posibilitatea să o reţină şi să judece pe fond.
În finalul memoriului de recurs, recurenţii invocă aspecte de fond, referitoare la procedura exproprierii, arătând că acţiunea reclamanţilor nu poate fi admisă, deoarece nu au fost parcurse etapele procedurii de expropriere prevăzute de lege.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor invocate, ce pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (niciuna dintre acestea neputând fi subsumate motivului prevăzut de art. 304 pct. 8, invocat formal), Înalta Curte reţine următoarele:
În mod corect a reţinut Curtea de Apel că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile triplei identităţi, de părţi, obiect şi cauză, pentru a se justifica respingerea acţiunii ca urmare a admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat.
În cea de-a doua acţiune, ce face obiectul prezentului litigiu, instanţa a fost învestită cu două capete de cerere: primul capăt de cerere are ca obiect obligarea pârâţilor la emiterea deciziei de expropriere, fiind întemeiat pe prevederile art. 1073, art. 1081 şi art. 1084 C. civ. de la 1865, cu referire la obligaţia „de a face”, iar cel de-al doilea petit, care are caracter accesoriu (întrucât depinde de modul de soluţionare a primului petit) are ca obiect obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor pentru terenul ce urmează a fi expropriat, temeiul de drept al acestui petit regăsindu-se în actele normative speciale care reglementează exproprierea.
În litigiul soluţionat anterior, prin Decizia nr. 21 din 7 februarie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, Secţia I civilă, instanţa nu a fost învestită cu petitul privind obligarea pârâţilor la emiterea deciziei de expropriere, în considerentele acestei decizii reţinându-se în mod expres că autorităţile locale nu au emis o hotărâre de expropriere în temeiul Legii nr. 33/1994 şi al Legii nr. 215/2001, „după cum nici instanţa de judecată nu a fost chemată să decidă o astfel de măsură”, ceea ce a constituit motivul respingerii cererii directe de acordare a despăgubirilor.
În speţa de faţă, instanţa nu este chemată să soluţioneze o acţiune identică, având acelaşi obiect şi cauză, între aceleaşi părţi. Deşi scopul urmărit este acelaşi, respectiv, obţinerea despăgubirilor pentru imobil, calea procedurală aleasă de această dată, respectiv, formularea unui prim petit în obligaţia „de a face”, succedat de un petit accesoriu privind plata despăgubirilor, exclude incidenţa autorităţii de lucru judecat.
În ceea ce priveşte criticile întemeiate pe prevederile art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., recurenţii, deşi fac distincţia corectă între efectele autorităţii de lucru judecat, ca excepţie procesuală, şi efectele puterii de lucru judecat, ca prezumţie, pretind, contrar normelor procedurale, a se face aplicarea acestei prezumţii direct în recurs, în condiţiile în care, în fazele procesuale anterioare (primă instanţă şi apel), fondul cauzei nu a fost analizat.
Potrivit art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ., puterea de lucru judecat este considerată o prezumţie legală, ca manifestare pozitivă a lucrului judecat, ceea ce presupune că o constatare jurisdicţională (în sensul de soluţie a raportului litigios dedus judecăţii), făcută printr-o hotărâre judecătorească, este prezumată a exprimă adevărul şi nu trebuie contrazisă printr-o altă hotărâre. Pe de altă parte, excepţia puterii lucrului judecat, ce poate fi invocată în temeiul art. 166 C. proc. civ., se corelează cu dispoziţiile art. 1201 C. civ. valorificând efectului negativ al lucrului judecat, în sensul că un proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi purtat între aceleaşi părţi nu mai poate fi reluat.
Această distincţie relevă funcţiile diferite ale puterii lucrului judecat, respectiv, aceea de prezumţie şi de excepţie procesuală, în primul caz având efect în plan probator, iar în al doilea caz producând consecinţe în materia limitării exerciţiului dreptului la o nouă acţiune având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi între aceleaşi părţi.
Spre deosebire de excepţia autorităţii de lucru judecat, care presupune o identitate de acţiuni (sub aspectul obiectului, părţilor şi cauzei juridice), care împiedică repetarea judecăţii şi care determină o soluţie ce nu antamează fondul cauzei, prezumţia de lucru judecat este aplicabilă în situaţia în care, în lipsa triplei identităţi menţionate, existenţa unei judecăţi anterioară impune consecvenţă în noua judecată, în sensul că ceea ce s-a constatat şi s-a statuat printr-o hotărâre nu trebuie contrazis prin alta. În acest din urmă caz, instanţa nu respinge acţiunea pe excepţie, ci analizează fondul cauzei, valorificând în cadrul acestei analize probele administrate, inclusiv prezumţia de lucru judecat.
În speţă, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel, au analizat efectul negativ al puterii de lucru judecat. Prima instanţă a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1201 C. civ. şi a făcut aplicarea prevederilor art. 166 C. proc. civ., în sensul respingerii acţiunii pe excepţia autorităţii de lucru judecat, ceea ce a determinat neanalizarea fondului cauzei. Instanţa de apel, respectând principiul tantum devolutum quantum iudicatum a analizat legalitatea sentinţei în limitele cadrului procesual stabilit de prima instanţă şi în raport de soluţia adoptată referitor la excepţia autorităţii de lucru judecat (singura examinată de prima instanţă).
Fiind învestită cu verificarea legalităţii soluţiei date de prima instanţă asupra excepţiei, instanţa de apel nu ar fi putut trece la examinarea pe fond a cererii de chemare în judecată, aşa cum pretind recurenţii. Potrivit art. 279 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., în situaţia în care instanţa de apel constată că în mod greşit prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, soluţia este anularea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, o singură dată, primei instanţe, dacă părţile au solicitat în mod expres acest lucru. Această condiţie este îndeplinită în speţă, deoarece prin motivele de apel reclamanţii au solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare.
Invocarea şi aplicarea prezumţiei puterii de lucru judecat se poate face numai în cadrul examinării pe fond a litigiului. Or, dat fiind faptul că, în fazele procesuale anterioare, instanţele s-au pronunţat exclusiv asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat, prezumţia de lucru judecat nu ar putea fi aplicată pentru prima oară în recurs, întrucât judecata acestei căi extraordinare de atac este limitată la verificarea legalităţii soluţiei pronunţate în apel, în limitele judecăţii în apel.
În ceea ce priveşte invocarea prevederilor art. 328 şi art. 430 alin. (1) şi (2) din N.C.P.C., Înalta Curte constată că aceste dispoziţii legale nu sunt aplicabile prezentului litigiu, care a început înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010, dispoziţiile C. proc. civ. se aplică numai proceselor începute după intrarea acestuia în vigoare, cauzele aflate pe rolul instanţelor, cum este şi speţa de faţă, rămânând supune legii vechi de procedură.
În ceea ce priveşte aspectele de fond ale cauzei, invocate de recurenţi în finalul memoriului de recurs, referitoare la procedura exproprierii, Înalta Curte nu se poate pronunţa, având în vedere limitele judecăţii în recurs, urmând ca acestea să fie analizate de instanţa de fond, în rejudecare.
În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâţii Municipiul Timişoara prin primar şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara împotriva Deciziei nr. 141/A din 16 octombrie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 42/2015. Civil. Grăniţuire. Revizuire - Fond | ICCJ. Decizia nr. 43/2015. Civil. Drepturi băneşti. Revizuire... → |
|---|
