ICCJ. Decizia nr. 501/2015. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 501/2015
Dosar nr. 1980/118/2011
Şedinţa publică din 19 februarie 2015
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 5556 din 25 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Constanţa a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia reclamanţilor S.N., S.U., C.E. şi C.S. împotriva Hotărârii de expropriere nr. 30 din 12 octombrie 2010, precum şi cererea privind obligarea Statului Român prin M.T.I. - CN A.D.N.R. SA la plata unor despăgubiri majorate pentru terenul supus acestei proceduri, respectiv parcela, în suprafaţă totală de 2.809 mp.
Reclamanţii au fost obligaţi să plătească 124,95 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Instanţa de fond a reţinut, sub un prim aspect, că norma aplicabilă acestei proceduri de expropriere este cea în vigoare la data emiterii actului contestat, respectiv, Legea nr. 198/2004, cu trimitere la dispoziţiile Legii nr. 33/1994.
Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, invocată drept temei juridic al cererii, a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 853 din 20/12/2010 şi a intrat în vigoare la data de 23 decembrie 2010, deci ulterior emiterii hotărârii contestate - nefiind incidentă în speţă.
Judecătorul fondului s-a raportat ulterior la prevederile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004 şi la cele ale art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, stabilind că faţă de textul art. 26 din Legea nr. 33/1994 care arată că, la calcularea cuantumului despăgubirilor (compuse din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului), experţii, precum şi instanţa, vor ţine seama de,,preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite”, se impune în cauză efectuarea unei expertize judiciare.
Lucrarea astfel întocmită a determinat o valoare a terenului supus exproprierii - parcela, având număr cadastral, de 15 euro/mp, concluziile acesteia fiind însă înlăturate de către tribunal întrucât comparabilele prezentate în cuprinsul raportului de expertiză nu au fost concludente, nefiind identificate coordonatele cadastrale ale imobilelor comparate şi neluându-se în calcul imobile situate în aceeaşi unitate administrativ-teritorială (loc. Medgidia).
Printr-o decizie pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție în anul 2011 (Decizia civilă nr. 5881 din 8 iulie 2011) s-a statuat că, despăgubirea cuvenită expropriatului se compune atât din valoarea reală a imobilului expropriat, cât şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite prin măsura exproprierii, iar la calcularea acestei despăgubiri trebuie să se ţină seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele cu caracteristici similare amplasate în aceeaşi unitate administrativ-teritorială, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite. Sintagma „preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele” are semnificaţia de preţ plătit efectiv, respectiv preţul de tranzacţionare a bunului, consemnat ca atare în contracte de vânzare-cumpărare, el neputând fi raportat la ofertele de preţ ale agenţiilor imobiliare sau ale rubricilor de vânzări din anunţurile de mică publicitate sau de pe internet.
Instanţa de fond a avut în vedere că experţii au folosit metoda de evaluare a comparaţiei directe, pornind însă de la analiza preţurilor de ofertare din publicaţii de specialitate şi de pe internet, iar nu de la preţurile din tranzacţiile încheiate în zonă. Or, doar în măsura în care informaţiile culese în urma acestor verificări indicau neîncheierea de contracte de vânzare-cumpărare cu privire la terenurile din zonă, experţii puteau apela la alte elemente decât preţul de vânzare.
S-a dat eficienţă, în ansamblul probelor administrate, acelor înscrisuri depuse de pârât ce atestă încheierea de contracte de vânzare-cumpărare în cadrul aceleiaşi unităţi administrativ-teritoriale în care se află terenul expropriat, preţul de tranzacţionare fiind mult sub valoarea celui oferit de expropriator prin raportul de evaluare ce a fundamentat hotărârea de expropriere, de 1,7 euro/mp.
Au fost apreciate ca nepertinente înscrisurile depuse de reclamanţi (tranzacţii, antecontracte de vânzare-cumpărare în care ei înşişi figurează ca promitenţi cumpărători).
Cu privire la daunele materiale pentru prejudiciul cauzat proprietarului, instanţa de fond a reţinut că prin hotărârea contestată, pârâta a recunoscut reclamantei dreptul la despăgubiri pentru daune (pierdere din subvenţii) în cuantum de 60 lei.
Tribunalul a înlăturat concluziile opiniei majoritare exprimate în raportul de expertiză pe acelaşi aspect, apreciind că prejudiciul rezultat din secţionarea terenului nu are caracter cert şi nici previzibil, fiind stabilit prin raportare la elemente care nu au nici un suport probator: volumul lucrărilor de transport prevăzut de tehnologia grâului de consum. În al doilea rând, prejudiciul triangular rezultat din formarea de parcele noi nu poate fi acordat la valoarea reală a parcelei de teren rezultată din secţionarea parcelei, în 3 parcele dintre care în suprafaţă de 180 mp, întrucât prin hotărârea contestată nu s-a dispus ca exproprierea să vizeze şi această parcelă, iar prin cererea de chemare în judecată reclamanţii nu au făcut referire la acest prejudiciu şi nu au solicitat expres obligarea pârâtului la exproprierea acestei parcele (conform art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994).
A fost respinsă, ca nefondată, şi cererea de acordare a despăgubirilor pentru prejudicii rezultate din pierderea unor recolte viitoare, un astfel de prejudiciu nefiind cert. Aşa cum a afirmat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în bogata sa cazuistă, că pentru a corespunde protecţiei instituită de prevederile art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reparaţia trebuie să fie rezonabilă şi să ţină seama de prejudiciul real cauzat. Or, în speţă, nu se poate reţine ca fiind îndeplinită această cerinţă.
Prin Decizia civilă nr. 55 C din 27 mai 2013, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a respins apelul declarat de apelanţii reclamanţi S.N. şi S.U. şi C.A.E. şi C.L.S., împotriva sentinţei civile nr. 5556 din 25 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 1980/118/2011, având ca obiect expropriere, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin D.P.I.I.S. care se află în subordinea Secretariatului General al Guvernului (ca succesor în drepturi al CN A.D.N.R. SA), ca nefondat.
La pronunţarea acestei decizii, Curtea a reţinut că prima chestiune care implică o dezlegare este cea a legii aplicabile în prezenta cauză.
Din această perspectivă se are în vedere că judecătorul primei instanţe a stabilit în mod corect că legalitatea Hotărârii contestate nr. 30 din 12 octombrie 2010 a Comisiei de verificare a dreptului de proprietate de la nivelul localităţii Medgidia, urmează a se stabili în strictă raportare la dispoziţiile Legii nr. 198/2004.
În speţă, obiectul contestaţiei l-a constituit hotărârea emisă la data de 12 octombrie 2010, după parcurgerea procedurii exproprierii în conformitate cu Legea nr. 198/2004, iar intrarea în vigoare, la 14 decembrie 2010, a Legii nr. 255 prin care s-a abrogat Legea nr. 198/2004, nu poate produce efecte juridice - în tăcerea legii noi - asupra legalităţii şi temeiniciei acestui act juridic, devreme ce legea nouă nu retroactivează prin voinţa legiuitorului.
Faptul că prin art. 32 din Legea nr. 255/2010 se arată că ,,În cazul procedurilor de expropriere aflate în curs de desfăşurare, pentru continuarea realizării obiectivelor, se aplică prevederile prezentei legi’’ nu conduce la concluzia că pentru contestarea actelor juridice emise sub imperiul legii vechi se aplică legea nouă, ci doar că procedurile aflate în derulare urmează să aibă în vedere reglementarea nou edictată, intrată în vigoare.
Pe aceste considerente urmează aşadar să fie înlăturate toate argumentele de nelegalitate vizând incidenţa Legii nr. 255/2010 şi nerespectarea ei în primă instanţă, fiind irelevant faptul că litigiul se judecă după intrarea în vigoare, în decembrie 2010, a noului act normativ.
În egală măsură nu îşi găsesc relevanţa în speţă nici criticile legate de modalitatea de determinare prealabilă, prin Nota de fundamentare la H.G. nr. 415/2010, a evaluărilor făcute de către experţii A.N.E.V.A.R., neprezentarea dovezilor privind plata de către expropriator a sumei calculate cu titlul de despăgubiri, de modalitatea în care trebuie interpretat art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010, precum şi orice interpretări ale apelanţilor care ar reieşi din norma adoptată ulterior emiterii hotărârii contestate; ceea ce verifică instanţa este abordarea corectă de către CN A.D.N.R. SA prin Comisia constituită la nivelul localităţii Medgidia a despăgubirilor cuvenite reclamanţilor pentru suprafaţa expropriată conform Legii nr. 198/2004.
Sub un al doilea aspect, instanţa reţine că sunt nefondate şi criticile legate de modul în care instanţa de fond a înţeles să administreze şi să valorifice materialul probator administrat. Astfel, pornind de la ceea ce legea (art. 26 din Legea nr. 33/1994) şi jurisprudenţa instanţei supreme impune drept criterii de determinare valorică, prin raport de expertiză judiciară, a valorii imobilului supus procedurilor de expropriere, tribunalul a arătat explicit care au fost argumentele pentru care în mod legitim nu a putut prelua concluziile lucrării efectuate în această cauză de către cei trei experţi, de ce a respins concludenţa înscrisurilor propuse de reclamanţi şi a admis utilitatea şi relevanţa celor prezentate de pârât.
Înscrisurile la care trebuie să se refere experţii desemnaţi în instanţă - în contextul dat de textul menţionat - nu pot fi actele încheiate de înseşi părţile reclamante, cum a arătat şi judecătorul fondului, întrucât aceste înscrisuri îşi pierd caracterele de obiectivitate şi de realitate cerute prin lege pentru a se defini corect valoarea de circulaţie a bunului imobil.
În egală măsură nu pot fi primite înscrisuri care să ateste încheierea de contracte de vânzare-cumpărare cu mult după emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirilor (aşa cum sunt contractele de vânzare-cumpărare autentificate din 27 martie 2012), situaţie faţă de care utilitatea şi concludenţa acestora în conformitate cu prevederile art. 295 alin. (2) C. proc. civ. urmează a fi respinsă în apel.
Sunt nefondate totodată şi criticile legate de neacordarea unor despăgubiri generate de crearea unei parcelări inegale, care lasă o suprafaţă de 180 mp în afara măsurii exproprierii, din moment ce dezmembrarea parcelei, a vizat preluarea unei suprafeţe de expropriat de 2.809 mp din imobilul intabulat, cumpărat de reclamanţi conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat 24 iulie 2010, fiind creată parcela cu această suprafaţă din totalul de 25.000 mp.
Conform datelor cuprinse în hotărârea contestată, apelanţilor reclamanţi le-a fot prezentată documentaţia cadastral-juridică înregistrată la O.C.P.I. Constanţa sub nr. 18203 din 08 septembrie 2010 (fila 27 fond), din care rezultă modalitatea de dezmembrare propusă în vederea afectării suprafeţei de 2.809 mp măsurii reglementate de H.G. nr. 415/2010, cu rămânerea altor două suprafeţe din terenul de 25.000 mp, respectiv, de 180 mp şi de 22.011 mp în proprietatea titularilor dreptului.
Astfel fiind, apelanţii nu puteau susţine că suprafaţa de 180 mp nu putea fi cunoscută ca fiind la rândul ei afectată indirect prin măsura exproprierii, soluţia tribunalului - de a nu analiza posibilitatea preluării ei în întregirea suprafeţei de expropriat - fiind judicioasă din moment ce reclamanţii înşişi nu au formulat vreun capăt de cerere în acest sens.
Pentru toate aceste considerente, în raport de dispoziţiile art. 296 C. proc. civ., apelul reclamanţilor a fost respins, cu consecinţa menţinerii ca legale şi temeinice a hotărârii tribunalului.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii C.A.E., C.L.S., S.N., S.U., aducând critici din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prima chestiune de nelegalitate care implică o dezlegare din partea instanţei de recurs este cea a legii aplicabile în prezenta cauză, aspect avut în vedere de instanţa de fond şi menţinut de instanţa de apel.
În doctrină s-a susţinut că ultraactivitatea legii vechi, fiind o excepţie, trebuie stipulată în mod expres în legea nouă, dar a existat şi opinia conform căreia aptitudinea legii vechi de a cârmui anumite situaţii juridice şi după ce a fost abrogată ar putea fi dedusă şi prin interpretare, chiar fără text expres în legea nouă, afară de cazul în care aceasta din urmă ar dispune în mod diferit.
În speţă, indiferent de legea aplicabilă, consemnarea sumei şi justa despăgubire sunt reglementate de ambele legi, şi cea veche şi cea nouă, astfel încât din acest punct de vedere, considerentele instanţei de apel sunt nefondate.
2. În raport de dispoziţiile, art. 304 pct. 4 şi 304. pct. 8 C. proc. civ. instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, prin neaplicarea corectă a legii şi a principiilor de drept schimbând natura or, înţelesul lămurit al acestuia.
Principiul separaţiei puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, este una dintre cele mai eficiente bariere în calea abuzului de putere, care, în materia exproprierii, ar produce consecinţe extrem de grave/fiind în pericol pentru dreptul de proprietate privată, drept fundamental al omului.
Instanţa de apel nu a avut în vedere că principiile exproprierii trebuiau raportate la caracterul complex al acesteia, de a fi o operaţiune juridică în conţinutul căreia intră mai multe acte juridice şi fapte juridice în sens restrâns, de drept public şi de drept privat, de drept substanţial şi, eventual, de drept procesual.
Aceasta înseamnă că exproprierea nu se poate reduce la doar unul dintre actele juridice componente, cum ar fi unul dintre actele administrative sau la hotărârea judecătorească prin care se stabileşte despăgubirea; dar, nu trebuie să fie ignorate efectele juridice de drept privat cum ar fi stingerea dreptului de proprietate privată şi naşterea dreptului de creanţă având ca obiect despăgubirea şi nici actul juridic al plăţii despăgubirii, ca act juridic de drept civil.
De aceea, în perspectiva definiţiei exproprierii, aceasta face parte din categoria izvoarelor complexe de raporturi juridice concrete. Aceasta pentru că exproprierea este o operaţiune juridică în structura complexă a căreia intră acte juridice şi fapte juridice în sens restrâns (fapte materiale) de drept public şi de drept privat, operaţiune care are ca efecte principale trecerea forţată a unui bun imobil din proprietate privată în proprietate publică, în vederea executării unor lucrări de utilitate publică, precum şi plata unei despăgubiri.
Rezultă că efectele juridice ale exproprierii se produc nu numai ca urmare a voinţei expropriatorului, ci ca urmare a acţiunii conjugate a tuturor actelor şi faptelor juridice integrate în structura exproprierii, astfel că trebuie acceptat că finalizarea exproprierii însemnă epuizarea consecinţelor tuturor actelor juridice care intră în structura acestei operaţiuni juridice.
3. În raport de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se arată că decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, sens în care se susţine că instanţa de apel şi-a însuşit întocmai considerentele sentinţei pronunţată de instanţa de fond, fără a analiza, în virtutea caracterului devolutiv al apelului, toate aspectele procedurale şi de fond ale speţei supuse judecăţii.
Înscrisurile depuse de reclamanţi nu au nici o relevanţă juridică din punctul de vedere al instanţei de fond, cât şi al instanţei de apel, ignorând dispoziţiile H.G. nr. 415/2010 şi Nota de Fundamentare a acestei hotărâri din care rezultă preţul plătit de Statul Român pentru despăgubiri de 22 lei/mp în anul 2010.
Potrivit art. 129 C. proc. civ., instanţa nu doreşte să afle adevărul, sens în care a judecat numai prin prisma unor articole de lege interpretate în mod personal şi nu în litera şi spiritul legii.
Instanţa de apel cât şi instanţa de fond au încălcat grav dispoziţiile art. 26 şi art. 27 din Legea nr. 33/1994/(R), analizând numai înscrisurile depuse de pârâtă, fără a lua în considerare şi a analiza înscrisurile depuse de recurenţii-reclamanţi şi nu au avut în vedere raportul de expertiză efectuat de comisia de experţi, probă încuviinţată de instanţa de fond, precum şi răspunsul la obiecţiuni formulat de experţi prin care se fixează cuantumul despăgubirii la valoarea de 181.602 lei pentru suprafaţa expropriată de 2.809 mp, acordând o atenţie mai mare evaluării depusă de pârâtă la instanţa de fond înscris cu caracter extrajudiciar.
Instanţa de apel cât şi instanţa de fond, nu au înţeles faptul că suprafaţa de 180 mp a rezultat în urma efectuării expertizei încuviinţată şi administrată în cauză în data de 24 noiembrie 2011, prin măsurători efectuate de experţi, că recurenţii-reclamanţii nu puteau prevedea această stare de fapt la momentul contestării cuantumului despăgubirii şi ca atare au solicitat introducerea în suprafaţa expropriată şi a acestei parcele de 180 mp ce a rezultat din administrarea probelor.
Această suprafaţă nu se mai poate folosi de către reclamanţi pentru culturi agricole sau în alte scopuri motivat de faptul că nu mai are drum de exploatare şi deci nu există posibilitatea de a ajunge la aceasta aşa cum rezultă şi din raportul de expertiză întocmit în cauză.
Instanţa de apel cât şi instanţa de fond nu au înţeles faptul că, terenul agricol are caracterul imprescriptibil al dreptului de proprietate, acest teren agricol realizează venituri anuale prin cultivarea lui, conform normelor europene în agricultură, în sensul că, proprietarii care nu cultivă suprafeţele de teren în regim propriu sau prin arendare li se aplică sancţiunile prevăzute legislaţia agricolă, sancţiunile fiind de regulă pecuniare.
Instanţa de apel cât şi instanţa de fond, în virtutea rolului activ, ar fi trebuit să analizeze acest aspect prin prisma legislaţiei în vigoare, menţionată şi în raportul de expertiză (Legea nr. 244/2002, Ordinul Ministrului Agriculturii nr. 397/2003), dar nu a făcut acest lucru.
Instanţa de apel cât şi instanţa de fond au omis să se pronunţe asupra condiţiei suspensive, prevăzută de art. 2 din Hotărârea nr. 30 din 12 octombrie 2010 prin care se dispune faptul că în termen de 90 de zile de la emiterea acestei hotărâri, să se vireze suma de 19.860,00 lei (despăgubirea) în contul şi la dispoziţia reclamanţilor.
Examinând recursul declarat de reclamanţi, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat pentru considerentele ce succed:
Referitor la prima critică de nelegalitate care implică o dezlegare din partea instanţei de recurs, cea a legii aplicabile în prezenta cauză, Înalta Curte constată că recurenţii reclamanţi susţin aplicarea legii civile noi, Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, publicată în M. Of., Partea I nr. 853 din 20/12/2010, care a intrat în vigoare la data de 23 decembrie 2010, în raport cu Legea nr. 198/2004 sub imperiul căreia s-a declanşat procedura de expropriere şi s-a emis Hotărârea Comisiei de verificare a dreptului de proprietate de la nivelul localităţii Medgidia nr. 30 din 12 octombrie 2010, raportul juridic dedus judecăţii având ca obiect verificarea legalităţii şi temeiniciei acestei hotărâri care a fost contestată de reclamanţi la data de 07 februarie 2011.
Instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe, în sensul că norma aplicabilă acestei proceduri de expropriere este cea în vigoare la data emiterii actului contestat de reclamanţi, respectiv, Legea nr. 198/2004, cu trimitere la dispoziţiile Legii nr. 33/1994.
Soluţia este legală, deoarece, în determinarea practică a legii aplicabile la o situaţie juridică concretă, determinată, cu respectarea principiilor de drept care guvernează aplicarea legii în timp, este importantă observarea regulii cristalizată în adagiul tempus regit actum, respectiv, o situaţie juridică produce acele efecte care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data producerii ei.
Excepţiile de la cele două principii ale aplicării legii civile în timp (principiul neretroactivităţii legii civile noi şi principiul aplicării imediate a legii civile noi) şi anume, retroactivitatea legii civile noi şi ultraactivitatea (supravieţuirea) legii civile vechi trebuie consacrate expres în noua lege, deoarece excepţiile nu se prezumă (nu se presupun), ele fiind de strictă interpretare şi aplicare.
În acest sens s-a reţinut absolut în mod judicios faptul că, în speţă, obiectul contestaţiei îl constituie hotărârea emisă la data de 12 octombrie 2010, după parcurgerea procedurii exproprierii în conformitate cu Legea nr. 198/2004, iar intrarea în vigoare, la data de 23 decembrie 2010, a Legii nr. 255 prin care s-a abrogat Legea nr. 198/2004, nu poate produce efecte juridice - în tăcerea legii noi - asupra legalităţii şi temeiniciei acestui act juridic, devreme ce legea nouă nu retroactivează prin voinţa legiuitorului.
Faptul că prin art. 32 din Legea nr. 255/2010 se arată că,,În cazul procedurilor de expropriere aflate în curs de desfăşurare, pentru continuarea realizării obiectivelor, se aplică prevederile prezentei legi’’ nu conduce la concluzia că pentru contestarea actelor juridice emise sub imperiul legii vechi se aplică legea nouă, ci doar că procedurile de expropriere aflate în derulare urmează să aibă în vedere reglementarea nou edictată, intrată în vigoare, fiind irelevant faptul că litigiul se judecă după intrarea în vigoare, în decembrie 2010, a noului act normativ.
Pentru aceste considerente urmează să fie înlăturată, ca nefondată, critica de nelegalitate invocată, vizând greşita apreciere asupra legii aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.
În ceea ce priveşte critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 şi 304. pct. 8 C. proc. civ., potrivit cu care instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii prin neaplicarea corectă a legii şi a principiilor de drept schimbând natura or înţelesul lămurit al acestuia, Înalta Curte constată că nu este fondată.
Astfel, în ceea ce priveşte art. 304 pct. 4 C. proc. civ., care consacră ca şi motiv de nelegalitate, depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, Înalta Curte constată că nu este incident în recurs deoarece, prin Legea nr. 198/2004, cu trimitere la dispoziţiile Legii nr. 33/1994, legiuitorul a atribuit instanţelor judecătoreşti competenţa de a analiza legalitatea şi temeinicia hotărârii de expropriere, astfel că instanţa exercită atribuţiile puterii judecătoreşti atunci când interpretează legea în realizarea scopului urmărit.
Instanţa judecătorească săvârşeşte un exces de putere, devenind incident motivul de recurs invocat, atunci când îndeplineşte un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face, ceea ce nu este cazul în speţă.
Recurenţii-reclamanţi invocă şi încălcarea motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., arătând că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, prin neaplicarea corectă a legii şi a principiilor de drept schimbând natura or, înţelesul lămurit al acestuia.
Înalta Curte constată că nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., invocate în mod formal de recurenţii reclamanţi, deoarece susţinerile acestora nu se referă la greşita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite şi vădit neîndoielnice ale vreunui act juridic, în sens de convenţie sau act juridic material, la care se referă acest motiv de nelegalitate, ci vizează actele şi faptele care intră în conţinutul operaţiunii juridice a exproprierii şi a cărei finalitate înseamnă, în opinia recurenţilor reclamanţi, epuizarea consecinţelor tuturor actelor juridice care intră în structura acestei operaţiuni.
Urmează, aşadar, să fie înlăturate toate argumentele aduse în susţinerea acestor critici pentru neîncadrarea lor în motivele de nelegalitate invocate.
În ceea ce priveşte critica potrivit căreia, instanţa de apel şi-a însuşit întocmai considerentele sentinţei pronunţată de instanţa de fond, fără a analiza în virtutea caracterului devolutiv al apelului toate aspectele procedurale şi de fond ale speţei supuse judecăţii, Înalta Curte constată că nu este fondată, deoarece, instanţa de apel nu poate judeca decât punctele deduse judecăţii prin petiţia de apel, în limitele devoluţiunii astfel trasate, ci nu „toate aspectele procedurale şi de fond ale speţei supuse judecăţii”, astfel cum în mod eronat susţin recurenţii. In speţă, instanţa de apel a judecat apelul în limitele devoluţiunii stabilite prin cererea de apel.
Nici încălcarea art. 129 C. proc. civ. nu poate fi primită, critica fiind formală, fără o argumentare juridice care să o susţină.
Argumentele de critică legat de interpretarea probelor (înscrisurilor depuse de părţi), nu pot face obiect de analiză în recurs, motivele pentru care se poate cere casarea sau modificarea hotărârii atacate fiind cele expres şi limitativ prevăzute de lege.
Referitor la criticile privind încălcarea de către instanţele anterioare a dispoziţiilor art. 26 şi art. 27 din Legea nr. 33/1994/(R), Înalta Curte constată că vizează încălcarea legii şi se încadrează în motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că potrivit art. 9 din Legea nr. 198/2004 „actiunea formulata in conformitate cu prevederile prezentului articol se solutioneaza potrivit dispozitiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica, in ceea ce priveste stabilirea despagubirii”.
Prin urmare, criteriile în raport de care se stabileşte despăgubirea sunt reglementate de Legea nr. 33/1994, care în art. 26 prevede că, despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite şi că, la calcularea cuantumului acestor valori, atât experţii, cât şi instanţa vor ţine seama de preţurile cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel din unitatea administrativ-teritorială la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare dovezile depuse de acestea.
Pentru stabilirea despăgubirilor se impune, aşadar, efectuarea unei expertize de către o comisie de experţi alcătuită conform art. 25 din Legea nr. 33/1994, care să aibă în vedere criteriul de calcul prevăzut de art. 26 alin. (2) din această lege.
În speţă, reclamanţii au formulat apel şi au criticat încălcarea dispoziţiilor art. 26 şi art. 27 din Legea nr. 33/1994 de către prima instanţă, care „a analizat numai înscrisurile depuse de pârâtă, fără a lua în considerare şi a analiza înscrisurile depuse de reclamanţi şi nu a avut în vedere raportul de expertiză precum şi răspunsul formulat de experţi, prin care aceştia fixează cuantumul despăgubirii la valoarea de 181.602 lei pentru suprafaţa expropriată de 2809 mp”
Reclamanţii au solicitat, în mod expres, proba cu înscrisuri, în cadrul căreia au depus contractele de vânzare autentificate din 27 martie 2012 şi contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 28 februarie 2011, precum şi efectuarea unui supliment de expertiză care să ţină seama de înscrisurile depuse la dosarul cauzei. Au precizat că instanţa de fond nu a ţinut cont nici de expertiza efectuată în primă instanţă, nici de obiecţiunile formulate de aceştia.
Curtea de apel a înlăturat, practic, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 758 din 28 februarie 2011, ca fiind încheiat de înseşi părţile reclamante, iar cu privire la contractele de vânzare autentificate din 27 martie 2012 a reţinut că nu pot fi primite deoarece atestă acte de înstrăinare încheiate cu mult după emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirilor. Totodată, a respins efectuarea unui supliment la raportul de expertiză, pe motivul inutilităţii acestei probe.
Această situaţie, în raport de care s-a făcut judecata în apel, atrage incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ipoteza - când hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
În acest context, Înalta Curte apreciază că se impune efectuarea unei expertize tehnice de specialitate cu privire la imobilul - teren expropriat, cu respectarea strictă a cerinţelor imperative ale art. 26 din Legea nr. 33/1994, în scopul de a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului şi pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice.
Cum o asemenea probă nu se poate administra direct în recurs, faţă de dispoziţiile art. 305 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi Curte de apel, pentru ca în baza efectului devolutiv al apelului, să stabilească pe deplin care este situaţia terenului în litigiu, faţă de care să facă o corectă aplicare a legii speciale de reparaţie în materia exproprierii, respectiv să se facă dovada preţurilor cu care se vând în mod real terenurile de acelaşi fel din unitatea administrativ teritorială unde este amplasat terenul în litigiu, la data întocmirii raportului de expertiză.
Înalta Curte constată că sunt corecte dezlegările instanţei de apel cu privire neacordarea unor despăgubiri generate de crearea unei parcelări inegale, care lasă o suprafaţă de 180 mp în afara măsurii exproprierii, soluţia de a nu analiza posibilitatea preluării ei în întregirea suprafeţei de expropriat fiind judicioasă din moment ce reclamanţii înşişi nu au formulat vreun capăt de cerere în acest sens. Urmare acestor considerente vor fi înlăturate şi argumentele expuse cu privire la caracterul agricol al acestui teren.
În consecinţă, Înalta Curte va face aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (3) coroborat cu art. 314 C. proc. civ. şi, drept urmare, va casa decizia atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la aceeaşi curte de apel, în limitele stabilite în considerentele ce preced.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii C.A.E., C.L.S., S.N., S.U. împotriva Deciziei civile nr. 55/C din 27 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 500/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 364/2015. Civil → |
|---|
