ICCJ. Decizia nr. 637/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Constatare nulitate act juridic. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 637/2015
Dosar nr. 2842/2/2011*
Şedinţa publică din 10 martie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 83A din 25 ianuarie 2001, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea formulată de reclamanţii C.N. şi C.R.I.V., la data de 11 iunie 1999, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al municipiului Bucureşti, având ca obiect constatarea dreptului de proprietate al acestora asupra apartamentului nr. 5 şi a garsonierei de la etajul I, situate în str. S., sector 1, precum şi obligarea pârâtului să le lase, în deplină proprietate şi posesie, imobilul de la aceeaşi adresă, compus din construcţie şi terenul în cotă de 29,80% din suprafaţa de 282 m.p., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, pe considerentul că imobilul revendicat nu se mai află în posesia pârâtului, ci a actualilor cumpărători, ce l-au dobândit în baza Legii nr. 112/1995.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin decizia civilă nr. 214 din 24 aprilie 2001, a admis apelul declarat de reclamanta C.N. şi a desfiinţat sentinţa sus-menţionată, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă, pentru încălcarea principiului contradictorialităţii în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.
Recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei instanţei de apel a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 732 din 22 februarie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă.
În rejudecare, la data de 29 noiembrie 2002, reclamanţii au formulat o cerere prin care au solicitat să se constate că ei nu au formulat o cerere de renunţare la capătul de cerere privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare din 25 februarie 1997, privind pe B.M., în calitate de cumpărătoare, şi SC H.N. SA, în calitate de vânzătoare, şi din 25 februarie 1997, privind pe M.I. şi M.L., în calitate de cumpărători, şi aceeaşi vânzătoare, solicitând citarea acestora în cauză.
Prin încheierea din 14 martie 2003, Tribunalul a apreciat că cererea pentru constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare a fost formulată la data de 29 noiembrie 2002, în consecinţă, în rejudecare, astfel încât a admis excepţia inadmisibilităţii cererii completatoare; a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea în nulitate, raportat la dispoziţiile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificate prin O.U.G. nr. 109/2001 şi nr. 145/2001, şi la data formulării respectivei acţiuni.
Prin sentinţa civilă nr. 369 din 18 aprilie 2003, aceeaşi instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, ca nefondată, şi a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, B.M., M.I. (M.L. fiind decedată) şi SC H.N. SA, în sensul constatării dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra apartamentului nr. 5 şi a garsonierei de la etajul I, situate în Bucureşti, str. S., sector 1. S-a respins capătul de cerere privind lăsarea, în deplină proprietate şi posesie, reclamanţilor a apartamentului sus-menţionat, ca neîntemeiat.
Prin încheierea din Camera de Consiliu de la data de 03 iulie 2003, instanţa a completat dispozitivul sentinţei cu susţinerile părţilor şi i-a înlăturat pe pârâţii-persoane fizice din dispozitivul sentinţei.
Prin decizia civilă nr. 572/A din 25 noiembrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis apelurile formulate de apelanţii reclamanţi C.N. şi C.R.I.V., de apelanţii pârâţi M.I., B.M. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva hotărârii primei instanţe, a anulat, în tot, încheierea din data de 14 martie 2003, sentinţa civilă nr. 369 din 18 aprilie 2003 şi încheierea de îndreptare a erorii materiale din 03 iulie 2003, fixând termen pentru evocarea fondului cererii, astfel cum a fost completată la 30 ianuarie 2004.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că încheierea din 14 martie 2003 pronunţată de Tribunal este contradictorie, întrucât, deşi a reţinut inadmisibilitatea cererii completatoare, prin admiterea prescripţiei dreptului material la acţiune privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, a soluţionat această cerere.
Ca urmare a decesului pârâtului M.I., poziţia procesuală a acestuia a fost preluată de S.M.
Rejudecând cauza, prin decizia civilă nr. 21A din 24 ianuarie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţi împotriva pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, B.M., S.M. şi SC H.N. SA, a constatat că reclamanţii sunt proprietarii apartamentului nr. 5 şi ai garsonierei de la etajul I, situate în Bucureşti, str. S., sector 1. A respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti şi a pârâtelor B.M. şi S.M.; a admis excepţia prescripţiei extinctive şi a respins cererea în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, constatând prescris dreptul la acţiune. Totodată, a obligat pe reclamanţi la 10.000.000 RON cheltuieli de judecată către pârâta S.M.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii şi pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, S.M.M. şi B.M.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, învestită, iniţial, cu judecata recursurilor, în baza art. II alin. (2) şi (3) din Legea nr. 219/2005, a trimis cauza Curţii de Apel Bucureşti pentru soluţionarea acestora.
În recurs, Curtea de Apel Bucureşti a introdus, în cauză, pe S.A.I., în calitate de moştenitoare a defunctei C.N., care a decedat pe parcursul soluţionării cauzei.
Prin decizia civilă nr. 212R din 01 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis recursul declarat de reclamanţii C.R.I.V. şi S.A.I. împotriva deciziei nr. 21A din 24 ianuarie 2006, a casat, în parte, decizia menţionată şi a trimis cauza, spre rejudecare, instanţei de apel, pentru soluţionarea, pe fond, a capetelor de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare din 25 februarie 1997 şi revendicarea apartamentului nr. 5 şi a garsonierei aflate la etajul I al imobilului situat în Bucureşti, str. S., sector 1, precum şi a terenului aferent.
A menţinut dispoziţiile privind constatarea că reclamanţii sunt proprietarii acestui imobil şi respingerea excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, B.M. şi S.M.M.
A respins, ca nefondate, recursurile declarate de aceiaşi pârâţi.
În rejudecare, prin decizia nr. 245A din 20 octombrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare.
A constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, ambele încheiate la data de 25 februarie 1997.
A obligat pe pârâta B.M. să lase reclamanţilor C.R.I.V. şi S.A.I., în deplină proprietate şi posesie, imobilul situat în Bucureşti, str. S., sector 1, compus dintr-o cameră, baie, chicinetă, vestibul, cameră de serviciu şi părţi comune, în suprafaţă utilă de 39,14 m.p. + 13,54 m.p. teren situat sub construcţie.
A obligat pe pârâta S.M.M. să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi posesie, imobilul situat în Bucureşti, str. S., sector 1, compus din 3 camere, cameră de serviciu, bucătărie, oficiu, w.c., cămară, baie, degajament, balcon şi părţi comune: hol vestibul, loggie în suprafaţă utilă de 103,69 m.p. + 35,87 m.p. teren situat sub construcţie.
S-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
În pronunţarea acestei decizii, Curtea a reţinut, cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că o inadmisibilitate de plano ar contraveni principiului constituţional al liberului acces la justiţie.
Referitor la capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a celor două contracte de înstrăinare, instanţa a constatat că a intrat în autoritatea de lucru judecat a prezentei cauze soluţia privind constatarea că reclamanţii sunt proprietarii celor două imobile, constând în apartamentul nr. 5 şi garsoniera aflate la etajul 1 al imobilului situat în Bucureşti, str. S., sector 1 şi terenul aferent.
Dată fiind intrarea în autoritatea de lucru judecat a constatării privind calitatea de proprietari ai imobilelor, Curtea a considerat că nu mai este necesar a analiza relevanţa cererilor administrative pe care reclamanţii le-au formulat în temeiul dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995. Acel act normativ era limitativ în privinţa condiţiilor în care foştii proprietari ar fi putut obţine satisfacerea cererilor lor de restituire a imobilelor.
Reţinând că, prin contractele de vânzare-cumpărare din 25 februarie 1997, statul a înstrăinat un drept de proprietate pe care nu îl deţinea în patrimoniu, deoarece imobilul nu a fost preluat cu titlu valabil, Curtea a apreciat că acest imobil nu putea face obiectul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Procedând în continuare, în cadrul cererii de revendicare, la verificarea autorilor fiecărei părţi în litigiu, pentru a se putea stabili care este partea ce deţine un titlu de proprietate preferabil, Curtea a reţinut că titlul de proprietate al autorilor reclamanţilor este eliberat ca urmare a existenţei contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 13 noiembrie 1943 de către Tribunalul Ilfov, secţia notariat, astfel încât, în această situaţie, nu există o contestaţie privind atributele persoanei de la care s-a dobândit dreptul de proprietate.
Pe de altă parte, pârâţii au cumpărat de la o persoană care nu a avut calitatea de proprietar, de la un „non dominus”, având în vedere natura abuzivă a preluării bunului şi exceptarea de la vânzare în temeiul Legii nr. 112/1995, conform prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998.
În această ipoteză, titlul prezentat de către reclamanţi este mai bine caracterizat, fiind preferabil titlului opus de pârâţi.
Împotriva deciziei menţionate şi a încheierii din 27 septembrie 2011 a declarat recurs pârâta B.M., decedată, recursul fiind continuat de moştenitoarea S.M.M., iar pârâta S.M.M. a declarat recurs împotriva aceleiaşi decizii şi a încheierilor de şedinţă pronunţate în dosarul de apel.
Prin decizia civilă nr. 3192 din 10 iunie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursurile declarate de pârâta B.M., decedată, continuat de moştenitoarea S.M.M. şi de pârâta S.M.M., a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.
Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte a reţinut că pentru primul termen stabilit în rejudecarea apelului, 3 mai 2011, intimata pârâtă S.M.M. a fost citată la domiciliul din Franţa, indicat de aceasta într-un ciclu procesual anterior, prin citaţie scrisă trimisă cu scrisoare recomandată, cu dovadă de primire, care au fost restituite împreună cu plicul în care au fost trimise, pe care s-a menţionat că partea citată nu s-a prezentat la oficiul poştal din Franţa în vederea ridicării citaţiei. S-a ataşat acestor acte şi formularul confirmării de primire, fără semnătura părţii.
S-a constatat că instanţa de apel nu a procedat la citarea intimatei pârâte în condiţiile Regulamentului (CE) nr. 1393/2007 şi, considerând greşit că procedura de citare cu partea menţionată nu poate fi îndeplinită la domiciliul său din străinătate, a dispus citarea prin publicitate, măsură asupra căreia nu a revenit nici la ultimul termen de judecată, deşi i s-a solicitat aceasta de către avocatul celeilalte intimate pârâte.
Prin urmare, s-au admis recursurile pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., având în vedere nelegalitatea citării pârâtei S.M.M., ce a antrenat imposibilitatea exercitării dreptului său la apărare, vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii pronunţate în aceste condiţii, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Rejudecând cauza, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX–a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 47A din 14 februarie 2014, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare ca nefondată, a constatat nulitatea contractelor de vânzare–cumpărare încheiate de B.M. şi M.I. şi L., în calitate de cumpărători, şi Primăria Municipiului Bucureşti, în calitate de vânzător, prin mandatar SC H.N. SA.
Au fost obligaţi pârâţii S.M.M. şi Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General să lase reclamanţilor C.R.I.V. şi S.A.I. în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 5 situat în Bucureşti, str. S., sector 1, în suprafaţă utilă de 39,14 mp., cu terenul aferent de 13,54 mp.
Au fost obligaţi pârâţii S.M.M. şi Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 5 situat în Bucureşti, str. S., sector 1, în suprafaţă utilă de 103,69 mp, cu terenul aferent de 35,87 mp.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că, prin decizia nr. 21A din 1 februarie 2011, menţinută în parte prin decizia irevocabilă nr. 212R din 1 februarie 2011, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că imobilul în litigiu (apartamentul nr. 5 împărţit în două unităţi locative) a fost preluat de stat fără titlu de la autorul reclamanţilor, C.Ş., pentru aceste motive fiind deja constatat cu autoritate de lucru judecat dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra acestui imobil.
Astfel, prin decizia nr. 21A din 1 februarie 2011 s-a reţinut că preluarea prin naţionalizare a imobilului s-a făcut în mod abuziv, fiind încălcate dispoziţiile Decretului nr. 92/1950, având în vedere că autorul reclamanţilor era avocat pensionar şi, deci, exceptat de la aplicarea acestei măsuri şi, în acelaşi timp, actul normativ în baza căruia a operat naţionalizarea nu putea constitui un temei valabil pentru preluarea bunului de către stat, având în vedere dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Instanţa de apel a considerat că apărarea pârâţilor în proces în sensul că reclamanţii nu i-au notificat la momentul încheierii contractelor de vânzare–cumpărare şi că nu exista proces pe rol la acel moment nu poate conduce la respingerea capătului de cerere având ca obiect constatarea nulităţii contractelor, deoarece orice cumpărător care achiziţionează un imobil, pentru a invoca o eroare comună şi invincibilă, este apreciat prin prisma unui cumpărător care face diligenţele corespunzătoare pentru a se interesa de situaţia imobilului pe care doreşte să îl cumpere.
În acest sens, s-a constatat că pârâţii nu au făcut minime diligenţe şi au cumpărat imobilul în ciuda faptului că viza oficiului juridic de pe cererile lor de cumpărare ridica semne de întrebare asupra situaţiei juridice a imobilului.
Susţinere recurentelor apelante pârâte în sensul existenţei recunoaşterii reclamanţilor că reaua credinţă ar fi existat doar din partea primăriei, nu şi a pârâtului M.I., s-a apreciat ca fiind nefondată deoarece recunoaşterea nu poate fi decât acea făcută personal, nu prin avocat fără împuternicire specială pentru interogatoriu [art. 223 alin. (2) C. proc. civ.], iar recunoaşterea poate privi doar fapte personale, nu fapte ale altuia sau interpretări juridice (art. 218 C. proc. civ.), iar în apel nu poate fi schimbată cauza juridică a cererii de chemare în judecată (art. 294 C. proc. civ.). S-a reţinut că, în speţă, cadrul procesual în care se desfăşoară judecata a fost determinat irevocabil prin decizia de recurs nr. 212R din 1 februarie 2011, cu privire la cererea de chemare în judecată completată la data de 26 octombrie 2000 cu privire la părţi şi obiect şi precizată la data de 20 noiembrie 2002 cu privire la cauza juridică.
S-a considerat ca fiind nefondată şi susţinerea pârâţilor că reclamanţii ar fi solicitat compararea titlului lor cu un titlu valabil pentru pârâta B.M., şi, astfel, ar fi recunoscut valabilitatea contractului de vânzare–cumpărare al acelei pârâtei, pe care, dimpotrivă, l-au contestat în acţiunea completată şi precizată la prima instanţă pentru frauda Legii nr. 117/1995, respectiv cauză ilicită.
Întrucât în rejudecare pârâta nu a depus înscrisuri noi, s-a analizat cererea de constatare a nulităţii contractelor de vânzare–cumpărare pe baza probatoriilor deja administrate în ciclurile procesuale anterioare.
S-a reţinut că este întemeiată cererea de constatare a nulităţii absolute a celor două contracte de vânzare–cumpărare prin care s-a înstrăinat de către Municipiul Bucureşti, prin mandatarul SC H.N. SA, apartamentul proprietatea reclamanţilor, către pârâta S.M.M., prin autorii decedaţi ai acesteia, deoarece imobilul nu intra sub incidenţa Legii nr. 112/1995 privind reglementarea situaţiei juridice a unor imobile, care stabilea înstrăinarea doar pentru imobilele preluate de stat cu titlu (art. 9 rap. la art. 1 şi 11 din lege).
S-a reţinut că reclamanţii au solicitat deţinătorului pe care l-au cunoscut – unitatea administrativ teritorială Municipiul Bucureşti, prin administratorul ICRAL H., restituirea în natură, încă din anul 1993.
De asemenea, reclamanţii au înştiinţat Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/1995 de demersurile lor, pretinzând retrocedarea în natură a imobilului în litigiu, şi nu despăgubiri băneşti în baza Legii nr. 112/1995.
S-a constatat, pe de o parte, că societatea mandatară vânzătoare a ignorat voit cererea reclamanţilor de retrocedare în natură a imobilului, primită încă din anul 1993, iar pârâţii nu au făcut minime diligenţe şi au cumpărat imobilul în ciuda faptului că viza oficiului juridic de pe cererile de cumpărare ridica semne de întrebare asupra situaţiei juridice a imobilului, neputându-se constata decât că au fost cumpărători de rea credinţă, deoarece au cunoscut, respectiv cu minime diligenţe puteau cunoaşte că achiziţionează un imobil preluat fără titlu.
Instanţa de apel a considerat că simplul fapt că s-a propus acordarea de despăgubiri reclamanţilor în baza Legii nr. 112/1995, respectiv că s-ar emite hotărâre de despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995, nu reprezenta vreun impediment legal sau de altă natură la efectuarea unor minime diligenţe de către pârâţii cumpărători, de vreme ce chiar cererile acestora de cumpărare menţionau în partea finală că, şi după evaluarea vânzătorului, aceştia puteau refuza cumpărarea.
Pe cale de consecinţă, s-a reţinut reaua credinţă a pârâţilor la încheierea contractelor de vânzare–cumpărare cu Municipiul Bucureşti prin mandatar.
Totodată, instanţa de apel a constatat că pârâtul Municipiul Bucureşti are calitate procesuală pasivă, justificată de reclamanţi în acţiunea completată şi precizată, situaţie de drept dezlegată irevocabil prin decizia civilă nr. 21/A din 1 februarie 2011, astfel cum a fost menţinută în parte prin decizia nr. 212 R din 1 februarie 2011.
Astfel, pe capătul de cerere privind anularea contractelor de vânzare–cumpărare au calitate procesuală pasivă toţi cocontractanţii din contractele contestate (art. 966 C. civ.), iar capătul de cerere privind revendicarea este exercitat de reclamanţi în virtutea dreptului de dispoziţie (art. 480 C. civ.), împotriva pârâţilor cumpărători care exercită folosinţa şi ale căror contracte de cumpărare sunt contestate ca nule şi împotriva Municipiului Bucureşti prin Primar General, care, în virtutea stăpânirii pe nedrept a imobilului, s-a pretins titular al dreptului de proprietate, încheind contracte de vânzare–cumpărare contestate.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.) pe motivul existenţei Legii nr. 10/2001 a fost respinsă ca neîntemeiată cu argumentul că prezenta cerere de chemare în judecată a fost introdusă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termenul legal, pârâta S.M.M., criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ.
Dezvoltând motivele de recurs, pârâta a criticat decizia recurată pentru nerespectarea dispoziţiilor obligatorii cuprinse în decizia de casare nr. 3192 din 10 iunie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fără a se pune în discuţia contradictorie a părţilor toate elementele reţinute în cuprinsul deciziei invocate, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., precum şi dreptul la apărare şi la un proces echitabil.
În acest contract, s-a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţia obligatorie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a pronunţa soluţia asupra acţiunii în nulitate în limita motivelor de apel, în sensul că a reţinut încălcarea Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractelor de vânzare – cumpărare şi reaua credinţă a autorilor săi, prin raportare la elemente noi, care nu au fost menţionate de părţi în cuprinsul apelurilor şi care nu au fost puse niciodată în discuţia părţilor.
Recurenta a învederat că şi în ipoteza în care instanţa de recurs ar considera că reclamanţii au investit în mod generic instanţa şi cu analizarea relei credinţe a autorilor săi (ai pârâtei), pretinsa rea credinţă nu a fost explicitată în vreun fel de reclamanţi.
O altă critică formulată prin motivele de recurs a vizat neanalizarea chestiunii invocate în recurs în primul ciclu procesual privind faptul că actele de vânzare–cumpărare au fost încheiate anterior Legii nr. 213/1998 şi că până la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, Decretul nr. 92/1950 a reprezentat un titlu valabil.
De asemenea, s-a susţinut că instanţa de apel nu a analizat critica privitoare la faptul că reclamanţii nu au argumentat în niciun fel şi nu au dovedit reaua – credinţă a pârâţilor şi nici critica referitoare la incidenţa Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., a vizat reţinerea eronată de către instanţa de apel a faptului că imobilele nu intrau sub incidenţa Legii nr. 112/1995, câtă vreme doar după intrarea în vigoare a Legii nr. 213/1998 instanţele ar fi putut aprecia asupra valabilităţii titlului statului în cazul preluării bunurilor în baza Decretului nr. 92/1950.
S-a criticat, totodată, decizia instanţei de apel pentru interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1898 şi 1899 alin. (2) C. civ., inversându-se în mod nejustificat sarcina probei în chestiunea „bunei credinţe”.
Recurenta a invocat interpretarea eronată a actelor depuse la dosar, în raport de care s-a concluzionat eronat că autorii săi nu ar fi făcut minime diligenţe pentru a cunoaşte situaţia juridică a imobilelor achiziţionate şi nu ar fi făcut dovada drepturilor de folosinţă (ale autorilor) anterior anului 1994.
De asemenea, s-a învederat greşita apreciere a faptului că prin cererea depusă la Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 reclamanţii ar fi solicitat retrocedarea în natură a imobilului în litigiu.
S-a criticat decizia recurată şi din perspectiva interpretării eronate a relevanţei şi vizelor aflate în cuprinsul şi/sau pe verso-ul cererilor de cumpărare.
Critica formulată prin cel de-al treilea motiv de recurs a vizat greşita respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, câtă vreme reclamanţii au primit despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995 şi nu au contestat respectiva hotărâre, motiv de modificare a deciziei recurate întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. Proc. civ.
Prin cel de-al patrulea motiv de recurs s-a invocat greşita admitere a acţiunii în revendicare pornind de la premisa eronată că titlul recurentei ar fi fost încheiat cu încălcarea Legii nr. 112/1995 cu rea credinţă, motiv de modificare întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Ultima critică formulată prin motivele de recurs a vizat interpretarea subiectivă a poziţiei recurentei cu privire la administrarea de probe în condiţiile în care proba cu martori nu a mai putut fi administrată, întrucât persoanele care au cunoscut situaţia imobilului au decedat, iar proba cu interogatoriul reclamanţilor nu a mai fost administrată pentru că a intervenit decesul reclamantei C.N., dar şi pentru că nu s-a argumentat în nici un fel reaua credinţă a pârâţilor.
Având în vedere că la data de 7 septembrie 2014 a intervenit decesul intimatului reclamant C.R.I.V., prin încheierea de la termenul din 13 ianuarie 2015, a fost introdusă în cauză C.E.V., moştenitoare legală şi testamentară conform certificatului de moştenitor legal şi testamentar eliberat la 1 octombrie 2014 de Societatea Profesională Notarială M.G. şi M.R.R.
Examinând criticile invocate de pârâta recurentă, Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Critica vizând încălcarea dispoziţiilor obligatorii ale deciziei de casare pronunţate în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., critică întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., este nefondată.
Nu se poate susţine că prin reţinerea relei credinţe şi a încălcării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractelor de vânzare–cumpărare a căror nulitate s-a solicitat să se constate, s-ar fi depăşit limitele motivelor de apel.
Instanţa de apel a analizat cererea de constatare a nulităţii contractelor de vânzare–cumpărare pe baza probatoriilor administrate în ciclurile procesuale anterioare, reţinând că, în speţă, cadrul procesual în care se desfăşoară judecata a fost determinat irevocabil prin decizia de recurs nr. 212R din 1 februarie 2011, cu privire la cererea de chemare în judecată completată la data de 26 octombrie 2000 cu privire la părţi şi obiect şi precizată la data de 20 noiembrie 2002 cu privire la cauza juridică.
În acest contract, nu se poate susţine că reţinerea relei credinţe a părţilor la momentul încheierii contractelor de vânzare a căror realitate s-a solicitat să se constate şi încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 ar fi reprezentat argumente total noi, neinvocate de părţi şi nedezbătute contradictoriu de acestea, împrejurări ce ar fi condus, în opinia recurentei la încălcarea dreptului său la apărare şi la un proces echitabil.
De altfel, acestor argumente pârâta le-a şi răspuns pe parcursul procesului, în sensul că în ceea ce o priveşte nu s-ar putea reţine că ar fi acţionat cu rea credinţă, această atitudine fiind suficientă pentru respectarea principiului contradictorialităţii.
Critica vizând nepronunţarea asupra motivelor recursului declarat în primul ciclu procesual, rămase neanalizate faţă de motivul de casare reţinut, nu poate fi primită.
Motivul pentru care instanţa de recurs, prin decizia civilă nr. 3192 din 10 iunie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis această cale de atac, l-a constituit lipsa de procedură cu recurenta S.M.M.
Toate celelalte motive de recurs s-au referit la aspecte vizând fondul cererilor deduse judecăţii, în parte deja dezlegate de instanţele de fond şi apel, care nu mai pot fi reiterate prin prezenta cale de atac.
Totodată, fără a dezvolta separat fiecare motiv de nelegalitate invocat, respectiv art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., recurenta arată că instanţa de apel a reţinut eronat că imobilele în speţă nu intrau sub incidenţa Legii nr. 112/1995, câtă vreme acestea ar fi fost preluate de stat fără titlu.
Prin decizia civilă nr. 21/A din 24 ianuarie 2006, astfel cum a fost menţinută prin decizia irevocabilă nr. 212R din 1 martie 2011, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că imobilul în litigiu, apartamentul nr. 5 împărţit în două unităţi locative, a fost preluat de stat fără titlu de la autorul reclamanţilor C.Ş., pentru aceste motive fiind deja constatat dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului.
Instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale, reţinând că imobilul nu intra sub incidenţa Legii nr. 112/1995, privind reglementarea situaţiei juridice a unor imobile, care stabilea posibilitatea înstrăinării doar pentru imobilele preluate de stat cu titlu (art. 9 rap. la art. 1 şi 11 din actul normativ menţionat).
La anularea unui contract încheiat în baza Legii nr. 112/1995, are relevanţă respectarea dispoziţiilor acestui act normativ, în forma în vigoare la data încheierii actului, precizările din normele de aplicare a acestei legi aplicându-se retroactiv de la data intrării în vigoare a legii pe care o interpretează, astfel că Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 nu prezintă relevanţă prin ele însele, ci trebuie verificate prin prisma dispoziţiilor legii pe care o interpretează.
Este nefondată critica vizând pronunţarea eronată asupra valabilităţii titlului statului, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998.
Ceea ce este esenţial este că, înainte de încheierea contractelor de vânzare–cumpărare de către chiriaşi în cursul anului 1997, a fost înregistrată la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 o cerere de restituire a imobilului în litigiu.
La momentul înregistrării cererii de restituire a imobilului, dar şi la momentul încheierii contractelor de vânzare–cumpărare era în vigoare art. 13 din Hotărârea nr. 20 din 17 ianuarie 9196 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, potrivit căruia era interzisă înstrăinarea oricărui imobil ce intra sub incidenţa acestei legi, ori de câte ori exista o suspiciune cu privire la valabilitatea titlului statului.
Aceste norme sunt subsumate, în acest context, dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 112/1995, care atrag incidenţa actului normativ numai în ceea ce priveşte imobilele preluate cu titlu.
Cu alte cuvinte, dacă se contesta titlul statului, fie şi printr-o cerere adresată Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, până la clarificarea situaţiei juridice a imobilului, acesta nu putea fi înstrăinat.
În cauza Păduraru contra României (parag. 78), Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată că Legea nr. 112/1995 nu se aplică decât în situaţia bunurilor faţă de care statul deţinea un titlu de proprietate şi că nicio altă dispoziţie internă nu acorda statului dreptul de a vinde un bun care să găsea de facto în patrimoniul său şi pentru care nu avea, aşadar, un titlu. În parag. 79, Curtea reţine că la momentul vânzării statul nu avea o bază legală, având în vedere că Legea nr. 112/1995 nu permitea decât vânzarea bunurilor cu titlu.
Fiind o normă imperativă, sancţiunea pentru nerespectarea acesteia este nulitatea absolută. Aşa fiind, este evident că motivul de nulitate era reglementat de lege, astfel încât instanţele anterioare erau îndreptăţite să-l analizeze, aşa cum a fost invocat, fără a apela la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ca lege specială, care a intrat în vigoare după formularea acţiunii în revendicare şi a celei în constatarea nulităţii.
Criticile referitoare la interpretarea eronată a actelor dosarului, a cererilor reclamanţilor şi a cererilor de cumpărare ale autorilor recurentei, cu consecinţa reţinerii lipsei minimelor diligenţe pentru cunoaşterea situaţiei juridice a imobilelor cumpărate nu vor fi analizate întrucât se subsumează situaţiei de fapt implicând aprecierea probelor, deci se referă la netemeinicia hotărârii atacate, care nu poate face obiectul criticilor în recurs, potrivit dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ.
Curtea va constata, totodată, că nici critica vizând greşita respingere a excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare nu este întemeiată.
Având în vedere că s-a constatat nulitatea absolută a contractelor încheiate în baza Legii nr. 112/1995, pârâţii nu au calitatea de proprietari, nu au dobândit un bun în patrimoniu, reclamanţii fiind singurii care au un titlu în acţiunea în revendicare.
Întrucât cererea introductivă a fost formulată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, dispoziţiile acestui act normativ nu se aplică acţiunii în revendicare, după cum nu sunt incidente nici dispoziţiile deciziei de recurs în interesul legii nr. 33/2008 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, nu se poate reţine excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, care trebuie examinată pe fond, din perspectiva art. 480 C. civ., prin compararea titlurilor părţilor.
De asemenea, nici faptul că reclamanţii au optat pentru calea specială prevăzută de Legea nr. 112/1995 şi au obţinut despăgubiri conform Hotărârii nr. 926/1997 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 nu poate conduce la admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun.
Numai în măsura în care hotărârea Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 se va executa, autorităţile locale pot solicita reclamanţilor restituirea despăgubirilor ca plată nedatorată. Pârâta recurentă nu se poate, însă, opune restituirii în natură a imobilului cu acest argument.
Critica formulată prin ultimul motiv de recurs, referitoare la interpretarea subiectivă a poziţiei recurentei cu privire la administrarea de probe nu se circumscrie dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., astfel că nu se impune a fi examinată.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul este nefondat şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.M.M. împotriva deciziei nr. 47/A din 14 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, şi a încheierii de şedinţă din 04 februarie 2014 a aceleiaşi instanţe, pronunţate în Dosarul nr. 2842/2/2011*.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 62/2015. Civil. Conflict de competenţă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 64/2015. Civil. Expropriere. Contestaţie în... → |
|---|
