ICCJ. Decizia nr. 656/2015. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs

Decizii civile ICCJ 2015

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia nr. 656/2015

Dosar nr. 17330/117/2012

Şedinţa de la 26 februarie 2015

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 179 din 28 martie 2014 pronunţată de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. 17330/117/2012 s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de către reclamantul F.S. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi în consecinţă:

Pârâtul a fost obligat să achite reclamantului suma de 5000 lei, reprezentând daune morale pentru perioada de privare nelegală de libertate cuprinsă între 23 noiembrie 1998 - 22 decembrie 1998 dispusă în Dosar nr. 1264/P/1998 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj.

Pârâtul a fost obligat să achite reclamantului suma de 30.000 lei cu titlu de daune morale pentru soluţionarea dosarului penal finalizat prin Decizia penală nr. 1914/R din 28 noiembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în Dosar nr. 1196/307/2011 şi să achite reclamantului suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată parţiale.

Pentru a hotărî astfel Tribunalul a reţinut că în ceea ce priveşte pretenţia privind acordarea daunelor morale pentru arestarea nelegală, prin Ordonanţa emisă în 23 noiembrie 1998 în Dosarul nr. 1264/P/1998, s-a dispus de către procurorul de pe lângă Parchetul Tribunalului Cluj, arestarea preventivă a inculpatului F.S., timp de 30 de zile, cu începere de la 23 noiembrie 1998 şi până la 22 decembrie 1998, având în vedere faptul că se află în situaţia prevăzută de art. 148 lit. e, h din C. pr. penală şi reţinându-se că în perioada anilor 1994-1998 a folosit diverse sume de bani ale firmelor a căror administrator era, acoperind lipsa cu documente contabile fictive.

Această cauză penală a fost soluţionată în mod definitiv prin Decizia penală nr. 1914/R/28 noiembrie 2011 pronunţată de către Curtea de Apel Cluj, în Dosarul nr. 1196/307/2011, instanţa de recurs luând act de retragerea recursului declarat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj.

S-a mai reţinut că în Dosarul nr. 4193/117/2005 al Tribunalului Cluj s-au acordat reclamantului daune morale pentru o perioadă de privare de libertate în mod nelegal de un an şi cinci luni, cu începere din data de 02 septembrie 1998, perioadă care parţial se suprapune cu cea în discuţie în prezenta cauză, însă tribunalul apreciază că aceasta nu constituie un impediment în acordarea daunelor morale întrucât vizează un dosar penal diferit, implicit cu fapte penale diferite, iar prejudiciul moral produs este diferit.

Tribunalul a reţinut că, nu poate fi negată vătămarea adusă reclamantului prin această a doua arestare, lezarea demnităţii, integrităţii psihice, vieţii de familie fiind evidentă raportându-ne strict la soluţia finală de achitare.

Raportat la circumstanţele cauzei, respectiv având în vedere durata restrânsă de o lună a măsurii arestării, tribunalul în baza art. 504 alin. (3) şi 505 C. proc. pen. a stabilit suma de 5.000 de lei cu titlu de daune morale.

În ceea ce priveşte cea de-a doua pretenţie, tribunalul a constatat că dosarul penal în discuţie înregistrat în 1998 la Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj a fost soluţionat definitiv aşa cum s-a arătat de abia în 28 noiembrie 2011, ceea ce totalizează un număr de aproximativ 13 ani.

Astfel, cauza a parcurs mai multe cicluri procesuale, după cum urmează:

Prin rechizitoriul datat 17 aprilie 2000 întocmit în Dosarul nr. 1264/P/1998 Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj l-a trimis în judecată pe reclamant, pentru infracţiunea prev. de art. 194 pct. 5 din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, prev. şi ped. de art. 40 din Legea nr. 82/1991, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la delapidare, prev. şi ped. de art. 26 rap. la art. 215¹ alin. (1), C. penal, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., precum şi aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Prin sentinţa penală nr. 498 din 29 martie 2001, instanţa a dispus trimiterea dosarului la Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj pentru completarea urmăririi penale şi refacerea actului de sesizare a instanţei.

În urma recursului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, sentinţa menţionată a fost casată în întregime şi s-a dispus trimiterea cauzei pentru continuarea judecăţii la Judecătoria Cluj-Napoca, potrivit Deciziei penale nr. 92 din 20 martie 2002 pronunţată în Dosarul nr. 285/2002, al Tribunalului Cluj.

Prin Sentinţa penală nr. 1123 din 24 septembrie 2002 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, în Dosar nr. 4770/2001, în baza art. 333 C. proc. pen. s-a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, în vederea completării urmăririi penale.

Şi această sentinţă a fost casată în întregime, dispunându-se trimiterea cauzei pentru continuarea judecăţii la Judecătoria Cluj-Napoca potrivit Deciziei penale nr. 30/R din 29 ianuarie 2003 pronunţată de Tribunalul Cluj, Secţia penală, în Dosarul nr. 12935/2002.

Prin Sentinţa penală nr. 1065 din 19 iulie 2005 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, în Dosarul nr. 2551/2003 s-a încetat procesul penal faţă de reclamant pentru infracţiunea prev. de art. 194 pct. 5 din Legea nr. 31/1990, precum şi pentru infracţiunea prev. de art. 40 din Legea nr. 82/1991, intervenind prescripţia răspunderii penale, totodată reclamantul a fost condamnat pentru infracţiunea prev. de art. 26 rap. la art. 215¹ C. pen.

Această sentinţă a fost din nou desfiinţată în întregime, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, Judecătoria Cluj-Napoca, prin Decizia penală nr. 452/A din 24 octombrie 2005 pronunţată în Dosarul nr. 6529/2005 al Tribunalului Cluj.

Prin Sentinţa penală nr. 145 din 19 martie 2009 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosar nr. 18134/2005, nr. nou de Dosar nr. 9541/211/2005, reclamantul a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunii de folosire cu rea credinţă a creditului societăţii, prevăzută de art. 194 pct. 5 din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 13 C. pen., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., rap. la art. 13 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., art. 10 lit. d), C. proc. pen., a fost achitat şi pentru săvârşirea infracţiunii de folosire cu rea credinţă a creditului societăţii prev. de art. 194 pct. 5 din Legea nr. 31 /1990, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 13 C. pen. şi pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, prev. de art. 40 din Legea nr. 82/1991, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în condiţiile în care anterior s-au schimbat încadrările juridice.

Această sentinţă a rămas definitivă în urma respingerii apelului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, prin Decizia penală nr. 86/A din 12 martie 2010 şi prin retragerea recursului declarat tot de către Parchet, prin Decizia penală nr. 1914/R din 28 noiembrie 2011.

Într-o atare situaţie, tribunalul a apreciat că reclamantul este îndreptăţit la obţinerea reparării prejudiciului moral cauzat de soluţionarea dosarului penal într-o perioadă îndelungată de timp raportat la prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi respectiv art. 6 din C.E.D.O.

Chiar dacă nu există un termen şablon în ceea ce priveşte termenul rezonabil, durata rezonabilă stabilindu-se raportat la complexitatea cauzei, generată de numărul mare de părţi, numărul faptelor penale săvârşite, genul acestora, complexitatea probaţiunii ce se impune a fi administrată în cauză etc., tribunalul a considerat că soluţionarea acestui dosar într-un termen de 13 ani generat de multiplele desfiinţări sau casări ale sentinţei primei instanţe, a creat un prejudiciu moral reclamantului.

Raportat la aceste circumstanţe, tribunalul a considerat că pentru toate acestea, reclamantului i se cuvine suma de 30.000 lei, cu titlu de daune morale, fiind incidente prevederile art. 998 C. civ.

În baza art. 276 C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a pârâtului, a fost obligat să suporte o parte din cheltuielile de judecată constând în onorariu avocaţial, proporţional cu pretenţiile admise, respectiv suma de 1.000 lei, din totalul de 2.992 lei, conform bonurilor fiscale şi contractelor de asistenţă juridică încheiate de reclamant cu avocat B.M.E.

Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 831/A/2014 din 26 septembrie 2014 a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj şi reclamantul F.S. împotriva Sentinţei civile nr. 179 din 28 martie 2014 pronunţată de Tribunalul Cluj.

În argumentarea acestei decizii, instanţa de apel, în ce priveşte apelul formulat de pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, a reţinut, în esenţă, că reparaţia a fost acordată pentru măsura luată prin Ordonanţa emisă în 23 noiembrie 1998 în Dosarul nr. 1264/P/1998, prin care s-a dispus de către procurorul de pe lângă Parchetul Tribunalului Cluj arestarea preventivă a inculpatului F.S., timp de 30 de zile, cu începere de la 23 noiembrie 1998 şi până la 22 decembrie 1998, în condiţiile în care în final a fost achitat pentru această faptă, indiferent măsura în care măsura a fost efectivă, cât timp s-a dispus luarea ei, iar la punerea în executare trebuia să se ţină seama că reclamantul era privat de libertate în altă cauză penală.

S-a reţinut că punerea în executare a măsurii este un aspect care ţine de domeniul dreptului penal, dar, dacă reclamantul era privat de libertate în alt dosar, aceasta nu înseamnă că nu este o măsură, o faptă diferită, care are efecte asupra realităţii, asupra psihicului reclamantului.

Chiar dacă în Dosarul nr. 4193/117/2005 al Tribunalului Cluj s-au acordat reclamantului daune morale pentru o perioadă de privare de libertate în mod nelegal de un an şi cinci luni, cu începere din data de 02 septembrie 1998, perioadă care parţial se suprapune cu cea în discuţie în prezenta cauză, aceasta nu constituie un impediment în acordarea daunelor morale în prezenta cauză, întrucât există două cauze penale din două dosare diferite, cu fapte penale distincte.

Astfel, s-a apreciat că prejudiciul moral există, şi este diferit întrucât fiecare are izvorul său distinct.

Consecinţele psihice pe care asemenea măsuri, luate în dosare penale, le produc sunt diferite, chiar dacă au un impact distinct, pe fondul privării de libertate în altă cauză, astfel că în percepţia persoanei fiecare măsură se va reflecta cu certitudine, chiar dacă de o manieră diferită.

Nu se poate afirma că dacă o persoană este privată de libertate într-un dosar penal atunci orice alte măsuri din oricâte alte dosare penale nu vor produce efecte, în condiţiile în care unele dintre măsuri sunt nelegale.

În aceste condiţii trebuie constatată vătămarea adusă reclamantului prin această a doua arestare, prin lezarea demnităţii, integrităţii psihice, vieţii de familie, raportat la soluţia finală de achitare.

S-a apreciat că în măsura în care motivul privind petitul 1 este respins, motivul privind acordarea unor cheltuieli de judecată în cuantum mai redus, fiind subsidiar acestuia, va fi respins ca o consecinţă logică.

Relativ la apelul formulat de pârâtul Statul Român prin M.F.P., s-a reţinut, în esenţă, că în ce priveşte suprapunerea perioadei de lipsire nelegală de libertate de 1 lună pe perioada de 5 luni în care privarea de libertate a fost legală, aceste aspecte sunt comune cu cele invocate de către pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, prin urmare şi motivarea privind respingerea motivului de apel a acelui pârât este valabilă în egală măsură pentru acelaşi motiv de apel al pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Referitor la cuantumul daunelor morale, instanţa de apel a apreciat că acest motiv de apel este nefondat deoarece tocmai raportat la circumstanţele cauzei, respectiv având în vedere durata restrânsă de o lună a măsurii arestării, tribunalul a stabilit suma de 5.000 de lei cu titlu de daune morale, iar suma de 5.000 lei este o sumă care poate fi apreciată că acoperă prejudiciul, tocmai având în vedere durata restrânsă de o lună a măsurii arestării.

S-a apreciat că dacă se are în vedere durata restrânsă a arestării, atunci înseamnă că pentru o durata mai mare s-ar fi acordat proporţional o sumă mai mare, dar instanţa a apreciat această durată tocmai pentru a micşora pretenţiile.

Mai sus s-a reţinut de către instanţa de apel constatarea vătămării adusă reclamantului prin această a doua arestare, prin lezarea demnităţii, integrităţii psihice, vieţii de familie, raportat la soluţia finală de achitare.

Această vătămare produce un prejudiciu care trebuie reparat, iar cele vătămate se constituie la rândul lor în criterii care pot sta la baza estimării reparaţiei necesare. Şi din acest punct de vedere suma de 5000 lei este o apreciere corectă a reparaţiei.

În ceea ce priveşte obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 30.000 lei cu titlu de daune morale pentru soluţionarea cu întârziere a dosarului penal finalizat prin Decizia penala numărul 1914/R din 28 noiembrie 2011 pronunţata de Curtea de Apel Cluj în Dosarul cu numărul 1196/307/2011, întemeiată îndeosebi pe art. 6 CEDO, s-a apreciat că acest motiv de apel este nefondat deoarece nici reclamantul şi nici instanţa de fond nu au susţinut că acest capăt de cerere se întemeiază pe dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., ci pe cele ale art. 20 respectiv 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 din C.E.D.O.

Astfel, s-a apreciat că instanţa de fond a indicat legea internă, anume Constituţia României, iar apoi mai trebuie observat că potrivit art. 20 din Constituţia României, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, iar dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, anume în speţă art. 6 din C.E.D.O., care au un cuprins asemănător cu cel al art. 21 alin. (3) din Constituţia României, în ce priveşte soluţionarea în termen rezonabil a proceselor.

Instanţa de apel a reţinut că pârâtul a invocat prin întâmpinare excepţia prescripţiei reglementată de Legea nr. 303/2004 iar instanţa de fond, la termenul din 05 martie 2013), a respins această excepţie, prin urmare instanţa de fond a răspuns acestei excepţii, în sensul respingerii, astfel că susţinerea apelantului că instanţa de fond nu a dat răspuns nu este fondată.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei extinctive, s-a reţinut că prezenta acţiune nu se fundamentează pe dispoziţiile speciale cuprinse în Codul de procedură penală, ci pe cele ale Constituţiei Românei şi ale articolului 6 CEDO, termenul de prescripţie nu este cel de 1 an prevăzut de art. 96 alin. (8) din Legea nr. 303/2004, ci cel de 3 ani prev. de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.

Instanţa de apel a reţinut că tergiversarea procesului a rezultat în principal din multiplele trimiteri spre rejudecare, care nu s-au datorat reclamantului ci unor aspecte de drept procesual sau material penal reţinute în motivarea hotărârilor penale.

S-a apreciat că temeiul răspunderii este un aspect diferit de temeiul acordării cheltuielilor de judecată, chiar dacă temeiul răspunderii este unul obiectiv, temeiul acordării cheltuielilor de judecată este cel al culpei procesuale, iar din acest punct de vedere pârâtul s-a aflat şi se află în culpă procesuală, pentru că reclamantul a fost nevoit să formuleze prezenta acţiune, deoarece în alt fel nu şi-ar fi putut valorifica drepturile sale.

În ce priveşte cuantumul onorariului acordat, s-a apreciat că acesta nu este unul exagerat pentru că suma de 1.000 lei a fost acordată din totalul de 2.992 lei, având în vedere în primul rând munca depusă de avocat, muncă ce era necesară indiferent de cuantumul sumelor solicitate şi a celor acordate, însă trebuie ţinut seama şi de textul art. 276 C. proc. civ. care permite aprecierea acordării parţiale a cheltuielilor de judecată în condiţiile în care pretenţiile părţii au fost încuviinţate doar parţial.

Cu privire la apelul formulat de reclamantul F.S., instanţa de apel a constatat, ca şi instanţa de fond, vătămarea adusă reclamantului prin a doua arestare, constând în lezarea demnităţii, integrităţii psihice, vieţii de familie, raportat la soluţia finală de achitare, ca şi consecinţele concrete ale măsurii asupra reclamantului, detaliate aici cu privire la lezare.

S-a subliniat că această sumă acoperă doar daunele pentru privarea nelegală de libertate şi a avut în vedere toate motivele invocate de către reclamant, pentru că atunci când a avut în vedere lezarea demnităţii, integrităţii psihice şi a vieţii de familie, a luat în considerare cele invocate de către reclamant că ar fi fost afectate.

Totodată s-a reţinut că apelantul nu arată de unde deduce din hotărâre că se vorbeşte despre injusta îmbogăţire, iar în ce priveşte susţinerea că a pierdut totul în decursul procesului penal în cauză, mai sus sunt expuse motivele şi criteriile ce au fost şi au putut fi luate în considerare la acordarea sumelor pentru prejudiciul cauzat.

S-a mai constatat că prejudiciul cauzat reclamantului provine din privarea nelegală de libertate şi lezarea demnităţii, integrităţii psihice şi a vieţii de familie, iar la repararea acestui prejudiciu au fost analizate toate criteriile ce pot fi reţinute, criterii care se circumscriu noţiunii invocate de apelant de drept la viaţă şi trai decent.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată acordate s-a apreciat că, considerentele expuse mai sus la apelul pârâtului Statului Român prin M.F.P. în ce priveşte aspectul cheltuielilor de judecată sunt valabile şi cu privire la acelaşi aspect din apelul reclamantului.

Astfel, în ce priveşte cuantumul onorariului acordat acesta este unul rezonabil pentru că suma de 1000 lei a fost acordată din totalul de 2.992 lei, având în vedere în primul rând munca depusă de avocat, muncă ce era necesară indiferent de cuantumul sumelor solicitate şi a celor acordate, însă trebuie ţinut seama şi de textul art. 276 C. proc. civ. care permite aprecierea acordării parţiale a cheltuielilor de judecată în condiţiile în care pretenţiile părţii au fost încuviinţate doar parţial.

Pretenţiile reclamantului au fost apreciate de către prima instanţă ca fiind fondate, dar numai în parte însă, ceea ce se constituie în chiar ipoteza reglementată de art. 276 C. proc. civ., text care permite încuviinţarea numai în parte a cheltuielilor de judecată raportat chiar la măsura admiterii în parte a pretenţiilor.

S-a apreciat că susţinerea apelantului privind faptul că onorariul avocaţial nu face parte din cheltuielile judiciare prevăzute de lege (taxe judiciare, cheltuieli cu expertize şi alte echivalenţe) şi prin urmare nu pot fi aplicate prevederile art. 276 C. proc. civ., este nefondată deoarece referirile la taxe judiciare, cheltuieli cu expertize şi alte echivalenţe, se fac raportat la art. 274 alin. (2) C. proc. civ., care reglementează acordarea integrală a cheltuielilor, chiar dacă se indică de către apelant art. 276 C. proc. civ., iar cele două texte legale reglementează ipoteze diferite.

Împotriva acestei decizii atât reclamantul F.S. cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice au declarat recursuri.

Recursul reclamantului F.S.

În susţinerea cererii de recurs, recurentul, fără a indica temeiul de drept pe care se întemeiază, consideră că în concordanţă cu prevederile Constituţiei României, statul are obligaţia de a asigura cetăţenilor săi dreptul la viaţă şi la un trai decent.

Recurentul susţine că în condiţiile în care prin acţiunile instituţiilor statului asupra persoanei sale a ajuns în situaţia de a nu avea nici o sursă proprie de întreţinere, s-a îmbolnăvit grav, iar viaţa sa socială a fost distrusă complet.

Pentru aceste motive recurentul a solicitat modificarea deciziei recurate în sensul acordării despăgubirilor morale la nivelul solicitat şi a cheltuielilor de judecată în totalitate.

Recursul pârâtului Statul Român prin M.F.P. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de recurs invocat, recurentul, după redarea unor fragmente din considerentele deciziei recurate, a arătat, în esenţă, că instanţa de apel nu a răspuns întrebării de a identifica legea internă care conţine neconcordanţe cu tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte.

Prezentând reţinerea instanţei de apel privind prescripţia extinctivă, recurentul apreciază că soluţia instanţei de apel ca şi a primei instanţe este rezultatul interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

În opinia recurentului perioada cuprinsă între 23 noiembrie 1998 - 22 decembrie 1998, se suprapune peste cea în care reclamantul şi-a ispăşit pedeapsa de 5 luni închisoare la care a fost condamnat definitiv şi pentru care acesta a primit despăgubiri în Dosarul nr. 4193/117/2005 al Tribunalului Cluj. Astfel că atâta vreme cât, atât în speţa analizată, cât şi în cea din Dosarul nr. 4193/117/2005, se poate reţine o singură faptă cauzatoare de prejudicii şi anume aceea a privării de libertate în mod nelegal, dar şi având în vedere faptul că cele două dosare penale au avut la origine acelaşi dosar mamă care a fost disjuns, consideră că soluţia instanţei de apel şi de fond de obligare a Statului Român prin M.F.P. la plata sumei de 5.000 lei cu titlu de daune morale nu este legală.

Recurentul consideră, totodată, că suma acordată reclamantului cu titlu de daune morale în cuantum de 30.000 lei, este prea mare prin raportare la circumstanţele cauzei, contrar celor reţinute de instanţa de apel.

Recurentul susţine că soluţia instanţei de fond este nelegală atâta vreme cât pretenţiile reclamantului pentru tergiversarea cauzei sale penale nu se încadrează în dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., iar instanţa de fond trebuia să indice înainte de toate legea internă căreia se circumscriu pretenţiile reclamantului.

În al doilea rând, recurentul susţine că prevederile art. 6 C.E.D.O. pe care-şi întemeiază instanţa de fond soluţia de acordare a despăgubirilor pentru tergiversarea cauzei penale în discuţie, consacră principiul prezumţiei de nevinovăţie în materie penală şi enumeră drepturile acuzatului: dreptul la informare, dreptul de a-şi pregăti apărarea, dreptul de a se apăra el însuşi sau de a fi apărat de un avocat ales din oficiu, dreptul de a audia martori, dreptul de a beneficia de serviciile unui interpret.

În opinia recurentului, atâta vreme cât reclamantul a avut parte de un proces penal în care, în final a avut câştig de cauză, se poate interpreta şi în sensul că tergiversarea s-a datorat deopotrivă faptului că reclamantului i-a fost oferită posibilitatea să se folosească de toate mijloacele de apărare pe care constituţia şi legislaţia penală le prevede pentru cetăţenii români.

Dealtfel, susţine recurentul, la pronunţarea soluţiei de obligare a statului român faţă de reclamant pentru tergiversarea soluţionării procesului penal în care acesta a fost cercetat, instanţa de fond şi de apel trebuia să analizeze şi alte circumstanţe, precum acelea din care să rezulte în ce proporţie amânările repetate ale cauzei penale s-au datorat şi atitudinii reclamantului.

Recurentul critică decizia recurată şi în ce priveşte soluţionarea cererii accesorii de obligare a Statului Român prin M.F.P. la plata sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată, în primul rând pentru faptul că, în speţă, Statul Român prin M.F.P. nu are culpă procesuală, răspunderea acestuia fiind una obiectivă, iar în al doilea rând, pentru faptul că onorariul avocatului la care a fost obligat pârâtul este prea mare prin raportare la circumstanţele cauzei, în mod greşit instanţa de fond legând onorariul acordat de cuantumul obligaţiilor stabilite în sarcina pârâtului.

Pentru aceste motive recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului său, schimbarea în parte a sentinţei civile nr. 179 din 29 martie 2014 a Tribunalului Cluj cu consecinţa respingerii în totalitate a acţiunii reclamantului.

Înalta Curte în conformitate cu art. 137 C. proc. civ., raportat la art. 302¹ lit. c) C. proc. civ. a luat în examinare excepţia nulităţii cererii de recurs formulată de reclamantul F.S.

Potrivit art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, în situaţiile prevăzute expres şi limitativ la pct. 1-9. Or, recurentul-reclamant nu numai că nu a invocat vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., dar dezvoltarea criticilor formulate de aceasta nici nu a făcut posibilă încadrarea acestora într-unul din motivele prevăzute procedural de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al deciziei atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs, soluţionând această cale de atac verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile mai sus menţionate, obligaţie care revine sub sancţiunea nulităţii, titularului căii de atac promovate.

Din rezumarea motivelor de recurs rezultă cu evidenţă că s-au formulat critici pe aspecte de netemeinicie, critici ce nu pot fi analizate în această cale de atac extraordinară.

Astfel, în cuprinsul cererii de recurs dedusă judecăţii, nu se regăsesc critici propriu-zise asupra deciziei din apel, care face obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea motivelor de nelegalitate prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele folosite de instanţă în fundamentarea acesteia, criticând în esenţă, modul în care instanţa de apel a analizat probele administrate.

Simpla nemulţumire a părţii, cu privire la aspectele care au format convingerea instanţei de apel, fără precizarea relevanţei pe care acestea le au faţă de fondul pricinii, referirile la prevederile Constituţiei României fără privind obligaţia statului de a asigura cetăţenilor săi dreptul la viaţă şi la un trai decent, nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs, în raport de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. şi de dispoziţiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., care statuează asupra obiectului recursului.

Constatând că recurentul nu s-a conformat obligaţiei prevăzută de art. 302¹alin. (1) lit. c) C. proc. civ., potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii motivele de nelegalitate şi dezvoltarea lor, Înalta Curte va aplica cererii de recurs formulată de reclamantul F.S. sancţiunea nulităţii.

Recursul pârâtului Statul Român prin M.F.P. este nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:

În primul rând trebuie subliniat faptul că, motivele de recurs sunt expuse prin redarea unor fragmente din considerentele deciziei recurate, fără a indica în concret aspectele de nelegalitate , astfel că nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs decât criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece, în actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.

Modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., astfel încât criticile care vizează situaţia de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei instanţei de recurs.

Ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia pronunţată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluţiei, recurentul se raportează la sentinţa primei instanţe.

Prin urmare, fără să formuleze critici concrete ale deciziei recurate susceptibile de cenzură în recurs, recurenta face abstracţie de existenţa judecăţii anterioare şi revine în recurs cu acelaşi susţineri făcute în motivarea apelului.

Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, obiectul judecăţii constituindu-l analiza legalităţii hotărârii pronunţate în apel, astfel că Înalta Curte, nu va analiza criticile formulate împotriva sentinţei instanţei de fond .

Motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate sau aplicarea greşită a legii.

Susţinerea recurentului privind faptul că perioada cuprinsă între 23 noiembrie 1998 - 22 decembrie 1998, se suprapune peste cea în care reclamantul şi-a ispăşit pedeapsa de 5 luni închisoare la care a fost condamnat definitiv şi pentru care acesta a primit despăgubiri în Dosarul nr. 4193/117/2005 al Tribunalului Cluj, considerând că soluţia instanţei de apel de obligare a Statului Român prin M.F.P. la plata sumei de 5.000 lei cu titlu de daune morale nu este legală, nu poate fi reţinută.

Astfel, instanţa de apel în mod corect a constatat că reparaţia a fost acordată pentru măsura luată prin Ordonanţa emisă în 23 noiembrie 1998 în Dosarul nr. 1264/P/1998, prin care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului F.S., timp de 30 de zile, cu începere de la 23 noiembrie 1998 şi până la 22 decembrie 1998, în condiţiile în care în final a fost achitat pentru această faptă, indiferent dacă a fost executată sau nu măsura a fost efectivă, cât timp s-a dispus luarea ei, iar în punerea în executare trebuia să se ţină seama că reclamantul era privat de libertate în altă cauză penală.

Totodată, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, chiar dacă în Dosarul nr. 4193/117/2005 al Tribunalului Cluj s-au acordat reclamantului daune morale pentru o perioadă de privare de libertate în mod nelegal de un an şi cinci luni, cu începere din data de 02 septembrie 1998, perioadă care parţial se suprapune cu cea în discuţie în prezenta cauză, aceasta nu constituie un impediment în acordarea daunelor morale în prezenta cauză, întrucât există două cauze penale din două dosare diferite, cu fapte penale distincte.

Întreaga argumentare a recurentului privind nelegalitatea obligării pârâtului la plata daunelor morale va fi respinsă ca nefondată, având în vedere că cenzurarea în recurs a cuantumului stabilit de instanţa de apel pentru prejudiciul moral solicitat se face prin prisma verificării aplicării criteriilor legale în cauză, iar nu în scopul reaprecierii unei situaţii de fapt, ce ţine, de altfel, de valoarea concretă a daunelor morale.

La stabilirea cuantumului daunelor morale, ce constă generic în atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea umană_, se au în vedere consecinţele negative, suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către persoana lipsită în mod nelegal de libertate.

Cât timp au fost respectate aceste cerinţe, nu se poate vorbi de o greşită aplicare a dispoziţiilor legale în materie.

Înalta Curte consideră că problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde, ci presupune o apreciere şi evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează şi pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

În speţă, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente şi a principiilor aplicabile în această materie, stabilind că prin vătămarea adusă reclamantului prin această a doua arestare, prin lezarea demnităţii, integrităţii psihice, vieţii de familie, raportat la soluţia finală de achitare daunele morale acordate reprezintă o apreciere corectă a reparaţiei.

Curtea de apel a expus pe larg criteriile la care s-a raportat, a arătat împrejurările reţinute în plus faţă de instanţa de fond, dezvoltând considerente în acest sens, astfel încât reluarea acestor aspecte în recurs constituie doar o problemă de netemeinicie.

În cauză, instanţa de apel a fost interesată/preocupată de principiul echităţii în determinarea cuantumului sumei acordate cu titlu de daune morale şi a avut în vedere stabilirea unui just echilibru între prejudiciul suferit şi reparaţia acordată, precum şi situaţia specială în care s-a aflat reclamantul, ceea ce include toate condiţiile impuse de lege pentru acordarea despăgubirilor.

Ca atare, Înalta Curte constată că daunele morale acordate de instanţa de apel respectă funcţia compensatorie morală ce trebuie dată unor astfel de despăgubiri, sens în care nu se impune micşorarea lor pentru pretinsa greşită aplicare a dispoziţiilor legale în materie.

Nu poate fi reţinută spre analiză susţinerea recurentului că tergiversarea cauzei penale s-ar datora şi atitudinii reclamantului, întrucât aceasta reprezintă o situaţie de fapt ce nu poate fi analizată în această etapă procesuală.

Deşi recurentul face trimiteri la art. 6 din C.E.D.O., acesta nu indică în mod concret în ce măsură instanţa de apel nu a respectat menţionatele dispoziţii, criticile fiind făcute numai în ce priveşte sentinţa instanţei de fond, ce nu mai pot fi analizate în recurs faţă de faptul că acestea au făcut deja obiectul analizei instanţei de apel.

Recurentul susţine nelegalitatea deciziei recurate şi pentru stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată, în primul rând pentru faptul că, în speţă, Statul Român prin M.F.P. nu are culpă procesuală, răspunderea acestuia fiind una obiectivă, iar în al doilea rând pentru faptul că onorariul avocatului la care a fost obligat pârâtul este prea mare prin raportare la circumstanţele cauzei, instanţa de fond legând onorariul acordat de cumulul obligaţiilor stabilite în sarcina pârâtului.

Critica va fi respinsă întrucât recurentul nu a arătat în ce constă greşeala instanţei de apel, nu a arătat concret care sunt dispoziţiile legale încălcate în legătură cu determinarea şi acordarea acestora de către instanţa de apel, făcând iarăşi doar referiri la reţinerile instanţei de fond, care nu mai pot fi reanalizate în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea cererii de recurs formulată de reclaman tul F.S. împotriva deciziei civile nr. 831/A/2014 din 26 septe mbrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâ tul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin A.J.F.P. Cluj împotriva Deciziei civile nr. 831/A/2014 din 26 septe mbrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă .

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 februarie 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 633/2015. Civil. Reparare prejudicii erori...		ICCJ. Decizia nr. 117/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 656/2015. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 656/2015. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs