ICCJ. Decizia nr. 121/2015. Civil. Grăniţuire. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 121/2015
Dosar nr. 6029/120/2011*
Şedinţa publică din 16 ianuarie 2015
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub nr. 1187/A din 24 februarie 2011, reclamantul G.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Comuna T., prin primar, Consiliul Local al comunei T., T.C.I. şi P.M. şi SC D.C.I. SRL Bucureşti, determinarea limitelor dintre terenul proprietatea reclamantului situat în comuna T. şi terenurile pârâţilor, obligarea pârâţilor la a lăsa reclamantului în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 11460 mp, cu cheltuieli de judecată.
Prin cererea modificatoare depusă la 20 iunie 2011 reclamantul a arătat că înţelege a se judeca în contradictoriu cu numiţii S.N. şi A.E., moştenitori ai pârâtei decedate P.M., lipsită de capacitate procesuală.
Cauza a fost trimisă pe cale administrativă Judecătoriei Târgovişte, apreciindu-se că eronat a fost adresată Tribunalului Dâmboviţa, primind astfel număr de înregistrare pe rolul Judecătoriei Târgovişte 2247/315 din 25 februarie 2011.
Prin precizarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a indicat valoarea estimativă a terenului ocupat de pârâţi, ca fiind 550.000 RON, şi a formulat cerere de ajutor public judiciar, înregistrată sub nr. 2247/315/2011/a1, solicitându-se în principal scutirea reclamantului de la plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 9572 RON, care i s-a pus în vedere de către instanţă a o achita, iar în subsidiar reducerea la jumătate a acesteia taxe.
Prin sentinţa civilă nr. 2777 din 16 septembrie 2011, Judecătoria Târgovişte a admis excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale a Judecătoriei Târgovişte privind soluţionarea cererii de chemare în judecată formulată de reclamant, invocată prin întâmpinare de pârâţi şi a declinat soluţionarea cererii de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgovişte cu nr. 2247/315/2011, având ca obiect grăniţuire şi revendicare imobiliară, către Tribunalul Dâmboviţa.
A reţinut instanţa de fond că, având în vedere valoarea litigiului indicată de reclamant, sumă ce depăşeşte plafonul de 500.000 RON prevăzut de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., dincolo de care cererile în materie civilă trec în competenţa de soluţionare a tribunalului, şi văzând şi prevederile art. 13 alin. (1) C. proc. civ., care stabileşte competenţa teritorială exclusivă a cauzelor privitoare la imobile în favoarea acelei instanţe în circumscripţia căreia se află imobilul, a apreciat că prezenta cauză revine spre competentă soluţionare Tribunalului Dâmboviţa.
În consecinţă, în temeiul art. 158 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., declarându-se necompetentă în cauză, instanţa a trimis dosarul Tribunalului Dâmboviţa, hotărârea acestei instanţe fiind irevocabilă.
Pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, cauza a fost înregistrată sub nr. 6029/120/2011.
Prin sentinţa civilă nr. 2036 din 17 octombrie 2012 Tribunalul Dâmboviţa, pe baza probatoriului administrat şi a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, a admis în parte acţiunea formulată de reclamant şi a stabilit hotarul despărţitor dintre proprietăţile părţilor, în conformitate cu raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză de inginer expert C.C., pe aliniamentul 111-112-207-208-111, potrivit schiţei anexe.
Prin aceeaşi sentinţă a respins capătul de cerere referitor la revendicarea suprafeţei de 11.460 mp teren situat în intravilanul comunei T., judeţul Dâmboviţa, identificat prin T.XX, PYY cu nr. cadastral AA şi BB, precum şi capătul de cerere referitor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin decizia civilă nr. 33 din 30 mai 2013, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat apelul reclamantului susţinând că, pentru a fi obligată partea la plata cheltuielilor de judecată trebuie îndeplinită o condiţie esenţială şi anume aceea a existenţei culpei procesuale. Instanţa de fond a apreciat corect că nu există culpă procesuală a pârâţilor pentru ca aceştia să poată fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată şi că, faţă de soluţia de respingere ca neîntemeiat a capătului de cerere privind revendicarea suprafeţelor de teren este corect soluţionată şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, neputându-se reţine susţinerile reclamantului în sensul că pe parcursul procesului intimaţii ar fi recunoscut pretenţiile sale.
Împotriva sus-menţionatei decizii a declarat recurs în termen legal reclamantul, apreciind-o nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 9 C. proc. civ. în sensul că hotărârea este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 274, 275 şi art. 167 C. proc. civ.
A susţinut recurentul că instanţa de apel a apreciat culpa procesuală a pârâţilor la un moment situat ulterior primei zile de înfăţişare, ignorând înscrisurile existente la dosar şi că aceeaşi instanţă a încălcat prev. art. 167 C. proc. civ. în sensul că instanţa de apel i-a respins în mod eronat proba cu martori solicitată în susţinerea apelului şi pentru dovedirea culpei pârâtului T.C.I. care a ocupat terenul proprietatea sa, comportându-se ca un proprietar.
Prin decizia civilă nr. 7 din 14 ianuarie 2014 Î.C.C.J., admiţând recursul reclamantului, a casat decizia civilă nr. 33 din 30 mai 2013 a Curţii de Apel Ploieşti şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În considerentele deciziei de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că în speţă pârâţii au fost puşi în întârziere prin sesizarea instanţei cu acţiunea reclamantului, astfel că trebuia să stabilească, în lipsa exprimării poziţiei părţilor dacă eliberarea terenului în discuţie – proprietatea reclamantului a avut loc înainte de prima zi de înfăţişare sau ulterior acesteia, numai o recunoaştere expresă şi neechivocă a pretenţiilor reclamantului fiind de natură să atragă incidenţa art. 275 C. proc. civ. pentru a se exclude culpa procesuală a pârâţilor.
A reţinut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că este necesar a se suplimenta probatoriul pentru a se dovedi momentul la care au fost recunoscute de pârâţi pretenţiile reclamantului, aceasta impunându-se şi faţă de inadvertenţele ce rezultă din înscrisurile depuse la dosar, eliberate anterior introducerii acţiunii, respectiv adresa din 18 octombrie 2010, titlurile de proprietate şi planurile parcelare întocmite în anul 2007, faţă de expertiza tehnică efectuată în cauză prin care s-a propus stabilirea hotarului despărţitor dintre proprietăţile părţilor pe aliniamentul menţionat.
Rejudecând apelul de faţă şi examinând hotărârea atacată, în raport de criticile formulate, de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicate în cauză, Curtea de Apel a reţinut că acesta este întemeiat pentru următoarele considerente:
Din probele administrate anterior, cât şi din depoziţia martorului audiat urmare a indicaţiilor date de I.C.C.J., rezultă că la data promovării acţiunii terenul proprietatea reclamantului-apelant era ocupat de pârâtul T.C.I., că aşa era situaţia de fapt rezultă din Rezoluţia din 11 aprilie 2012 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Răcari dată în dosarul penal nr. 1799/P/2010 în care s-a menţionat că ambele părţi deţin titluri de proprietate care sunt în măsură să justifice eventualele acţiuni posesorii, din referatul de neînceperea a urmăririi penale nr. 161182/2010 dat în acelaşi dosar din care rezultă că în urma cercetărilor efectuate a fost identificată persoana care a depozitat pietrişul şi a cosit vegetaţia (de pe terenul reclamantului) în persoana numitului T.C.I., menţionându-se de asemenea şi efectuarea lucrărilor pe terenul identificat cu numerele cadastrale AA/2006, BB/2006 şi CC/2008 actualul DD – terenul pârâtului.
La suportarea cheltuielilor de judecată au fost obligaţi în solidar pârâtul-intimat T.C.I., dar şi Primăria T., care nu a dat eficienţă notificărilor OCPI Dâmboviţa, continuând să avizeze planurile parcelare care nu corespundeau realităţii, negând dreptul apelantului-reclamant pe parcursul procesului.
Faţă de toate considerentele arătate, s-a admis apelul declarat de reclamant şi s-a schimbat în parte sentinţa în sensul respingerii capătului de cerere privind revendicarea terenului ca rămas fără obiect şi admiterii cererea reclamantului de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Sub acest ultim aspect, au fost obligaţi pârâţii T.C.I. în solidar cu Comuna T.i prin primar să plătească statului suma de 4786 RON reprezentând taxă judiciară de timbru pentru care reclamantul a beneficiat de scutire, conform art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008.
Aceeaşi pârâţi a fost obligaţi să plătească reclamantului-apelant suma de 4960 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorarii avocat şi expert, menţinându-se restul dispoziţiilor sentinţei atacate.
Împotriva deciziei nr. 464 din 13 mai 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, au declarat recurs reclamantul G.M. şi pârâtul T.C.I.
Recurentul reclamant G.M., a susţinut următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate.
Prin dispozitivul deciziei civile nr. 464/2014, instanța a obligat intimaţii pârâţi la plata sumei de 4960 RON reprezentând onorariu de avocat şi onorariu de expert. Din însumarea cuantumului celor doua onorarii rezultă suma de 5.960 RON (4.960 + 1000), concluzionându-se că instanţa a omis să adauge la cheltuielile de judecată onorariul expertului.
Având în vedere aceste aspecte, se consideră că există o contradicţie între considerentele hotărârii, care subliniază îndreptăţirea recurentului-reclamant de a solicita toate cheltuielile de judecată efectiv achitate pe parcursul soluţionării prezentului dosar, şi dispozitivul deciziei recurate care acordă numai o parte din aceste cheltuieli, fiind astfel pe deplin aplicabil motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
La termenul din 16 ianuarie 2015, Înalta Curte a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de reclamant în raport de dispoziţiile art. 2812a C. proc. civ.
Faţă de excepţia invocată din oficiu, Înalta Curte apreciază că este întemeiată şi o va admite ca atare pentru următoarele considerente:
Astfel, prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub nr. 6029/120/201* din 11 iunie 2014, petentul G.M. a solicitat completarea deciziei civile nr. 464 pronunţată la 13 mai 2014 de Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul nr. 6029/120/2011 şi îndreptarea erorii materiale strecurată în dispozitivul aceleiaşi decizii cu privire la suma acordată reprezentând onorariul de avocat şi onorariul de expert.
Prin decizia civilă nr. 795 din data 9 septembrie 2014 s-a dispus completarea deciziei civile nr. 464 pronunţată la 13 mai 2014 de Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul nr. 6029/120/2011* în sensul că aceiaşi pârâţi sunt obligaţi să plătească reclamantului, în solidar cu comuna T. prin primar, suma de 4786 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru achitată de acesta.
De asemenea, s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în aceeaşi hotărâre în sensul că onorariul de expert şi onorariul de avocat sunt în cuantum de 5960 RON şi nu 4960 RON cum din eroare s-a menţionat.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, faţă de dispoziţiile art. 2812a C. proc. civ., inadmisibilitatea prezentului recurs este prioritară faţă de rămânerea fără obiect a acestei căi de atac, motiv pentru care recursul declarat de reclamantul G.M. va fi respins ca inadmisibil, întrucât dispoziţiile art. 2812a C. proc. civ. actualizat prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor prevăd că îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor potrivnice sau completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 281-2812 C. proc. civ.
Această normă este aplicabilă proceselor începute după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 astfel cum prevede art. XXII alin. (2) din acest act normativ. Prezenta acţiune a fost formulată la data de 24 februarie 2011, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, (publicată în M. Of. nr. 714/26.10.2010) şi asume după data de 26 noiembrie 2010 fiind deplin aplicabile dispoziţiile art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010.
Recurentul T.C.I. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 464 din 13 mai 2014 a Curţii de Apel Ploieşti la data de 13 iunie 2014.
Cu privire la recursul declarat de pârâtul T.C., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat excepţia tardivităţii acestui recurs.
Potrivit dispoziţiilor art. 303 C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înlăuntrul termenului de recurs. Aceste dispoziţii trebuie coroborate cu dispoziţiile art. 301 C. proc. civ. care prevăd că termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Acest termen de recurs curge de la data când părţii i-a fost comunicată copie de pe hotărâre, în speţă, decizia nr. 464 din 13 mai 2014, a Curţii de Apel Ploieşti (comunicată la 26 mai 2014).
Dispoziţiile art. 103 C. proc. civ. prevăd că neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul în care legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.
Cum recursul declarat la data de 13 iunie 2014 a depăşit termenul de 15 zile prevăzut de art. 303 C. proc. civ., instanţa apreciază că acesta este tardiv şi, în consecinţă, va fi respins.
Pentru aceste considerente, se va respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamantul G.M. împotriva deciziei nr. 464 din 13 mai 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, şi se va respinge ca tardiv recursul declarat de pârâtul T.C.I. împotriva aceleiaşi decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul G.M. împotriva deciziei nr. 464 din 13 mai 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
Respinge, ca tardiv formulat, recursul declarat de pârâtul T.C.I. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 120/2015. Civil. Contestaţie decizie de... | ICCJ. Decizia nr. 123/2015. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
