ICCJ. Decizia nr. 692/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 692/2015
Dosar nr. 4546/30/2010*
Şedinţa publică din 12 martie 2015
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
La data de 14 februarie 2008, reclamanta Banca Naţională a României - Sucursala T., în contradictoriu cu pârâta SC S. SRL în temeiul art. 1436 C. civ. a solicitat evacuarea pârâtei din spaţiul pe care îl ocupat în mod abuziv, situat în Timişoara, Bd. R., proprietatea reclamantei, şi obligarea pârâtei la plata chiriei, respectiv a sumei de 7963,7 euro fără TVA/lună începând cu data expirării contractului de închiriere din 1 ianuarie 2008-până la data eliberării efective a spaţiului deţinut abuziv.
Cererea a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara - Dosar nr. 2324/325/2008.
Pârâta a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse spaţiului; să se constate un drept de retenţie asupra spaţiului din care se solicită evacuarea până la plata sumei ce reprezintă contravaloarea îmbunătăţirilor şi un ultim petit prin care a solicitat să se constate că şi-a îndeplinit întocmai obligaţiile contractuale stabilite în contractul de închiriere din 31 decembrie 1997, obligarea reclamantei la întocmirea formalităţilor de vânzare-cumpărare a spaţiului în litigiu, prin negociere directă în accepţiunea Legii nr. 550/2002 sau, în subsidiar, prin licitaţie deschisă cu strigare în termene de 30 de zile de rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii sub sancţiunea unor daune de întârziere de 1000 RON/zi.
Reclamanta a invocat excepţia puterii de lucru judecat cu privire la ultimul petit al cererii reconvenţionale în raport de cele statuate prin sentinţa civilă nr. 739/2008 a Tribunalului Timiş, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 418/2010 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, hotărâre prin care a fost respinsă solicitarea SC S. SRL întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 550/2002.
Judecătoriei Timişoara, prin sentinţa civilă nr. 8452 din 23 iunie 2008 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, unde cauza a fost înregistrată în Dosarul nr. 4546/30/2010.
Astfel învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Timiş, prin sentinţa civilă nr. 412/PI din 11 iunie 2014 a respins excepţia autorităţii de lucru judecat.
A respins acţiunea formulată de reclamanta Banca Naţională a României - Sucursala T., având ca obiect pretenţii.
A admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâtă, fiind obligată reclamanta la îndeplinirea formalităţilor de vânzare a spaţiului în litigiu către pârâtă, prin negociere directă, sub sancţiunea unor daune cominatorii de 1000 RON/zi de întârziere, respingându-se în rest cererea reconvenţională.
Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut că sentinţa nr. 739 din data de 30 septembrie 2008 nu are autoritate de lucru judecat asupra prezentei cauze, deoarece cauza raportului juridic dedus judecăţii este diferită, în sensul că în Dosarul nr. 9202/30/2007 al Tribunalului Timiş, s-a întemeiat acţiunea pe faptul că pârâta este chiriaş al debitoarei, iar în prezenta cauză pe aceea că există decizia Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale a României Bucureşti nr. XII. 1/6331 din 28 iunie 2000; acel litigiu a fost soluţionat pe excepţia inadmisibilităţii.
Pe fond, a reţinut că la data de 31 decembrie 1997 între instituţia reclamantă şi SC S. SRL a fost încheiat contractul de închiriere din anul 1997, pe o durată determinată de 10 ani cu începere de la 01 ianuarie 1998, termen care a ajuns la scadenţă la data de 01 ianuarie 2008; Banca Naţională a României, Sucursala T. este proprietara imobilului, aşa cum rezultă şi din CF nr. XX a Municipiului Timişoara şi i-a solicitat pârâtei eliberarea spaţiului, prin notificarea din 07 ianuarie 2008 a BEJ J.C. şi C.I.
Conform chitanţelor anexate cererii reconvenţionale, pârâta a continuat să consemneze suma, reprezentând chirie la CEC, pe numele reclamantei.
Astfel, cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză, pârâta a efectuat lucrări de amenajare, întreţinere şi reparaţii construcţii şi instalaţii asupra spaţiului în litigiu, în valoare de 130.907 RON.
Nu a fost primită apărarea reclamantei conform cu care aceste lucrări nu au fost aduse la cunoştinţa sa şi nu au fost acceptate de proprietar, prin simplu fapt că, prin adresa acesteia din 21 septembrie 1998 este menţionat faptul că pârâta a efectuat în spaţiul în litigiu investiţii pentru “îmbunătăţirea şi modernizarea spaţiului deţinut”.
Prin nota Băncii Naţionale a României nr. XII/1/2355 din 01 martie 2000, depusă la dosar, se informează pârâta că în urma Hotărârii Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale a României din 15 noiembrie 1999 s-a decis, la pct. k, vânzarea către chiriaş a spaţiului comercial în litigiu. Această decizie are natura juridică a unei oferte unilaterale de a contracta care dă naştere, în sarcina reclamantei, unei obligaţii de a face, precum şi a unui veritabil antecontract.
În consecinţă revocarea intempestivă a acestei oferte dă naştere în sarcina creditorului fie la dreptul de a cere dezdăunări, fie la dreptul de a cere îndeplinirea întocmai a obligaţiei asumate, adică la obligarea debitoarei de a perfecta contractul. [art. 1669 alin. (3) C. civ.].
Prin nota nr. XI/863 din 30 martie 2000 a Băncii Naţionale a României se arată că vânzarea spaţiilor comerciale se va face prin licitaţie.
Prin adresa nr. XII.1/6331 din 28 iunie 2000 a Băncii Naţionale a României, printr-o „notă” de supra-scriere se aduce la cunoştinţa pârâtei că acest spaţiu comercial este exceptat de la vânzare, fără a se indica vreo Decizie a Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale a României, prin care să se revoce decizia prin care s-a dispus vânzarea. Mai mult s-a trecut efectiv la organizarea operaţiunii de vânzare.
În acest context, indiferent dacă adresa nr. XII.1/6331 din 28 iunie 2000 a Băncii Naţionale a României a fost sau nu falsificată, indiferent care sunt posibilii autori ai falsului, revocarea ofertei reale unilaterale de a vinde, fără o justificare temeinică şi legală a motivelor acestei revocării, după ce ea ajuns la ofertant şi s-au pornit şi procedurile de vindere la licitaţie, dovedeşte reaua-credinţă a reclamantei. Reclamanta a fost cea care a avut iniţiativa vânzării, astfel încât acum nu se poate prevala de dreptul său absolut şi discreţionar de a dispune de bunul său, în mod nejustificat şi intempestiv, după demararea procedurii de vânzare prin licitaţie, modalitate aleasă tot de ea.
Vânzarea se va face prin negociere directă cu pârâta, deoarece aceasta este titulara dreptului de a cumpăra, izvorât din antecontractul dintre părţi, ce îmbracă forma ofertei unilaterale de a contracta, acceptată de pârâtă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Banca Naţională a României - Sucursala Regională T., în nume propriu şi în calitate de reprezentant al Bănci Naţionale a României Bucureşti, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii principale şi respingerea cererii reconvenţionale formulată de pârâta - reclamantă reconvenţională SC S. SRL, cu obligarea acesteia din urmă la cheltuieli de judecată.
Odată cu depunerea cererii de recurs, reclamanta principală - recurentă a formulat şi o cerere de suspendare a executării sentinţei civile atacate până la soluţionarea recursului.
În motivele de recurs recurenta a arătat că sentinţa atacată este nelegală, fiind incidente motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9, art. 3041 şi art. 274 C. proc. civ.
Prin întâmpinare, pârâta SC S. SRL a solicitat respingerea recursului/apelului.
Pârâta a arătat, în primul rând, că se impune calificarea căii de atac în apel, potrivit prevederilor art. 282 alin. (1) C. proc. civ. existent la data introducerii acţiunii.
Problema recalificării căii de atac a fost soluţionată de Curte prin încheierea de şedinţă din data de 06 noiembrie 2014, în sensul respingerii acestei cereri.
Curtea a reţinut că, deşi, acţiunea civilă a fost formulată de reclamantă înainte de adoptarea Legii nr. 202/2010 prin care s-a modificat C. proc. civ., dispoziţii legii noi se raportează la dispoziţiile art. 725 C. proc. civ., exceptările fiind limitativ prevăzute în cuprinsul art. XXII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, iar, în speţă, calea de atac împotriva hotărârii de primă instanţă este recursul şi nu apelul.
Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 687 din 4 decembrie 2014 a admis recursul formulat de reclamanta principală Banca Naţională a României - Sucursala Regională T., în nume propriu şi în calitate de reprezentant al Bănci Naţionale a României Bucureşti.
A modificat în parte sentinţa atacată, în sensul că a admis în parte acţiunea principală, a respins acţiunea principală sub aspectul obligării pârâtei la plata sumei de 7963,7 euro, fără TVA/lună de la data de 01 ianuarie 2008 până la data eliberării efective a spaţiului, cu titlu de chirie practicată pe piaţa imobiliară, ca nefondată.
A respins cererea reconvenţională formulată de pârâta - reclamantă reconvenţională SC S. SRL în integralitate, ca nefondată.
A obligat pârâta SC S. SRL la plata sumei de 1057 RON cheltuieli de judecată, către reclamantele recurente Banca Naţională a României – Sucursala Regională T. şi Banca Naţională a României Bucureşti, în primă instanţă şi în recurs.
A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei atacate.
A dispus restituirea către reclamantele recurente a cauţiunii în sumă de 1.000 RON consemnată la Banca C. cu recipisa de consemnare din 08 octombrie 2014, la dispoziţia Curţii de Apel Timişoara, înscrisă în registrul de valori al secţiei a II-a civilă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC S. SRL în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
Pârâta a susţinut că recursul său este admisibil întrucât calea de atac prevăzută de lege împotriva sentinţei date în primă instanţă ar fi fost apelul, Curtea calificând greşit calea de atac anterior exercitată, ca fiind recurs.
A susţinut că acţiunea principală a fost înregistrată pe rolul instanţelor de judecată anterior modificării art. 2821 C. proc. civ., prin Legea nr. 202/2010 în luna noiembrie 2010. Prin raportare la data introducerii acţiunii, calea de atac incidentă în speţă este apelul, conform C. proc. civ. anterior modificării prin Legea nr. 202/2010.
Totodată, a susţinut că dispoziţiile procesuale ce instituie căile de atac pe care o parte le poate exercita trebuie să fie nu doar accesibile, dar şi previzibile, calitatea legii de a fi accesibilă şi previzibilă, fiind o garanţie a procesului echitabil în materie civilă, astfel cum este acesta protejat prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin calificarea greşită a căii de atac şi interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 2811 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 112 alin. (2) C. proc. civ., a fost respins recursul, aplicându-li-se o sancţiune specifică acestuia, vătămare ce nu va putea fi înlăturată decât prin anularea actului de procedură, respectiv a încheierii pronunţată de Curtea de Apel Timişoara.
La termenul de judecată din data de 12 martie 2015, Înalta Curte a supus dezbaterii excepţia inadmisibilităţii recursului invocată prin întâmpinare de către intimată şi a rămas în pronunţare pe această excepţie.
Recursul este inadmisibil, având în vedere următoarele considerente:
Aşa cum rezultă din datele speţei, demersul judiciar al reclamantei, având ca obiect evacuare în materie comercială, a fost iniţiat la data de 14 februarie 2008, anterior modificărilor aduse C. proc. civ., prin Legea nr. 202/2010.
În cursul soluţionării litigiului în primă instanţă, la data de 25 noiembrie 2010 a intrat în vigoare Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, prin care au fost aduse modificări importante C. proc. civ.
Astfel, prin art. 26 din această lege a fost modificat art. 2821 alin. (1) în sensul că „ Nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreţinere, în litigiile al căror obiect are o valoare de până la 100.000 RON inclusiv, atât în materie civilă, cât şi în materie comercială, asupra acţiunilor posesorii, acţiunilor în evacuare în materie comercială, a celor referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă şi luarea măsurilor asigurătorii, asupra cererilor pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale şi în alte cazuri prevăzute de lege".
Prin urmare, pentru acţiunile civile ce au ca obiect evacuare în materie comercială, legea procesuală în forma modificată de Legea nr. 202/2010 a suprimat calea de atac a apelului.
În litigiul de faţă, chiar dacă cererea introductivă este anterioară intrării în vigoare a noilor norme de procedură, sunt aplicabile dispoziţiile legii noi referitoare la calea de atac, în vigoare la data pronunţării hotărârii de primă instanţă, întrucât legea procesuală este de imediată aplicare.
Astfel, art. 725 alin. (1) C. proc. civ. prevede că “dispoziţiile legii noi de procedură se aplică din momentul intrării ei în vigoare şi proceselor în curs de judecată începute sub legea veche, precum şi executărilor silite începute sub acea lege”.
Derogările de la aplicarea imediată a noilor norme de procedură sunt enumerate limitativ în cuprinsul prevederilor art. XXII din Legea nr. 202/2010, or acestea nu vizează şi norma relativă la calea de atac cuprinsă în art. 2811 alin. (1), astfel încât neexistând o atare exceptare nu se poate interpreta că norma veche a supravieţuit.
Aşa fiind, rezultă că în determinarea căii de atac interesează dispoziţiile legale în materie în vigoare la data pronunţării hotărârii atacate.
Or, la data la care s-a pronunţat hotărârea primei instanţe, respectiv la data de 11 iunie 2014, erau în vigoare dispoziţiile art. 2821 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor.
Prin urmare, în speţă, hotărârea primei instanţe este supusă numai căii de atac a recursului.
Aşa fiind, în cauza de faţă se reţine incidenţa dispoziţiilor art. 299 alin. (1) C. proc. civ., ce prevăd că pot fi supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională.
Prin urmare, o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi de atac decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte căile de atac a hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii.
Regula are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea însăşi a acestora să se realizeze în condiţiile legii.
Or, în speţă, pârâta-reclamantă a exercitat pentru prima oară, calea de atac a recursului împotriva sentinţei dată de tribunal în primă instanţă, recurs care a fost soluţionat prin decizia civilă nr. 687 din 04 decembrie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia II-a civilă.
Aşa fiind, exercitarea de către această parte, pentru a doua oară, a aceleiaşi căi de atac a recursului împotriva deciziei dată de Curtea de Apel, ca instanţă de recurs, faţă de dispoziţiile legale anterior menţionate, este inadmisibilă.
Pentru considerentele precedente, recursul declarat în cauză va fi respins în consecinţă, ca inadmisibil, pentru că, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., vizează o hotărâre irevocabilă, ce nu poate fi atacată pe această cale.
De altfel, această concluzie decurge şi din regula unicităţii dreptului de a folosi o cale de atac, care se epuizează chiar prin exerciţiul lui, deoarece o altă soluţie ar tinde la ipoteza acceptării unui “recurs la recurs”.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta SC S. SRL împotriva deciziei nr. 687 din 4 decembrie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 69/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 693/2015. Civil. Fond funciar. Recurs → |
|---|
