ICCJ. Decizia nr. 875/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 875/2015
Dosar nr. 4489/2/2009*
Şedinţa publică din 25 martie 2015
Asupra cauzei de față, deliberând, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 13 ianuarie 2000 pe rolul Tribunalul Bucureşti, reclamanta V.I.R. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti, R.I., A.C., B.O., A.O., D.A., C.E., C.A., M.G., F.V.V., D.C.A. şi D.Ş. şi a solicitat să fie obligaţi să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, str. N.I., sector 1, compus din teren în suprafaţă de 547,54 mp şi construcţie ridicată pe acesta, formată din subsol, parter, patru etaje şi anexe.
A mai solicitat reclamanta să se constate nulitatea contractelor de vânzare–cumpărare încheiate de pârâţii persoane fizice cu vânzătoarea Primăria Municipiului Bucureşti.
În motivarea cererii, s-a arătat că în baza actului de vânzare–cumpărare autentificat din 24 iunie 1937 şi transcris la Tribunalul Ilfov, numita J.L.Z. a cumpărat două parcele de teren situate în Bucureşti, str. B.M. nr. 16-18, având o suprafaţă totală de 547,54 mp, pe acest teren soţii Z. edificând o construcţie formată din subsol, parter, patru etaje şi anexe, construcţie ce a fost terminată în anul 1939. Numita J.L.Z. era casnică, iar soţul acesteia, Z.A., era arhitect, astfel încât imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului de naţionalizare nr. 92/1950, această măsură contravenind prevederilor înscrise în Constituţia din anul 1948.
Prin sentinţa civilă nr. 768 din 05 iunie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtului B.O., acesta fiind decedat la data introducerii acţiunii; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului B.D.A. şi a respins acţiunea faţă de acesta, formulată de reclamantă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a luat act că reclamanta a renunţat la judecată în ceea ce-i priveşte pe pârâţii B.C. şi A.T.P.; a respins acţiunea formulată de reclamanta V.I.R., în prezent decedată, acţiunea fiind continuată de moştenitoarea sa F.S.J., împotriva pârâţilor Consiliul General al Municipiului Bucureşti, R.I., C.E., C.A., C.M.O., F.V.V., D.Ş., A.C., S.M.C. şi D.A., ca neîntemeiată.
În ce privește fondul cauzei, instanța a înlăturat susţinerile reclamantei potrivit cărora imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului fără titlu întrucât, faţă de înscrisurile depuse, s-a constatat că preluarea imobilului prin naţionalizare s-a realizat cu respectarea prevederilor Decretului nr. 92/1950.
A apreciat tribunalul că dispoziţiile art. II din Decretul nr. 92/1950, enumerând strict şi limitativ categoriile de persoane exceptate de la naţionalizare, nu s-a referit şi la persoanele casnice cum era proprietara imobilului – J.L.Z.
Pe de altă parte, era lipsită de relevanţă profesia de arhitect a numitului Z.A., deoarece în acea perioadă nu se aplica principiul comunităţii de bunuri instituit prin intermediul C. fam., intrat în vigoare în anul 1954, ci regimul separaţiei de patrimonii, în actul de vânzare-cumpărare a celor două parcele figurând drept cumpărătoare Z.J.L., iar construcţia a fost edificată pe teren pe baza veniturilor de care dispunea aceasta conform dovezilor existente la dosar.
Ca atare, tribunalul a constatat ca măsura a naţionalizării s-a efectuat în concordanţă cu prevederile Decretului nr. 92/1950, fiind preluat de stat cu titlu și putând fi deci înstrăinat către chiriaşi în temeiul Legii nr. 112/1995.
Referitor la contractele de vânzare-cumpărare a căror nulitate s-a solicitat a se constata, s-a observat că acestea au fost încheiate în intervalul 1996-1998, deci anterior promovării acţiunii în revendicare de către reclamantă şi fără a se face dovada existenţei unei notificări prealabile adresate chiriaşilor din partea pretinsei proprietare, în sensul de a nu se proceda la achiziţionarea apartamentelor respective.
Prin decizia civilă nr. 611/A din 14 octombrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admis apelul reclamantei, a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că s-a admis acţiunea și au fost obligaţi pârâţii să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, str. I.N.I., sector 1 (mai puţin apartamentul nr. 9, etaj 2). S-a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare din 08 ianuarie 1998, din 29 noiembrie 1996, din 13 ianuarie 1997, din 22 noiembrie 1996, din 29 noiembrie 1996, din 29 noiembrie 1996, din 09 octombrie 1997, din 09 octombrie 1997, din 04 decembrie 1996 şi din 03 aprilie 1997, încheiate între intimaţii persoane fizice, în calitate de cumpărători şi intimata – pârâtă Primăria Municipiului Bucureşti, în calitate de vânzător. S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că prin sentinţa civilă nr. 10969/2005 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, rămasă irevocabilă prin respingerea apelului şi recursului, s-a admis prima cerere formulată de reclamanta F.S.J. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, T.G. şi T.I.R.; s-a admis în parte a doua cerere formulată de aceeaşi reclamantă în contradictoriu cu aceiaşi pârâţi şi s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, I.N.I., sector 1; s-a constatat nulitatea absolută a contractului de închiriere din anul 2000 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti în calitate de vânzător prin Direcţia Generală a Administraţiei Fondului Imobiliar şi pârâţii T.G. şi T.I.R.; s-a dispus obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantei imobilul situat în Bucureşti, str. I.N.I., sector 1, împreună cu cota indiviză de 58,46 mp teren şi cota indiviză de 15,59% din părţile de folosinţă comună ale imobilului; s-a respins capătul al treilea al celei de-a doua cereri privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare–cumpărare ca prescris; s-au respins capetele al doilea şi al treilea ale celei de-a doua cereri cu privire la repunerea părţilor în situaţia anterioară ca rămase fără interes.
Chiar dacă nu a putut reţine autoritatea de lucru judecat, neexistând identitate de părţi între acţiunea pentru care s-a pronunţat sentinţa civilă menţionată mai sus şi acţiunea de faţă, tribunalul a constatat că dispozitivul acesteia se referă la nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, str. N.I., sector 1, în totalitatea sa şi totodată, recunoaşte calitatea de proprietar prin moştenire asupra unuia dintre apartamentele şi cota indiviză de teren aflat în imobilul în litigiu.
Faţă de această situaţie raportată la speţa de faţă, s-a concluzionat că reclamanta are calitate procesuală activă.
Totodată, Curtea a admis acţiunea şi a obligat pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu şi, pe cale de consecinţă, a constatat nulitatea contractelor de vânzare–cumpărare ale acestora încheiate cu Primăria Municipiului Bucureşti reprezentată în cauză de Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
Potrivit deciziei nr. 6793 din 7 noiembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare, față de nemotivarea hotărârii care a făcut imposibil exercitarea controlului judiciar.
La reluarea judecății a fost pronunțată decizia nr. 396 din 24 iunie 2010 a Curții de apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care a fost admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 768 din 05 mai 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost schimbată în parte sentinţa, în sensul admiterii în parte a acţiunii precizate. Au fost obligați pârâţii să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantei apartamentele pe care le ocupă, obiect al contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de aceștia.
A fost respinsă cererea de revendicare a construcţiei neînstrăinate de pârâtul Municipiul Bucureşti, ca rămasă fără obiect.
A fost obligat pârâtul Municipiul Bucureşti să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de teren de 274,78 mp, certificată conform dispoziţiei Primarului General al Municipiului Bucureşti din 17 octombrie 2007. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Prin decizia civilă nr. 5748 din 26 septembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de reclamantă şi de pârâţii D.A., C.E., C.A., C.M.O., F.V.V., D.Ş., A.C., S.M.C., Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva deciziei nr. 396A din 24 iunie 2010, precum şi recursul declarat de pârâta A.C., împotriva încheierii de şedinţă din 16 iunie 2011 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casat decizia recurată şi încheierea menționată, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.
S-a constatat că motivul de recurs fundamentat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii) invocat de toate părţile din litigiu, este întemeiat, în condițiile în care hotărârea atacată nu cuprinde motivele de respingere a cererii de constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate de pârâţi în temeiul Legii nr. 112/1995, raportat la cauzele de nulitate invocate în cauză. De asemenea, nu s-a analizat respectarea sau nerespectarea, de către părţile contractante, a dispoziţiilor art. 1 şi 9 ale Legii nr. 112/1995.
Totodată, s-a reținut că pârâţii înșiși au solicitat o dezlegare distinctă a capătului de cerere având ca obiect acţiunea în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, invocând, de asemenea, şi tezele ce ţin de existenţa unor considerente contradictorii, ambigue în soluţionarea acţiunii în revendicare, precum şi inexistenţa unor motive de respingere a excepţiilor lipsei de interes şi inadmisibilităţii cererii deduse judecăţii.
A reținut instanța de recurs că este evidentă, în cauză, existenţa unor considerente contradictorii în conţinutul hotărârii de apel, câtă vreme, deşi se menţionează că acţiunea este admisă numai cu privire la construcţiile şi suprafeţele de teren neînstrăinate legal de către stat, iar contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi sunt menţinute în cauză, totuşi, se dispune obligarea cumpărătorilor de a lăsa reclamantei, în deplină proprietate şi paşnică posesie, apartamentele ce formează obiectul actelor de înstrăinare.
Soluţionând apelul după casare şi trimiterea cauzei spre rejudecare, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a pronunțat decizia nr. 540/A din 05 decembrie 2014, prin care a respins excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei, lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, lipsei de interes, autorității de lucru judecat și inadmisibilității acțiunii. A respins ca nefondat apelul reclamantei.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că potrivit îndrumărilor date în condiţiile art. 315 C. proc. civ., a fost stabilită obligaţia pentru instanţa de trimitere să verifice dacă au fost respectate prevederile art. 1 şi 9 din Legea nr. 112/1995, dacă acţiunea în revendicare este admisibilă după apariţia unei legi speciale de reparaţie, să soluţioneze excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi să aibă în vedere criticile de nelegalitate şi netemeinicie invocate de părţi prin motivele de recurs.
Cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantei, s-a constatat că această chestiune a fost soluţionată la 27 martie 2006, de către Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, iar împotriva respectivei încheieri nu a fost exercitată calea de atac a apelului, astfel că aceasta a intrat în puterea lucrului judecat, în condiţiile art. 1201 C. civ. coroborat cu art. 166 C. proc. civ.
Prin încheierea menţionată, instanţa a reţinut că potrivit înscrisurilor depuse la dosar reclamanta a făcut dovada calităţii de proprietar a autoarei sale, Z.J.L., asupra imobilului în litigiu, compus din construcţie şi teren, fiind dovedită şi calitatea de moştenitoare a reclamantei F.S.J., pe calea transmiterilor şi retransmiterilor succesorale, realizate prin certificate de moştenitor ce nu au fost desfiinţate prin intermediul unor hotărâri judecătoreşti.
Prin aceeaşi încheiere, tribunalul a apreciat nefondate susţinerile pârâtei S.M.C. privind lipsa calităţii de moştenitor a mamei reclamantei, R.V.I., deduse din eliberarea certificatului de moştenitor din 17 octombrie 1997 la 15 ani de la decesul autoarei sale, apreciindu-se că a intervenit acceptarea tacită a succesiunii ca urmare a preluării unor bunuri mobile ale defunctei conform art. 689 C. civ.
Totodată, tribunalul a reţinut că acceptarea succesiunii produce efecte retroactive în ceea ce priveşte dobândirea calităţii de moştenitor, astfel că se poate elibera oricând certificatul de moştenitor de către biroul notarial.
Nefiind exercitată calea de atac a apelului faţă de modul de soluţionare al excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, aceasta a intrat în puterea lucrului judecat, nemaiputând fi reiterată și cenzurată.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi a Consiliului General al Municipiului Bucureşti a fost respinsă ca nefondată, în cauză fiind aplicabile prevederile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, conform cărora în litigiile privitoare la dreptul de proprietate titularul dreptului de administrare are obligaţia de a arăta titularul dreptului de proprietate şi ale art. 12 alin. (5) care arată că în litigiile privitoare la dreptul de proprietate unităţile administrativ-teritoriale sunt reprezentate de Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau de consiliile locale care pot da mandat scris preşedintelui consiliului sau primarului.
De asemenea, potrivit art. 21 din Legea nr. 215/2001 unităţile administrativ teritoriale sunt persoane juridice ce au capacitate juridică şi patrimoniu propriu, fiind reprezentate în justiţie de primar sau de preşedintele consiliului judeţean, care, la rândul lor, pot împuternici o persoană cu studii juridice sau un avocat. În aplicarea prevederilor art. 12 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 213/1998 şi ale art. 21 din Legea nr. 215/2001, calitate procesuală pasivă în cauză au Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, astfel că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a fost respinsă ca nefondată.
Tot astfel, excepţia lipsei de interes a fost respinsă ca nefondată, fiind evident că reclamanta are un interes direct, personal şi material în promovarea cererii, urmărind intrarea în posesia imobilului ca efect al admiterii acţiunii în revendicare şi constatarea nulităţii contractelor încheiate de pârâţi.
În ce privește excepţia autorităţii de lucru judecat, aceasta a fost respinsă ca nefondată, deoarece sentinţa civilă nr. 10969/2005 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, invocată de apelantă, nu a privit aceleaşi părţi, în cauză fiind pârâţi T.G. şi T.I.R., obiectul dosarului privind revendicarea apartamentului din imobil.
Ca atare, s-a constatat că nu sunt întrunite cerinţele art. 1201 – 1202 C. civ., care presupun identitate de obiect, de cauză şi de persoane, niciunul dintre pârâţii prezentei cauze nefiind părți în litigiul invocat de apelantă.
În schimb, sentinţa de care se prevalează apelanta are valoarea probatorie a unei prezumţii relative supuse dovezii contrare, pârâţii din prezenta cauză administrând dovezi contrare.
Astfel, s-a reținut că nu poate fi confundat efectul pozitiv al puterii lucrului judecat ce derivă din relativitatea efectelor hotărârii judecătoreşti între părţile în litigiu cu opozabilitatea faţă de terţi – pârâţii din prezenta cauză – a hotărârii judecătoreşti invocate.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, aceasta a fost respinsă ca nefondată, faţă de împrejurarea că acţiunea în revendicare a fost formulată la 13 ianuarie 2000, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
În acest context, s-a reținut că în speță sunt aplicabile prevederile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora prevederile legii speciale sunt aplicabile şi acţiunilor în curs de judecată, persoana îndreptăţită putând alege calea acestei legi, renunţând la judecata cauzei sau solicitând suspendarea cauzei. Nici apelanta şi nici autoarea sa nu au optat, conform normei arătate, pentru aplicabilitatea legii noi, au continuat acţiunea având ca obiect revendicarea şi constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare–cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 şi nu au solicitat suspendarea cauzei pentru a solicita aplicarea legii speciale.
S-a reţinut totodată, că nu-şi găsesc aplicare nici dezlegările deciziei în interesul legii nr. 33/2008 şi nici dispoziţiile Legii nr. 10/2001, faţă de momentul promovării acţiunii.
Asupra fondului pricinii, Curtea a constatat că instanţa fondului a analizat corect modalitatea de preluare a imobilului, concluzionând că naţionalizarea a fost efectuată în concordanţă cu prevederile Decretului nr. 92/1950, astfel că imobilul a fost preluat cu titlu de Statul român şi înstrăinat către chiriaşi în condiţiile Legii nr. 112/1995.
Cu privire la soluționarea cererii în revendicarea imobilelor în litigiu – apartamente, instanța de apel a constatat că cererea introductivă presupune compararea titlurilor de proprietate exhibate de părţi, dându-se eficienţă celui mai caracterizat. S-a avut în vedere principiul securităţii raporturilor juridice, aşa cum este reflectat în jurisprudenţa C.E.D.O. pentru a determina care dintre cele două părţi beneficiază de un „bun” în sensul Convenţiei.
Pe acest aspect, s-a reținut că instanța europeană a statuat că un reclamant nu poate invoca încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care invocă un „bun” în sensul acestor prevederi. Reclamanta avea obligaţia să facă dovada că are un „bun” în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului sau că pretinde o „speranţă legitimă” de a-l vedea concretizat. În sens contrar, nu vor fi considerate „bunuri” speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanţă condiţională care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei [Malhous contra Republicii Cehe, 13 decembrie 2000, Kopechy contra Slovaciei, parag. (35), 2004].
În plus, s-a avut în vedere raţionamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului din cauza Raicu contra României în care s-a stabilit că persoanele ce şi-au dobândit bunurile cu bună-credinţă nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri, deoarece s-ar încălca principiul securităţii raporturilor civile.
În ce privește incidența legii speciale în cauză, s-a reținut că pârâţii au invocat aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, respectiv a art. 45 alin. (2) coroborat cu art. 18 lit. c) din lege.
Pe acest aspect, s-a constatat că acţiunea în revendicare a fost promovată la 13 ianuarie 2000, dar instanţa este obligată să facă aplicarea Legii nr. 10/2001, aşa cum a fost invocată de pârâţi prin apărările invocate în cauză.
Astfel, din probele administrate a rezultat că imobilul revendicat a fost proprietatea numitei J.L.Z., fiind dobândit de aceasta prin actul de vânzare-cumpărare și trecut ulterior în proprietatea statului, prin naţionalizare, în baza Decretului nr. 92/1950.
Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în mod corect pârâţii, prin apărările lor, au apreciat că sunt incidente, în speță, dispoziţiile acestei legi speciale de reparaţie, dispoziţii ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv, cu dispoziţiile art. 480-481 C. civ., invocate de reclamantă în acţiune.
În acest sens, Curtea europeană a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă, că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice şi că în cazul în care restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat nu mai este posibilă, când, spre exemplu, cum este situaţia din prezenta cauză, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează ca fostului proprietar să-i fie plătite despăgubiri.
Intimații-pârâți au invocat aplicabilitatea prevederilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 („actele juridice de înstrăinare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, nu sunt lovite de nulitate absolută, dacă actul a fost încheiat cu bună-credinţă”), iar instanța de apel a constatat că toate contractele de vânzare-cumpărare a căror nulitate s-a invocat, au fost încheiate în intervalul 1996 –1998, deci anterior promovării acţiunii în revendicare şi fără a se face dovada depunerii unei notificări în temeiul legilor speciale de reparaţie.
Astfel fiind, contractele au fost analizate din perspectiva respectării prevederilor legale în vigoare la momentul încheierii actelor juridice de înstrăinare, raportat la data intrării în vigoare a H.G. nr. 20/1996, respectiv H.G. nr. 11/1997, constatându-se că la data încheierii lor au fost respectate dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, potrivit cărora „chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a preţului”.
S-a reținut că apartamentele în litigiu au fost vândute pârâţilor care le deţineau în calitate de chiriaşi, după expirarea termenului prevăzut de art. 14 din lege şi în condiţiile în care, la momentul înstrăinării bunului, statul deţinea imobilul ca proprietar, nefiind formulată o cerere în revendicare sau nefiind solicitate despăgubiri în condiţiile legilor de reparaţie. De asemenea, au fost respectate dispozițiile H.G. nr 20/1996 și ale H.G. nr. 11/1997, care menționau preluarea imobilelor în temeiul Decretului nr. 92/1950, ca fiind o preluare cu titlu.
S-a constatat totodată, că pârâţii au invocat buna-credinţă la încheierea contractelor, făcând dovada că au efectuat demersuri anterior încheierii acestora, în sensul de a afla dacă există cereri pentru restituirea imobilului sau litigii privitoare la imobil, cererile lor purtând rezoluţia departamentelor de specialitate, astfel că au opus reclamantei titluri de proprietate valabil încheiate.
Titlurile pârâţilor s-au consolidat conform art. 45 alin. (2) coroborat cu art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 şi, în plus, în cadrul acţiunii în revendicare, acţiune reală petitorie, pârâţii opun reclamantei posesia de bună-credinţă.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta F.S.J., care a formulat critici sub următoarele aspecte:
Decizia este nemotivată şi se bazează în acelaşi timp, pe considerente contradictorii, străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
Astfel, deşi pricina a fost trimisă spre rejudecare, ceea ce presupune analizarea criticilor deduse judecăţii prin intermediul motivelor de apel, instanţa nu este preocupată de acest aspect, neredând criticile formulate şi neprocedând la cercetarea acestora, limitându-se la a prelua şi reda întocmai motivarea tribunalului.
S-a arătat că, potrivit motivelor de apel, a fost criticată sentinţa primei instanţe sub aspectul încălcării art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, ceea ce implica analiza cumulativă a concordanţei Decretului nr. 92/1950 cu Constituţia din 1948, tratatele internaţionale la care România era parte şi legile în vigoare la momentul preluării, respectiv art. 480-481 C. civ.
Or, instanţa de apel nu a cercetat critica formulată, limitându-se la a constata că „instanţa de fond a analizat corect modalitatea de preluare, concluzionând că naţionalizarea a fost în concordanţă cu Decretul nr. 92/1950, imobilul fiind preluat cu titlu de Statul Român”.
De asemenea, decizia conţine considerente contradictorii întrucât, pe de o parte, respinge corect excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare formulată în condiţiile dreptului comun la data de 13 ianuarie 2000, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, reţinând inaplicabilitatea acestui act normativ şi a deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar pe de altă parte, răspunzând apărărilor pe fondul cauzei formulate de părţi, le găseşte întemeiate cu trimitere la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, cărora le recunoaşte o aplicare prioritară raportat la dreptul comun invocat de reclamantă, respectiv la dispoziţiile art. 480 C. civ.
Totodată, deşi reţine greşit că imobilul a trecut cu titlu în proprietatea statului, în mod contradictoriu instanţa a aplicat art. 56 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care vizează actele de înstrăinare ale imobilelor preluate fără titlu valabil, aparenţa de drept, buna-credinţă.
Lipsa unei analize efective a criticilor formulate în apel, dublată de contradicţiile şi lipsa de coerenţă a motivării constituie o gravă încălcare a dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 din Convenţia europeană.
Decizia este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Aceasta, întrucât instanţa de apel a reţinut în mod greşit aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 şi a principiului specialia generalibus derogant în acţiunea în revendicare şi în constatarea nulităţii contractelor de vânzare, formulată în condiţiile dreptului comun, anterior intrării în vigoare a legii speciale.
Aplicarea Legii nr. 10/2001 reţinută pe baza unei motivări contradictorii, constituie totodată o încălcare a principiului disponibilităţii, a principiului neretroactivităţii şi a principiului „tempus regit actum”.
În speţă, aplicarea imediată a legii noi se putea face doar în condiţiile art. 47 (actualmente art. 46) din, ceea ce înseamnă opţiunea persoanei îndreptăţite fie de a continua procedura judiciară, fie ca, renunţând la judecată, să solicite rezolvarea pretenţiilor sale în cadrul normativ nou creat. Or, reclamanta nu a optat pentru această din urmă soluţie, iar notificare pe care a transmis-o conform Legii nr. 10/2001 privind întreg imobilul din str. N.I. – şi în baza căreia s-a emis dispoziţia primarului general referitoare la restituirea părţii de imobil neînstrăinate de către stat – a constituit doar un act de conservare a dreptului subiectiv la acordarea de măsuri reparatorii, atâta timp cât legiuitorul în condiţiile dreptului comun era în faza de judecată şi având în vedere dispoziţiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora nedepunerea notificării în termen atrăgea pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
În aceste condiţii, acţiunea în revendicare reprezintă singurul mijloc juridic de realizare a dreptului de proprietate încălcat, iar reclamanta nu avea nici un interes să renunţe la procedura dreptului comun.
De asemenea, dispoziţiile art. 6 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 213/1998 (potrivit cărora bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie) nu sunt incidente în speţă deoarece la data introducerii acţiunii nu exista o lege specială de reparaţie, care ar fi trebuit aplicată cu prioritate faţă de dreptul comun.
În cauză nu era aplicabile nici dezlegările date prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a ÎCCJ, deoarece acestea privesc situaţia acţiunilor în revendicare introduse ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar nu a acţiunilor formulate anterior, sub regimul dreptului comun.
Este lipsită de orice fundament juridic afirmaţia instanţei de apel în sensul că „este obligată să aplice Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost invocată de către părţi”, câtă vreme opţiunea cadrului procesual, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 este recunoscută în favoarea reclamantului, iar nu a părţilor.
Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, refuzând să judece problema prealabilă a verificării valabilităţii titlului statului în raport de acest text de lege, rezumându-se, la fel ca prima instanţă a fondului, să constate existenţa titlului de preluare, respectiv Decretul nr. 92/1950 şi făcând în continuare, aplicarea greşită a H.G. nr. 20/1996 şi a H.G. nr. 11/1997 prin confundarea sintagmei „cu titlu” cu cea „cu titlu valabil” şi încălcarea principiului disponibilităţii.
Astfel, spre deosebire de reglementările din cele două hotărâri de Guvern care presupuneau verificarea existenţei unui temei legal de preluare, respectiv existenţa identităţii dintre persoana menţionată ca proprietar şi adevăratul proprietar, aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 însemna verificări asupra valabilităţii titlului statului date de neconformitatea legii de preluare cu Constituţia şi tratatele internaţionale.
În speţă, instanţa de apel nu a făcut o asemenea analiză, ci doar a preluat motivarea primei instanţe şi apărările nefondate ale intimaţilor-pârâţi în legătură cu aplicarea H.G. nr. 20/1996 şi H.G. nr. 11/1997.
Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 C. civ., prin aprecierea inexistenţei prezumţiei irevocabile de adevăr a sentinţei civile nr. 10969 din 3 noiembrie 2005 a Judecătoriei sector 1, care în temeiul efectului pozitiv dispensa de o nouă judecată, impunându-se cu caracter prejudicial în problema constatării nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu.
Instanţa greşeşte întrucât pe de o parte, reţine că s-a invocat excepţia autorității lucrului judecat, iar pe de altă parte, ignoră împrejurarea că raportul juridic privind constatarea nevalabilităţii titlului statului s-a judecat în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, titularul pretinsului drept de proprietate înstrăinat chiriaşilor şi reclamanta F., privind totodată, întreg imobilul situat în str. N.I., iar nu un singur apartament.
Prin efectul autorităţii de lucru judecat soluţia chestiunii litigioase dintr-un alt proces se impune în al doilea proces, cu valoarea prejudicială dezlegată anterior, iar pârâţii din prezenta cauză nu au administrat probe contrare, aşa încât instanţa trebuia să constate preluarea fără titlu valabil a imobilului, stabilită deja anterior.
Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 480-481 C. civ., atunci când a reţinut inexistenţa dreptului de proprietate încălcat, deşi statuarea existentă deja în legătură cu nevalabilitatea titlului statului are drept consecinţă constatarea că autoarea Z.J.L. şi-a păstrat calitatea de proprietar avută la data preluării abuzive, transmisă succesoral către reclamantă.
În cauză, nu este incidentă hotărârea din cauza pilot Maria Atanasiu deoarece analiza noţiunii de bun efectuată de aceasta are ca premisă revendicarea formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în contextul aplicabilităţii legii speciale, în timp ce acţiunea în revendicare fiind formulată în condiţiile dreptului comun, instanţa trebuia să o soluţioneze prin compararea titlurilor exhibate de părţi şi a regulilor tradiţionale consacrate în literatura şi practica judiciară.
În acest context, nu pot avea prioritate invocarea bunei-credinţe, ca regulă de comparare sau de dobândire a proprietăţii şi principiului securităţii raporturilor juridice, singura posibilitate de apărare a pârâţilor constând în invocarea uzucapiunii, inaplicabile în speţă.
Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. referitoare la caracterul obligatoriu al problemei de drept dezlegate vizând necesitatea analizării concrete a cauzelor de nulitate invocate pentru contractele de vânzare-cumpărare încheiate conform Legii nr. 112/1995.
Astfel, anterior analizei cauzelor de nulitate, instanţa aplică eronat art. 45 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, deşi legea specială nu era aplicabilă, iar ceea ce trebuia verificat era fraudarea legii (fraus omnia corrumpit) din perspectiva nesocotirii dispoziţiilor imperative ale art. 1, 9 din Legea nr. 112/1995.
De aceea, a fost primită în mod eronat apărarea pârâţilor fundamentată pe art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reţinându-se buna-credinţă a subdobânditorilor ca excepţie de la principiul resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis.
În speţă, nu sunt îndeplinite nici condiţiile de aplicare a principiului error communis facit ius, care presupune dovedirea erorii publice la nivelul comunităţii privind calitatea statului de proprietar, în contextul în care erau notorii controversele şi dezbaterile la nivelul întregii societăţi în legătură cu preluarea abuzivă a proprietăţii, prin naţionalizare, de către stat.
În realitate, intimaţii-pârâţi au acceptat o vânzare speculativă a bunului altuia, ceea ce face ca actele juridice încheiate să aibă o cauză ilicită, imorală, motiv de nulitate absolută.
Intimaţii-pârâţi au depus întâmpinări, susţinând caracterul nefondat al criticilor, arătând, în esenţă că decizia din apel nu se bazează pe o contrarietate a considerentelor, întrucât respingerea incidenţei Legii nr. 10/2001 a avut în vedere una aspect de ordin procedural legal de admisibilitatea acţiunii, în timp ce recunoaşterea aplicabilităţii acesteia a vizat aspecte de fond şi de drept material în soluţionarea pricinii.
De asemenea, s-a susţinut că nu au rămas neanalizate motive de apel că, de altfel, recurenta nu indică ce critici din cele deduse judecăţii nu ar fi primit dezlegare din partea instanţei de apel. În privinţa rezolvării date fondului acţiunii în revendicare, aceasta este legală, întrucât instanţa a făcut o corectă aplicare a principiului securităţii raporturilor juridice, aşa cum este reflectat în jurisprudenţa C.E.D.O., pentru a determina care dintre părţi beneficiază de un bun în sensul Convenţiei europene. Tot astfel, s-a realizat o corectă analiză a valabilităţii contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea H.G. nr. 20/1996 şi respectiv, H.G. nr. 11/1997.
Analizând aspectele deduse judecăţii, Înalta Curte urmează să constate caracterul fondat al recursului în limita şi potrivit următoarelor considerente:
Astfel cum în mod corect arată recurenta-reclamantă, decizia din apel se fundamentează pe considerente contradictorii atunci când pe de o parte, stabileşte că acţiunea în revendicare nu este inadmisibilă fiind promovată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., iar pe de altă parte, dând dezlegare raportului juridic dedus judecăţii, statuează că acţiunea în revendicare este paralizată prin invocarea de către pârâţi a dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a căror incidenţă o recunoaşte în cauză, reţinând în mod expres că „instanţa este obligată să facă aplicarea Legii nr. 10/2001, aşa cum a fost invocată de către pârâţi prin apărările formulate în cauză”.
Această statuare a instanţei în legătură cu obligativitatea aplicării Legii nr. 10/2001, sub motiv că ea a fost invocată de către intimaţii-pârâţi în apărare vine să nege considerentele anterioare conform cărora incidenţa Legii nr. 10/2001 în speţă însemna, din perspectiva art. 46 alin. (1) ca „persoana îndreptăţită să alege calea acestei legi, renunţând la judecata acţiunii în revendicare sau solicitând suspendarea acesteia”.
Or, s-a reţinut că nici reclamanta şi nici autoarea acesteia nu au optat pentru aplicarea legii noi, ci pentru continuarea judecăţii acţiunii în revendicare şi constatarea nulităţii contractelor de vânzare.
Astfel fiind, reţinând ca o aplicaţie a principiului disponibilităţii, că reclamanta este cea îndreptăţită să indice temeiul juridic şi să opteze sau nu pentru aplicarea legii speciale, în mod contradictoriu şi fără să argumenteze pentru care anume considerente, instanţa de apel face aplicarea unei norme din conţinutul aceleiaşi legi speciale atunci când analizează apărarea pârâţilor, reţinând totodată „că este obligată” să facă aplicarea respectivului text şi că acesta, prin reglementarea conţinută, este apt să paralizeze acţiunea în revendicare.
Împrejurarea că instanța de judecată nu trebuie să ignore apărările pe care şi le fac părţile în cadrul procesului şi că trebuie să dea răspuns motivat acestora, nu înseamnă implicit şi recunoaşterea caracterului lor fondat.
Astfel spus, faptul că pârâţii au invocat în apărare prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi buna-credinţă de care ar fi dat dovadă la încheierea contractelor de vânare, nu reprezenta un argument suficient pentru a se trece la analiza fondului acestei apărări, după ce aceeaşi instanţă stabilise că legea în conţinutul căreia se regăseşte textul de care se prevalau intimaţii-pârâţi nu are incidenţă în cauză, având în vedere data promovării acţiunii şi opţiunea reclamantei, de a continua judecat în condiţiile dreptului comun.
De aceea, ceea ce trebuia să analizeze instanţa, prealabil verificării fondului apărării intimaţilor şi în ce măsură buna-credinţă invocată salvează actele juridice de la nulitate, era dacă textul de lege de care se prevalau aceştia putea într-adevăr, să fundamenteze poziţia pârâţilor, câtă vreme judecata de desfăşura în alte coordonate, ale dreptului comun, potrivit opţiunii reclamantei.
Or, asemenea considerente contradictorii nu pot susţine o motivare coerentă care să justifice soluţia adoptată.
Contrar aprecierii intimaţilor-pârâţi, caracterul contradictoriu al acestor considerente, care pe de o parte, neagă incidenţa Legii nr. 10/2001, iar pe de altă parte, fac aplicabilitatea acesteia, nu poate fi înlăturat prin aceea că ar da dezlegarea unor aspecte diferite ale judecăţii – adică o chestiune de ordin procedural, atunci când dezlegă problema admisibilităţii acţiunii în revendicare şi respectiv una de drept substanţial, când analizând apărarea pârâţilor, dă rezolvare raportului de drept material.
Astfel, ceea ce reclamanta a dedus judecăţii prin promovarea acţiunii în revendicare, a fost chestiunea dreptului de proprietate asupra imobilului din str. N.I., iar raportul juridic vizând dreptul subiectiv afirmat de părţile în litigiu nu poate fi scindat şi tranşat jurisdicţional prin aplicarea unor norme de drept diferite.
Fiind stabilit că acţiunea a fost promovată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi că reclamanta nu a optat pentru rezolvarea pretenţiilor sale în cadrul acestui act normativ ci, dimpotrivă, a solicitat continuarea judecăţii potrivit dreptului comun, numai prin ignorarea principiului disponibilităţii şi a temeiului juridic invocat de parte, instanţa putea să dea rezolvare fondului pretenţiilor din perspectiva legii speciale.
O asemenea aplicare a legii noi, pentru a paraliza un demers judiciar iniţiat anterior intrării sale în vigoare înseamnă, aşa cum arată recurenta în criticile formulate, şi o încălcare a principiului neretroactivităţii legii noi şi a principiului tempus regit actum, câtă vreme analiza raportului juridic ce legase deja părţile pe plan procesual s-a făcut din perspectiva unor elemente noi, aduse în dezbaterea judiciară prin dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (inexistente la data introducerii acţiunii).
Aceste aspecte ce relevă caracterul contradictoriu al considerentelor atrag incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
- Este fondată şi critica recurentei referitoare la nemotivarea deciziei şi ignorarea criticii din apel vizând nevalabilitatea titlului statului din perspectiva dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
Astfel, curtea de apel a fost sesizată punctual – conform motivelor de apel şi contrar susţinerii intimaţilor-pârâţi, cum că un asemenea aspect n-ar fi fost dedus judecăţii – cu critica potrivit căreia prima instanţă a fost învestită cu judecarea problemei prealabile a verificării valabilităţii titlului de proprietate al statului din perspectiva dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 10/2001, fără ca aceasta să se pronunţe asupra acestei chestiuni.
Se constată că într-adevăr, judecata apelului se limitează la a prelua concluzia primei instanțe conform căreia „naţionalizarea a fost efectuată în concordanţă cu prevederile Decretului nr. 92/1950, astfel că imobilul a fost preluat cu titlu de către stat”.
Acest considerent al instanţei nesocoteşte însă conţinutul criticii care contestă valabilitatea titlului statului din perspectiva dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, ceea ce presupunea efectuarea altor verificări decât concordanţa măsurii naţionalizării cu decretul în temeiul căruia fusese dispusă măsura.
Astfel, prima instanţă şi în continuare instanţa de apel, în analiza criticii formulate, trebuia să verifice dacă Decretul nr. 92/1950 era în conformitate cu Constituţia din 1948, tratatele internaţionale la care România era parte şi legile în vigoare la momentul preluării bunului.
Contrar susţinerii intimaţilor, în sensul că reclamanta n-ar fi solicitat, conform cererii de chemare în judecată, efectuarea unei asemenea verificări, se constată că, în realitate, potrivit actului de sesizare a instanţei, aceasta a susţinut că „prevederile Decretului nr. 92/1950 reprezentau, în raport cu Constituţia adoptată în 1948, un act profund neconstituţional", pentru ca ulterior, printr-o precizare de acţiune depusă la 13 februarie 2006, să indice expres dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Această fixare a cadrului procesual a îndreptăţit-o pe reclamantă să critice sentinţa tribunalului care nu a analizat problema nevalabilităţii titlului de preluare în conformitate cu norma art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aspect care a rămas nesoluţionat în apel, instanţa nerăspunzând criticii formulate, ci însuşindu-şi mecanic raţionamentul tribunalului (în sensul preluării bunului pe temeiul unui act normativ, ceea ce ar însemna existenţa unui titlu ai statului).
Ca atare, se constată că incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este atrasă şi de ipoteza nemotivării hotărârii, în contextul în care o asemenea critica, cum este cea referitoare la nevalabilitatea preluării constituia un aspect prealabil important dezlegării fondului raportului litigios şi lăsat nesoluţionat prin decizia din apel.
Apărarea intimaţilor-pârâţi, în sensul că recurenta-reclamantă s-ar contrazice ea însăşi prin critici le formulate, deoarece pe de o parte, afirmă incidenţa art. 6 din Legea nr. 213/1998 pentru ca, pe de altă parte, să conteste aplicabilitatea acestui text în cauză, este nefondată.
În realitate, recurenta arată că nu este incident cauzei art. 6 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 213/1998 - conform căruia bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie - tocmai în susţinerea poziţiei sale procesuale şi a criticii vizând încălcarea principiului disponibilităţii. Inexistenţa unei asemenea legi speciale la data promovării acţiunii în revendicare a permis reclamantei să pretindă ca judecata să aibă ioc după normele dreptului comun.
În acelaşi timp şi fără a-şi contrazice demersul, aşa cum susţin intimaţii, recurenta s-a prevalat de incidenţa altei norme din conţinutul art. 6, respectiv alin. (3), solicitând aplicarea criteriilor prevăzute de acest text pentru a se aprecia dacă imobilul în litigiu a fost preluat de stat în temeiul unui titlu valabil.
- Este fondată, de asemenea, critica reclamantei referitoare la modalitatea în care instanţa de apel a valorificat efectele unei hotărâri irevocabile anterioare (sentinţa nr. 10969 din 3 noiembrie 2005 a Judecătoriei sector 1) care a constatat nevalabilitatea preluării întregului imobil situat în str. N.I.
Cu referire la efectele acestei hotărâri, Curtea de apel reţine că ele se produc sub forma prezumţiei relative de adevăr (efectul pozitiv al lucrului judecat) susceptibile de dovada contrară şi că pârâţii ar fi administrat asemenea dovezi contrare în cauză. Se reţine totodată, că nu poate fi confundat efectul pozitiv al lucrului judecat ce derivă din relativitatea efectelor hotărârii judecătoreşti cu opozabilitatea acestor efecte faţă de terţi (cum sunt intimaţii-pârâţi).
Această dezlegare dată efectelor hotărârii anterioare care a statuat asupra nevalabilităţii titlului statului în privinţa întregului imobil este eronată.
Astfel, efectul pozitiv (ca şi cei negativ) al lucrului judecat se manifestă într-adevăr, pe planul relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti, întrucât autoritatea de lucru judecat presupune (indiferent de forma în care se manifestă - ca excepţie procesuală sau ca prezumţie de adevăr) existenţa aceloraşi părţi între care să fi purtat dezbaterea judiciară anterioară, de o manieră care să nu mai poată fi contrazisă ulterior.
Diferenţa constă în aceea că, în cazul excepţiei autorităţii lucrului judecat se regăseşte tripla identitate de elemente (părţi, obiect, cauză) prevăzută de art. 1201 C. civ., care împiedică o nouă judecată, în timp ce în situaţia prezumţiei lucrului judecat subzistă doar identitatea de părţi şi chestiune litigioasă (ceea ce înseamnă că poate să nu existe suprapunere de obiect sau cauză, dar acestea să aibă strânsă legătura cu cele dezlegate jurisdicţional anterior).
În speţă, obiectul judecăţii anterioare a purtat asupra întregului imobil din str. N.I., în privinţa căruia s-a stabilit nevalabilitatea preluării şi deci, nevalabilitatea titlului statului.
Astfel fiind, referitor la părţile componente ale acestui imobil (apartamentele ocupate de pârâţi) nu se poate pretinde o altă analiză şi stabilirea altei situaţii juridice întrucât partea este considerată ca inclusă în întreg (pars est in toto), iar un alt demers judiciar asupra acestui aspect ar însemna negarea autorităţii lucrului judecat.
În acelaşi timp, poziţia procesuală a pârâţilor nu este, aşa cum greşit reţine instanţa de apel, aceea de terţi cărora doar le-ar fi opozabil stricto sensu rezultatul judecăţii la care n-au participat, putând face dovada contrară acestuia.
În realitate, pârâţii sunt succesori cu titlu particular ai Statului (de la care, prin contracte de vânzare-cumpărare au dobândit apartamentele în litigiu).
Cum în litigiul anterior, în care s-a dezbătut valabilitatea titlului asupra întregului imobil a fost parte autorul pârâţilor - singurul, de altfel, care putea face apărări în legătură cu modalitatea de preluare a bunului, fiind cei care a dispus-o - intimaţii nu pot susţine că rezultatul acelei judecăţi nu le este opozabil.
Astfel, sub aspectul opozabilităţii efectelor unei hotărâri judecătoreşti, trebuie distins între cele două accepţiuni diferite, după cum este vorba de raporturile dintre părţi sau dintre părţi şi terţe persoane.
În sens larg (lato sensu) opozabilitatea presupune dreptul părţii de a invoca actul jurisdicţional pentru a pretinde celeilalte părţi - ori succesorilor acesteia - executarea obligaţiilor, suprapunându-se astfel, relativităţii efectelor hotărârii.
În sens restrâns (stricto sensu) opozabilitatea actului jurisdicţional este înţeleasă în relaţia cu terţii, desemnând obligaţia acestora de a respecta situaţia juridică nou creată, ca rezultat al pronunţării hotărârii, ceea ce nu înseamnă însă, imposibilitatea contestării celor tranşate jurisdicţional (tocmai datorită neparticipării acestora la procedura judiciară).
Este vorba aşadar, de o opozabilitate a efectelor obligatorii şi a lucrului judecat văzută în interiorul hotărârii sub forma relativităţii, în relaţia dintre părţi) şi una care funcţionează „la exteriorul hotărârii", faţă de terţi.
Cum s-a menţionat însă, în stabilirea domeniului relativităţii efectelor hotărârii, trebuie avut în vedere că sunt asimilaţi categoriei de părţi - suportând efectele judecăţii la fel ca acestea - şi aşa-numiţii avânzi-cauza, adică acele persoane aflate într-o legătură juridică strânsă cu autorul care a stat în proces şi în contradictoriu cu care a fost pronunţată hotărârea judecătorească ce li se opune.
Este motivul pentru care instanţa de apel reţine în mod eronat că opozabilitatea hotărârii anterioare faţă de pârâţi este cea specifică terţilor (deşi, cum s-a arătat, din poziţia de succesori cu titlu particular - habentes causam - aceştia suportă opozabilitatea efectelor lato sensu, decurgând din relativitatea lucrului judecat) şi că aceasta le-ar permite să facă dovada contrară celor stabilite cu autoritate de lucru judecat în legătură cu deţinerea imobilului fără titlu de către stat.
În consecinţă, potrivit celor arătate, se constată că instanţa de apel a tăcut o greşită aplicare în cauză a efectelor autorităţii de lucru judecat în reglementarea dată de art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ., cu referire la sentinţa civilă nr. 10969/2005 a Judecătoriei sector 1, ignorând sfera persoanelor asupra cărora se repercutează efectele unei judecăţi, atunci când a considerat că succesorii cu titlu particular se regăsesc în poziţia de terţi, străini de judecata anterioară.
În ce priveşte modalitatea în care instanţa a dat dezlegare fondului raportului juridic şi a apreciat asupra noţiunii de titlu, de bun deţinut în patrimoniul uneia dintre părţi, se constată că raţionamentul deciziei are în vedere jurisprudența Curţii europene dezvoltată în contextul existenţei unei legislaţii speciale de reparaţie.
Or, aşa cum s-a arătat anterior, demersului reclamantei nu îi este incidenţă legea specială, Curtea de Apel reţinând, de altfel - în maniera contradictorie menţionată - că, „în prezenta cauză nu-şi găsesc aplicare nici dispoziţiile deciziei în interesul legii nr. 33/2008 şi nici dispoziţiile Legii nr. 10/2001, faţă de momentul promovării acţiunii".
În acelaşi sens, este întemeiată critica recurentei potrivit căreia cererea în nulitatea contractelor de vânzare nu putea fi analizată din perspectiva art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care, prevalându-se tot de dispoziţiile dreptului comun (art. 966-968 C. civ.), reclamanta a invocat frauda la lege şi cauza ilicită a actelor de înstrăinare.
Fără să procedeze la analiza cauzelor de nulitate, instanţa a considerat, în schimb, că actele de înstrăinare sunt salvate de la nulitate prin efectul dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Or, recunoscând incidenţa acestui text de lege, inexistent la data sesizării instanţei, Curtea de Apel a modificat cadrul procesual, aplicând procedurii judiciare o normă legală intervenită pe parcursul desfăşurării acesteia şi paralizând astfel demersul reclamantei.
Susţinerea intimaţilor, conform căreia art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 n-ar fi adus nimic nou în verificările pe care urma să le facă instanţa sub aspectul regimului juridic al nulităţii unui act şi al posibilităţii confirmării acestuia, nu poate fi primită.
Anterior reglementării date prin art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ceea ce putea salva actul juridic de la nulitate era principiul error communis facit ins sau al validităţii aparenţei în drept, iar nu simpla buna-credinţă.
Or, principiul error communis facit ins presupune efectuarea altor verificări decât simpla atitudine subiectivă a părţilor la momentul încheierii actului-respectiv, existenţa unei erori comune şi invincibile în legătură cu calitatea de proprietar a înstrăinătorului, iar nu simpla convingere eronată că transmiţătorul este proprietar al imobilului.
Ca atare, nu se poate susţine că analizând buna-credinţă a pârâţilor din perspectiva art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanţa ar fi realizat aceleaşi verificări jurisdicţionale pe care le-ar fi făcut şi în absenţa incidenţei acestui text.
Pentru toate argumentele arătate anterior, reţinând aplicabilitatea în cauză a dispoz. art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., constând în existenţa unor considerente contradictorii, ignorarea efectelor autorităţii de lucru judecat produse de o hotărâre irevocabilă anterioară., precum şi aplicarea unor norme de drept material cu nesocotirea principiului disponibilităţii, Înalta Curte urmează să admită recursul reclamantei.
Întrucât neregularităţile constatate au condus la pronunţarea unei hotărâri în afara cadrului judecăţii, văzând şi dispoz. art. 314 C. proc. civ., decizia va fi casată şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, care va ţine seama, potrivit art. 315 C. proc. civ., de dezlegările date asupra chestiunilor de drept prin prezenta decizie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta F.S.J. împotriva deciziei nr. 540/A din 5 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 869/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 889/2015. Civil → |
|---|
