ICCJ. Decizia nr. 186/2016. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 186/2016
Dosar nr. 1336/122/2015
Şedinţa din camera de consiliu de Ia 28 ianuarie 2016
Asupra cauzei de fată, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 17 iulie 2015 pe rolul Tribunalului Giurgiu sub nr. 1336/122/2015, reclamantul T.G., în contradictoriu cu pârâtul I.T.P.F. Giurgiu, a solicitat ca pe cale de ordonanţă preşedinţială să se dispună obligarea pârâtului să depună declaraţiile nominale de asigurare la C.J.P. Olt/Giurgiu/Bucureşti în a cărei rază de competenţă aparţine ca urmare a reorganizărilor succesive pentru perioada 01 august 2011-01 septembrie 2011 şi 01 martie 2012- 01 aprilie 2012; obligarea pârâtului să depună declaraţiile nominale de asigurare rectificative la casa teritorială de pensii precizată la punctul 1 pentru perioadele 04 mai 1979-01 aprilie 2001 şi 01 aprilie 2001-01 octombrie 2014 şi 01 octombrie 2014-01 octombrie 2035, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 04 august 2015 pârâtul I.T.P.F. Giurgiu a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, motivat de faptul că nu se întârzie niciun drept la pensie deoarece reclamantul, în prezent, este în activitate, fiind angajatul instituţiei.
La termenul de judecată din data de 01 octombrie 2015 reclamantul a precizat că înţelege să se judece pe calea dreptului comun şi nu a ordonanţei preşedinţiale.
Prin sentinţa civilă nr. 342/LM/AS din 01 octombrie 2015 a Tribimalidui Giurgiu, secţia civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei în soluţionarea cauzei, invocată din oficiu şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Olt, reţinând, în esenţă, că dispoziţiile art 269 din Legea nr. 53/2003 reglementează o competenţă teritorială exclusivă, iar domiciliul reclamantului se află în circumscripţia acestei din urmă instanţe.
Prin sentinţa civilă nr. 1255 din 26 noiembrie 2015, Tribunalul Olt, secţia I civilă, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe invocată din oficiu, a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Giurgiu şi, constatându-se ivit un conflict negativ de competenţă, a înaintat dosarul instanţei supreme în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.
Pentru a hotărî astfel, această din urmă instanţă a reţinut că dispoziţiile art. 269 C. muncii prevăd o competenţă alternativă, între domiciliul reclamantului sau locul de muncă, iar, in raport de dispoziţiile art. 116 N.C.P.C., prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Giurgiu, reclamantul şi-a exercitat dreptul de alegere şi a învestit în mod legal acea Instanţa, fixând în mod definitiv competenţa în favoarea acesteia. Prin urmare, Tribunalul Giurgiu nu mai putea să dispună (nici din oficiu, nici la cererea oricăreia dintre părţi) declinarea competenţei, declarându~se necompetentă, prin luarea în considerare a criteriului domiciliului reclamantului.
Cu privire la conflictul negativ de competenţa, cit a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ„ Înalta Curte reţine următoarele:
Ambele instanţe au calificat, în mod corect, obiectul cererii deduse judecăţii ca fiind un conflict de muncă.
Fiind vorba despre un conflict de muncă, sunt aplicabile normele de competenţă prevăzute de legislaţia muncii.
Art. 269 alin. (1) şi (2) C. muncii dispune:
„(1) Judecarea conflictelor de munca este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul."
Art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede: „Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanţei judecătoreşti competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."
În stabilirea normei aplicabile, Înalta Curte constată că Legea dialogului social nr. 62/2011, în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată din prezenta cauză (17 iulie 2015), reprezintă lege specială în raport cu C. muncii şi derogă de la acesta, fiind legea ce guvernează desfăşurarea litigiului pendinte.
Dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 stabilesc o competenţă alternativă, la alegerea reclamantului, care poate opta între instanţa competentă de la domiciliul său şi cea de la locul de muncă.
În speţă, reclamantul, domiciliat în jud. Olt, angajat al I.T.P.F. Giurgiu, cu sediul în Giurgiu, a ales să introducă cererea de chemare în judecată pe rohd Tribunalului Giurgiu, ca instanţă în a cărei circumscripţie îşi are locul de muncă.
Or, pentru toate situaţiile în care legea stabileşte o competenţă teritorială alternativă, dreptul de a decide care din instanţele deopotrivă competente să fie sesizată, revine exclusiv reclamantului, conform dispoziţiilor art. 116 C. proc. civ. Odată alegerea fâcută, instanţa nu mai poate să dispună, nici din oficiu, nici la cererea pârâtului, declinarea competenţei.
Faţă de aceste argumente, Înalta Curte constată că instanţa competenta să judece prezenta acţiune este instanţa iniţial învestită cu soluţionarea cauzei, respectiv Tribunalul Giurgiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Giurgiu.
Definitivă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi, 28 ianuarie 2016.
| ← ICCJ. Decizia nr. 180/2016. Civil | ICCJ. Decizia nr. 187/2016. Civil → |
|---|
